Vatra, 1975 (Anul 5, nr. 1-12)
1975-10-01 / nr. 10
8 SLAVICI ŞI ROMANUL NOSTRU NOIMII Finul comentator al fenomenului literar românesc care e Mircea Zaciu descoperea, nu fără o anume melancolie, la Slavici „o dramatică vocaţie a eşecului“. Observaţia, care vizează de fapt un adevăr cit se poate de benign, condiţia scrisului acestui autor de „aproape capodoperă“, e valabilă şi pentru destinul postbiografic al scriitorului. Ioan Slavici e marele nedreptăţit al literaturii noastre. La 56 de ani, cînd, candidînd pentru a treia oară la un premiu al Academiei, a reuşit să-l obţină în sfîrşit, s-a văzut contestat cu vehemenţă de Duiliu Zamfirescu, devenit campion al anti-ardelenismului literar. După moarte, e privit multă vreme cu rezerve de critica literară, care-l acceptă oarecum tacit şi subînţeles ca un reprezentant al provinciei ardelene în literatura noastră şi-l pomeneşte alături de ceilalţi clasici cam fără convingere, mai mult pe temeiuri istorico-literare. Abia G. Călinescu şi Ion Breazu încearcă să clatine prejudecata. Cercetările mai noi, ale lui Pompiliu Mareea sau D. Vatamaniuc, laborioase şi tinzînd spre exhaustivitate, păstrează încă un caracter descriptiv. In aceste condiţii, îndemnuri precum cel conţinut de eseul publicat de Mircea Zaciu în volumul Bivuac, la o nouă lectură a lui Ioan Slavici, se impun ca o necesitate imperioasă. I se cuvine scriitorului o nouă lectură, eliberată de prejudecăţi, care să-i lumineze adevărata valoare şi locul pe care-l are de fapt în istoria literaturii noastre. Eminescu e „poetul nepereche“, Caragiale e întemeietorul dramaturgiei moderne la noi şi unul din precursorii pe plan european, Creangă e povestitorul genial, „Homer al nostru“. Slavici apare oarecum şters în această companie, fiind recunoscut după Călinescu, doar ca precursor al prozei realiste ardelene şi al lui Rebreanu. Şi în fapt, Slavici e singurul căruia, obiectiv, nu i se poate acorda atributul genialităţii. Operele lui atestă efortul şi osîrdia, dar numai prea arareori au rezonanţa geniului. Se subînţelege aprecierea că, în timp ce Eminescu reprezintă un salt calitativ, Slavici este cota normală, atinsă prin evoluţie firească, a literaturii noastre de atunci. Numai că, rostind această propoziţie, integrîndu-l astfel pe Slavici în marea tradiţie a literaturii române, va trebui, pentru a fi consecvenţi, să ne întrebăm dacă nu cumva literatura noastră nu-i datorează mai mult decît se crede, dacă nu cumva proza secolului al douăzecilea nu-i datorează mai mult decît deschiderea unui drum pentru Agîrbiceanu, Pavel Dan, Rebreanu şi Titus Popovici. Şi mai ales să ne întrebăm dacă proza noastră actuală nu poate găsi învăţăminte preţioase în aparent prăfuita pană a sirianului. Această întrebare mă ispitesc s-o pun în rîndurile de faţă: în ce măsură astăzi, cînd marii clasici sunt descoperiţi ca marii noştri contemporani, Slavici îşi mai merită locul în constelaţia lor, cu alte cuvinte, în ce măsură este Slavici actual? Să constat pentru început că scriitorii noştri clasici au fost clasici şi în înţelesul că opera lor este rezultatul unui uriaş efort de sinteză a căutărilor literaturii noastre anterioare, culme a unor tendinţe cărora ei le-au dat vigoare şi perfecţiune. Eminescu clădeşte cu materiale descoperite de Dosoftei, Miron Costin, Cantemir, Pann, Alexandrescu, Alecsandri. Acest efort de sinteză a fost posibil numai în condiţiile unei conştientizări superioare a naturii esteticului. Conştiinţa înaltei nobleţi a creaţiei literare şi a menirii sociale şi umane a artistului a fost proprie fiecăruia dintre clasici. Totuşi mi se pare că se poate face o distincţie între Eminescu, Caragiale şi Creangă, pe de o parte, şi ardelenii Titu Maiorescu şi Slavici, pe de alta. Cei dinţii sînt uniţi printr-o aspiraţie spre perfecţiune recunoscută de toţi comentatorii, ei creează conform unui ideal estetic absolut, pentru ei creaţia e luptă titanică pentru supunerea Cuvîntului la Adevăr, la un Adevăr unic şi quasi-intangibil, pentru că e quasi-inexprimabil („Unde vei găsi cuvîntul / Ce exprimă adevărul?