Vatra, 1982 (Anul 12, nr. 1-12)

1982-01-01 / nr. 1

2 SENTIMENTUL ISTORIEI Scriitorul francez Auguste de Gerando s-a născut la 4 aprilie 1819 în Lyon. De mic copil, pierzîndu-și tatăl, a fost crescut de un unchi, de filosoful și omul de stat baronul Mari Josepf de Gerando din Paris. In casa acestuia, după ce abia își terminase studiile, s-a cunoscut cu Emma Teleki, fiica contelui Teleki Emeric din Transilvania. Invingînd opoziţia părinţilor, tinerii s-au căsătorit, stabilindu-se ulterior în Ungaria. Aici s-a ocupat de agricultură şi publicistică scriind în ziarul „Naţional“ numeroase articole politice în limba franceză şi în spiritul liberal a lui Michelet şi Quinet. Acest francez care a locuit şi a călătorit mult timp în Transilvania a studiat cu atenţie nu numai bogăţia solului şi frumuseţea naturii acestor ţinuturi româneşti, ci şi a fizionomiei şi caracterului oamenilor. Rezultatul acestor studii a fost cartea sa La Transylvanie et ses habitants (Transilvania și locuitorii săi) în două volume, apărută la Paris în 1845. Peste un an apare și în limba germană, la Leipzig. Folosindu-se de toate mijloacele auxiliare și de contactul imediat cu persoane de diferite clase sociale şi de diferite naţionalităţi, lucrarea aceasta cuprinde observaţii pertinente despre Transilvania şi locuitorii ei, deviza scriitorului fiind aceea de a arăta adevărul şi numai adevărul despre românii transilvăneni. Mai menţionăm încă două lucrări scrise de el, tot în limba franceză, despre Ungaria şi despre viaţa spirituală maghiară de după revoluţia franceză, în 1846 Auguste de Gerande a fost ales membru al Academiei maghiare de ştiinţe. La 1848, cu toate că a fost chemat în Franţa de prietenii săi, regele Ludovic Filip fiind alungat, el a rămas în „imperiu“ luînd parte activă la revoluţia paşoptistă, în lupta de la Győr, prin vitejia sa, salvînd chiar drapelul regimentului. Avînd o constituţie fizică mai firavă, s-a îmbolnăvit foarte grav. După înăbuşirea revoluţiei, pentru a scăpa de represiunea austriacă a emigrat voind să se stabilească la Paris. A murit în drum, la Dresda, în ziua de 8 decembrie 1849. In cartea sa, Transilvania şi locuitorii săi, Auguste de Gerando manifestă o caldă simpatie faţă de români, afirmînd că sînt cei mai vechi locuitori din zonă, în capitolul din istoria Transilvaniei, scrie: „Voi vorbi mai departe despre români, urmaşii dacilor învinşi ai coloniştilor romani“ (p. 40). „Se mai găsesc în vechea Dacie urme ale stăpînirii romane, pe care în zadar le-am căuta în alte ţări unde s-au înfiinţat colonii mai strălucite, urme romane care nu se pot vedea nici în Spania, nici în Galia dar nici în Italia; se găseşte anume aici un popor care în limba sa se numeşte român şi care dintre toate popoarele europene a păstrat cel mai fidel nu numai graiul şi fizionomia cuceritorilor, dar şi obiceiurile şi ideile lor. Şi Dacia n-a rămas provincie romană decît 170 de ani!“ (p. 45)... Mai jos, pe aceeaşi pagină: „Numele celor doi împăraţi Traian şi Aurelian, a celui care a ocupat Dacia şi a celui care a părăsit-o sînt încă în gura poporului român. In Moldova, Ţara Românească şi Transilvania, multe cîmpuri sînt numite Prutul lui Traian, Cîmpul lui Traian și se mai aude vorbindu-se de Lerum Doamne, Aurelius dominus ...“ Acest scriitor, bine informat, a prevăzut încă din 1845 unirea tuturor românilor într-o republică unitară: „Multe inimi nobile s-au ocupat de viitorul acestui popor împrăştiat şi robit de secole. Mulţi se gîndesc la o republică al cărei miez l-ar forma Moldova şi Ţara Românească.“ (p. 151). Auguste de Gerando continuă: „Românii sunt în Transilvania cei mai vechi locuitori ai ţării. Ei au existat aici şi au înfiinţat un principat care era în fiinţă cînd ungurii şi-au extins dominaţia peste munţii vechii Dacii. La graniţa de vest a acestei provincii se mai aflau însă şi alte căpetenii româneşti: Mină Moartă (Menumorut — n.n.) şi Glad („sabia“ în limba latină — n.n.). Toţi au trebuit să se supună ungurilor a căror dominaţie a urmat după cea a romanilor. Noii veniţi — ungurii — nu s-au aşezat într-o anumită parte a ţinutului, aşa cum au făcut-o în Ungaria, ci s-au împrăştiat în toată zona fără a se amesteca însă cu locuitorii străvechi ai ţării. Cauza acestei îndepărtări, care a durat pînă astăzi, este de natură pur religioasă. Creştinismul a pătruns foarte de timpuriu la coloniştii romani din Dacia. Se găsesc în Dacia inscripţii datate din anul 274, deasupra cărora este tăiat în piatră semnul crucii. In 324 exista un Theofil, „episcopul goţilor“, nume care i s-a dat greşit în loc de al dacilor. Se mai citează în 390 un „Nicolae“, „episcopul dacilor“. Stînd sub influenţa Bizanţului românii au adoptat credinţa grecească, iar maghiarii, la venirea lor în Transilvania, au început de asemenea să îmbrăţişeze această credinţă. Istoricii bizantini relatează că Gyula, căpetenia acestor războinici, a primit botezul la Constantinopol, iar la reîntoarcerea sa în ţară a înfiinţat episcopia de la Alba Iulia. în timp ce maghiarii din Transilvania s-au convertit la religia învinşilor, conaţionalii lor din Ungaria au înălţat flamura catolicismului. Regele Ştefan cel Sfînt a primit la Roma coroana sacră, dar cu condiţia de a elibera de sub influenţa grecească pe războinicii săi din Transilvania, ceea ce a şi făcut-o. Din acel moment s-a produs o separare între maghiari şi români. Cei mai de frunte din aceştia din urmă au trecut în rîndul noilor stăpîni părăsind schisma, dar poporul n-a renunţat la credinţa sa şi s-a legat de ea cu atît mai mult cu cit preoţii lui erau mai săraci şi mai persecutaţi. Pînă azi ei au o limbă cu totul romanică şi se găsesc la ei datine vechi, care la celelalte popoare romanice s-au pierdut cu totul. Anumite nume păgîneşti ca Florica, Flora, Doina, Diana, Doiniţa, sînt foarte răspîndite printre femei; ei se duc pe cîmpurile şi în pădurile învecinate, se încununează cu flori şi frunze, după care se întorc dansînd în sat. La apropierea verii românii arborează înaintea caselor lor o prăjină lungă avînd în vîrf un buchet de crengi şi fîn, pe care o numesc armindeni. Acesta după cum se afirmă, este un obicei roman: coloniştii militari sărbătoreau începutul anului de lupte aşezînd la porţile lor ceea ce ei numeau armadei (armele zeului) sau Martis. De mai puţin de cincizeci de ani se mai vedeau la înmormîntări practice, bocitoarele, iar ţăranii nu uitau niciodată să pună o monedă în gura mortului. împăratul Iosif al II-lea, care era duşmanul declarat al tuturor superstiţiilor, a reuşit să desfiinţeze acest obicei, totuşi un fiu iubitor nu-şi lasă pe tatăl său să fie îngropat fără a-i strecura cîţiva creiţari în mîna decedatului. Este încă demn de reţinut că românii nu scot niciodată apă din fîntînă fără a vărsa jos cîteva picături (ca semn de închinare zeilor — n.n.), ei leagă de această libaţie o idee superstiţioasă. Dansurile româneşti sunt de origine romană. Anumite figuri şi adesea aşezarea dansatorilor ne amintesc de descrierea dansurilor antice. Dansurile lor exprimă totdeauna o idee, un fapt, ele au un sens determinat. Haţegana, de exemplu, care este cel mai răspîndit, pare să reprezinte răpirea sabinelor. Dansul căluşerul este de asemenea foarte caracteristic. Etimologii pretind că era jucat în Coliseum (vestit amfiteatru din Roma — n.n.); alţii cred că el reprezintă un dans al cavaleriştilor, cu alte cuvinte „dansul calului“. O tradiţie îi atribuie acestui dans o origine şi mai nobilă şi derivă cuvintul românesc de la collvii sălii (colina sălilor, o veche populaţie din Italia — n.n.) prescurtat colii salii. Dansatorii săli, după cum relatează Nieuport, aveau un templu pe colina quirinală. La idele lui aprilie (13 aprilie — n.n.), recitind cîntece care pe vremea lui Horaţiu abia se puteau înţelege, ei executau acolo dansuri pe care le conducea un şef numit vates (poet inspirat — n.n.). Astăzi dansatorii români poartă ca şi romanii două curele împodobite cu nasturi de aramă, încinse cruciş peste umere, dintre care una reprezintă cureaua de sabie; la sfîrşitul lui aprilie sau după Rusalii ei îşi încep dansul, pe care îl consideră oarecum sacru şi mituiesc