“). Deşi maeştri necontestaţi ai cuvîntului românesc şi ei, Titu Maiorescu şi Ioan Slavici sînt preocupaţi de adevărurile omului contemporan lor mai mult decît de Adevărul artei. Măestria exprimării lor este un produs al înaltei exigenţe profesionale. Criteriul lor este în această privinţă funcţionalitatea, în vreme ce al celorlalţi este însăşi imanenţa artei. Aşadar imperativul fundamental al scriiturii lui Eminescu, Caragiale şi Creangă poate fi considerat ca funciar clasic, pe cînd al lui Slavici sau Titu Maiorescu este de o esenţă mai apropiată modernităţii. într-un anumit sens, şi fără exclusivism, se poate spune că arta acestora din urmă este fundamental istorică, pe cînd a primilor era anistorică. Eminescu, Caragiale şi Creangă au avut conştiinţa superiorităţii idealului estetic în aşa măsură, încît şi-au creat nu doar opera, ci şi-au creat şi cititorul: au scris pentru un cititor ideal, inexistent în realitatea momentului istoric (întîmplător Eminescu şi în parte Caragiale şi-au găsit un cititor în Titu Maiorescu, dar Creangă va începe să fie „citit“ abia cîteva zeci de ani mai tîrziul). Opera lor a fost cea care şi-a creat cu timpul cititorii. Dimpotrivă, Slavici şi Titu Maiorescu au scris tot ce au scris avînd în faţă pe cititorul concret al acelei epoci literare. „Nu numai ţineam apoi seamă de efectul produs de scriere, ci scriind, îmi dedeam toată silinţa să mă potrivesc atît în plăsmuire, cît şi în formă cu felul de a vedea şi cu gustul acelora pe care îi aveam în vedere“, declară Slavici în Lumea prin care am trecut. Astfel că în cazul lor, „lucrarea literară se desfăşoară sub înrîurirea publicului cititor“, opera este creaţia cititorului. E firească în aceste condiţii aplecarea amîndurora spre influenţarea publicului care-i crea, concretizată la critic în critica de direcţie pe care o profesa, iar la prozator în didacticismul său adesea imputat. („în gîndul meu, rostul scrierii a fost totdeauna îndrumarea spre o vieţuire potrivită cu firea omenească“, mărturisea el în cartea citată mai înainte.) Adevărul însă e că a privi opera celor doi ca simplu produs al unei mentalităţi didacticiste în descendenţa Şcolii ardelene ar fi o simplificare şi o eroare grosolană. Pentru că în aceleaşi pagini citate mai sus, scriitorul adaugă nişte mărturisiri revelatoare: „La Viena şi la Iaşi am scris sub înrîurirea lui Eminescu, în primii ani ai petrecerii mele la Bucureşti sub a lui Titu Maiorescu, iar în urmă nu am publicat decît ceea ce am citit mai înainte soţiei mele... In timpul pe care l-am petrecut la Arad şi la Oradea Mare n-am scris însă, pentru că nu aveam cui să-i citesc ceea ce aş fi scris“ (s. n.). Este vorba deci despre specificul însuşi al procesului de creaţie şi nu numai despre nişte convingeri ideologice şi literare. Există o intercondiţionare profundă între scriitor şi epoca sa, o intuiţie a unei legături organice tridimensionale, între autor, societate şi timpul curgător, pe care abia sociologia literară modernă începe s-o conştientizeze şi care de fapt aparţine în chip covîrşitor veacului nostru. Nici Titu Maiorescu, nici Slavici nu reeditează pur şi simplu tipul apostolului cultural, al animatorului gen Petru Maior, Eliade Rădulescu sau Kogălniceanu, însufleţit de un ideal sublim şi arzînd pe rugul lui pentru un viitor mirific visat. Nu sînt nici unul nici visători, nici iluminaţi. Sînt pur şi simplu oameni ai timpului lor, care se simt aparţinători prin toate fibrele sufletului lor structurii istorice în care au deschis ochii, şi care, intuind şi străduindu-se să-şi înţeleagă această condiţie, se integrează şi se detaşează totodată de lumea lor într-atîta cît să poată participa deplin şi eficient la dialectica devenirii ei. De aceea, în vreme ce un Eminescu îşi întemeia estetica pe orgoliul şi suferinţa „formelor perfecte“, Slavici şi-o clădeşte pe acela al utilităţii social-istorice, al datoriei „din punctul de vedere al consolidării societăţii româneşti“. Iar din acest punct de vedere, suprema sa lege e de a fi „muncitor, om deprins de a-şi face în marginile putinţelor sale datoria“. De aceea el nu năzuieşte să scrie capodopere destinate unui cititor etern, ci scrie tot ce socoteşte că poate fi necesar unei culturi şi unei societăţi în „consolidare“, de la Educaţia morală şi Educaţia fizică, la Istoria universală şi de la nuvele şi rorrane, (pentru că „literatura prozaică seapă încă în stare de începuturi“ la noi), pînă la Amintiri şi Lumea prin care am trecut. Pe de altă parte însă, el e conştient