bite lungi în loc de săbii, iar pe conducătorul lor îl numesc vătaf. îmi amintesc de un dans, al cărui nume nu mi l-au putut spune, care însă m-a impresionat foarte mult După ce dansatorii au mers doi cîte doi, cîţiva paşi, fornăind un cerc, bărbaţii s-au desprins de femei. Acestea se duceau una după alta în jurul bărbaţilor şi păreau a căuta cu nelinişte pasul pe loc, ca soldaţii care mărşăluiesc, apoi, sprijinindu-se pe bîtele lor lungi au executat sărituri neregulate, ca imagine a unei lupte. Femeile rătăceau încă mereu tăcute şi serioase ca umbrele. In fine, bărbaţii, s-au repezit la ele cu gesturi de bucurie ca şi cum le-ar fi regăsit după un pericol mare şi, cu toţii, au dansat mai departe cu bucuria şi satisfacţia cea mai intensă. Se poate vedea de aici cît de puternică este tradiţia. Acest dans este un adevărat poem ... Sunt unele dansuri care au un caracter deosebit de dur. Am văzut mai multe dintre acestea la Lona (Luna, n.n.) de lîngă Cluj, într-o zi de sărbătoare. După sunetul unei muzici ciudate bărbaţii şi-au aşezat toţi bîtele la un loc, săreau în sus şi strigau chiuituri puternice. La începutul jocului bărbatul o prinde de mînă pe dansatoare, face cu ea doi paşi înainte şi unul înapoi, în cerc, astfel că toate perechile revin la locul lor. Apoi dansatorul îşi ridică braţul şi o lasă pe parteneră să treacă în timp ce o împinge puternic de mai multe ori. Din cînd în cînd bărbaţii se reunesc la mijloc, pocnesc din degete, sar în sus, apoi deodată, oprindu-se, îşi privesc picioarele care par a desena figuri pe pămînt. In acest timp femeile prinzîndu-se de mîini se rotesc în jurul lor, apoi dansatorul o prinde pe partenera sa, o ridică în aer, o învîrtește cu vioiciune şi o lasă o clipă jos pentru a face figuri sau a schimba o poziţie, după care se reîntoarce iar la ea. La sfîrşit, ca un semn de gentileţă specială, bărbatul o apucă puternic pe dansatoare de umărul ei gingaş şi o respinge, prin aceasta vrea să spună că o lasă să plece şi îi mulţumeşte. Femeile dansează în general cu ochii aplecaţi în jos, ele mai mult merg decît sar şi dau dovadă de multă reţinere, în timp ce bărbaţii dansează cu vervă extraordinară. Cînd sînt animaţi de mişcare şi zgomot ei par a uita de toate figurile obişnuite, scot chiuituri puternice ridicîndu-şi în sus faţa agitată şi mişcîndu-şi părul lung. La sfîrşit, în praful ridicat nu se vede decît un amestec de picioare goale, opinci, cizme galbene, negre, roşii, care se amestecă laolaltă izbind şi bătătorind pămîntul. Cititorul să nu se mire dacă vorbesc aşa de amănunţit despre dansurile românilor căci ele au de fapt o mare importanţă. Dansul este plăcerea principală a ţăranilor din Transilvania. In toate duminicile se duc în bătătura satului şi tot poporul dansează la sunetul viorii. Bunii dansatori se bucură de multă consideraţie şi îşi găsesc uşor o mireasă, căci tinerele fete căsătorindu-se nu renunţă nici după căsătorie la această plăcere. Ele se bizuie pe aceea ca în fiecare duminică să fie duse în bătătură, au deci grijă să-şi aleagă un bărbat care în această privinţă să fie destul de talentat Talentul dansului aproape că face parte din virtuţile casnice. Există din cînd în cînd şi dansatori de profesie, adică ţărani care cutreieră în trupe satele şi dansează cu frenezie. Ei sînt consideraţi ca fiind obsedaţi de diavol şi sătenii, mai ales femeile, îi încarcă cu daruri destul de mari. Un bun dansator este sortit flăcărilor veşnice! Nu este oare acesta un motiv de compătimire? Lîngă un sat mare, cu numele Teiuş, am întîlnit şapte dansatori obsedaţi care cutreierau împrejurimile Alba Iuliei. Ei au vestit cu voce tare că satana îl va duce pe unul dintre ei, ceea ce a mărit compătimirea spectatorilor. Intr-adevăr, au dansat foarte bine şi priveau cu o expresie de superioritate la bunii oameni care păreau a simţi milă faţă de ei. Ei sunt răsplătiţi în drumul lor cu zîmbete prietenoase şi cu mulţi creiţari. Foarte des se întâmplă ca după ce dansatorii l-au aşteptat un timp destul de lung pe diavol, ei încheie „transa“ printr-o căsătorie