că literatura trebuie să fie o mărturie, mărturia unui ins care a dobîndit conştiinţa sinelui său istoric despre epoca îl trăieşte. In timp ce Caragiale se „şi istoric, nu numai un simplu diante“, erijîndu-se astfel în olse şi comentator obiectiv, exterior al tăţii, Slavici, mult mai modest, nu decît să se adreseze contemporanilor forma felului meu de a simţi şi de dea cele ce se petrec în lumea asta“ ce-mi vor fi citind scrisa au să fii deopotrivă cu omul care trece pe un lac cu apă limpede şi vede că dimprejur oglindite în faţa lui, die cum aievea sunt, ci cum par în o nestatornică“ (s. n.). Caragiale tinde obiectivare şi detaşare, Slavici spibiectivare şi integrare. Privind mărturisiri prin optica prezentului vom recunoaşte că, sub o anumită cel puţin, intuiţiile artistice ale lumiei sînt mai aproape de criteriul n al autenticităţii decît de estetica cismului, pe care o îmbrăţişa Car Ar trebui poate aşadar să revizuiriginea pe care o păstrăm despre ( şi să-l vedem ca un precursor nu al prozei lui Rebreanu, ci, prin vni sale despre literatură, în egală ! şi un deschizător de drum pentru Petrescu, teoreticianul şi reprezer literaturii autenticităţii la noi, şi el dintre acei scriitori mai puţin înfigoate, dar care încîntă în perpe spiritele delicate“ (G. Călinescu). E fel, la un examen lipsit de prejude operei lui Slavici se poate ved intuiţiile sale teoretice corespund tentative, mai mult sau mai puţin tientizate, în planul creaţiei propri Pentru Eminescu sau Creangă, înconjurătoare apare ca un tărîm fros, prelungire a mitului, un fel d recţie a eternităţii: Eminescu e voi melancolic, cum îl vede Blaga, al talului, al teluricului şi al sideralui pentru Creangă, eroii mitici şi Humuleştiului natal sînt într-un ţ nent şi masiv transfer de substanţă tru Caragiale, lumea e un teatru pe scena căruia se desfăşoară un spectacol, comic sau tragic, care se spre contemplaţie spiritelor sape Pentru Slavici însă, lumea înconjur are altă concreteţe, e „lumea prci am trecut“, mediul ambiant fără viaţa omenească nu se poate conce, această viaţă a omului se înfăţişei o curgere, ca un flux continuu, îi individul se pierde în anonimat, se zbuciumă, caută, luptă să se rec reuşind uneori, alteori eşuînd, dup îl poartă tăvălugul evenimentelor patimilor proprii. Autorul Marei surprinzătoare intuiţie a dialecticuoase a vieţii, o capacitate deoset a vedea lucrurile în desfăşurarea la relativism şi un activism sănătos coordonatele de bază ale concepţiei viaţă a lui Slavici. „Omule! Ce ai iubeşti mai presus de toate şi pini are să meargă iubirea ta pentru creu vesel, mereu avîntat, mereu uit să treci prin viaţă?“, formule întrebarea care e „punctul de plec întregii înţelepciuni omeneşti“. Nu donism, ci numai încredere în omului de a-şi domina existenţa, e conformism, ci numai acceptare leaptă a relativităţii acestei pur poziţia umanistului clasic, dar în timp cît de actuală şi de asemăr umanismului nostru de astăzi! „Ică, iată un alt pasaj revelator: „E o dată, e fatalitate, e predestinaţi providenţă — zi-i cum vrei, căci ei are înţelesul pe care-l legi de el: de căpetenie e să simţi că tu şi în mijlocul căreia trăieşti sînteţi ■ nedespărţiţi şi că faptele tale , nici ele nişte lucruri întîmplăte stau în cea mai strînsă legătură cu celelalte iviri din lume“ (Fapta nească, s. n.). Integrarea individu structurile societăţii este deplină şi irisului este împletită în înaintarea tăţii, efortul lui se dizolvă neştie nu ineficient, în efortul mare al soc „înaintarea“ se produce „numai pictarea împreună a multora, şi cum mulţi sînt cei ce lucrează împreu atît mai repede e înaintarea“. Acest sentiment al anonimatului dului absorbit în structurile social ce nu e deloc anonimatul celor vec al creatorilor fără nume ai foldi ci e în substanţa lui identic senu lui încercat de omul actual dorinînd să marcheze cum se cuvine împlinirea a 50 de ani de la moartea lui Ioan Slavici, revista VATRA, care îl are între membrii ei fondatori, va publica o serie de materiale despre viaţa şi opera multilaterală a marelui prozator. Materialele din acest număr se vor o materializare a acestui gînd al nostru. (VATRA) Fotografia lui Slavici cu autograf Slavici in perioada in care a condus ziarul Tribuna Primul număr din revista Vatra VATRA 55 ---------common