scumpă, rămînîd doar cu reputaţia de incontestabilă agilitate şi graţie“. L. M. — Va urma — auguste de gerando despre români (I) Apariţia unor lucrări asupra Consiliilor naţionale şi a Marii Adunări de la Alba Iulia este totdeauna binevenită. Cartea*) tînărului cercetător de la Institutul de istorie din Cluj-Napoca reprezintă în acest sens o preţioasă contribuţie asupra evenimentelor memorabile din toamna anului 1918, de această dată din zona oraşului Reghin şi a Mureşului superior, zonă mai puţin cercetată pînă în prezent. Oraşul Reghin constituia în 1918 centrul politic şi cultural al românilor din judeţul Mureş — Turda, de aceea în această localitate s-a format Consiliul Naţional Român judeţean. Reghinul era dealtfel şi un important focar al luptei politice naţionale, un centru apreciat al vieţii culturale şi economice româneşti de pe aceste meleaguri. Aici a trăit şi activat un sfert de veac (1784—1809) Petru Maior, vestitul corifeu al Şcolii Ardelene. In 1848 aici se afla sediul prefecturii a XlI-a, în frunte cu tînărul prefect, profesorul Constantin Romanu Vivu, ucis mişeleşte in toiul revoluţiei. In oraşul Reghin a trăit o vreme şi Vasile Pop, vicepreşedintele guberniului şi preşedinte al tribunalului suprem al Transilvaniei, preşedinte al Astrei şi consilier intim al împăratului. Tot aici a locuit şi activat memorandistul Patriciu Barbu, fondatorul băncii „Mureşana“ din Reghin, precum şi alţi oameni de seamă. Cartea „Contribuţii mureşene...“, redă atitudinea entuziastă şi voinţa dîrză a mureşenilor de a se uni pentru totdeauna, fără condiţii, într-o singură ţară, România întregită, cu toate teritoriile locuite de români. Autorul a cercetat cu migală în acest scop colecţia de aproape 7100 documente din fondul „1918“ de la filiala Arhivelor Statului din Cluj-Napoca, pe care le-a completat cu amintiri şi fotografii din Culegerea de manuscrise de la Biblioteca orăşenească din Reghin. In prefaţă, acad. Ştefan Pascu relevă munca valoroasă, comentariile şi concluziile judicioase ale autorului, care îi conferă acestei lucrări locul de cinste între alte lucrări similare. Un capitol special a fost dedicat de autor evenimentului primirii armatei române la Reghin. Sosirea la 1 decembrie 1918 a diviziei a VII-a de infanterie în frunte cu generalul Traian Moşoiu, pe itinerarul Piatra Neamţ — Topliţa — Gheorgheni — Reghin, cel dintîi intrind în oraş regimentul 27 Bacău de sub comanda colonelului Gherescu, a fost primită de populaţie cu mare entuziasm, cum „nicicînd Reghinul n-a trăit şi n-a văzut zile mai pline de însufleţire ca acestea“ (ziarul „Românul“ din Arad, nr. 24 din 8 decembrie 1918). Utile pentru înţelegerea textelor sunt şi unele explicaţii despre episcopia grecocatolică maghiară din Hajdudorog (Ungaria) înfiinţată în 7 iunie 1912 şi la care au fost afiliate cu forţa şi numeroase parohii româneşti din Transilvania, cu scopul vădit de a le desnaţionaliza. Românii, care s-au împotrivit acestor măsuri arbitrare au fost arestaţi şi escortaţi în închisorile din vestul Ungariei. Vorbindu-se despre „calendarul nou“, se precizează că este vorba despre calendarul gregorian care s-a introdus in Transilvania la 1590, şi care în România Mare a fost adoptat abia la 1 ianuarie 1919. Sunt menţionate şi grupajele de documente din colecţia lui Al. Matei, şeful filialei Arhivelor Statului din Cluj-Napoca: „Contribuţii documentare la istoria oraşului Reghin“, publicate in „Marisia“ din 1978 şi 1979, cît şi ale lui Marin Sara şi Leon Mircea: „Documente şi mărturii privind unirea Transilvaniei cu România — 1 decembrie 1918“ tot din „Marisia“ 1978. „Contribuţiile mureşene la Marea Unire din 1918“ este o lucrare de mare interes atît pentru istorici cît şi pentru întreaga masă a cititorilor şi urmaşilor lor de pe aceste meleaguri privind evenimentele din toamna anului 1918 care ne-au adus marea Unire. LIVIU MOLDOVAN ----------------------panoramic-----------------------contribuţii mureşene In marea unire * Ioan Silviu Nistor, Contribuţii mureşene la Marea Unire din 1918, Editura Dacia, Cluj-Napoca, VATRA 130