Vatra, 1983 (Anul 13, nr. 1-12)

1983-11-01 / nr. 11

10 Seara, de regulă, se apropie confesorul. — Unde-ai fost? întreabă. — în parc, răspund. — Era și ea acolo? — Nu răspund. Confesorul poartă cu el o carte. Citeşte tare: Prin­cipalul motiv al venirii lui Isus a fost dovedirea şi pro­­povăduirea dragostei Domnului pentru noi. Aici tre­buie să-şi găsească confesorul punctul focal al sfaturi­lor sale. La cuvîntul „dovedirea“ confesorul îşi pune vîrful arătătorului drept pe vîrful degetului mare de la mina stingă, şi la cuvîntul „propovăduiască“ confe­sorul îşi pune vîrful arătătorului drept pe vîrful ară­tătorului sting. Apoi spune: — Şi ceilalţi? îi răspund: — Necăjeau maicile. — Paznicii? — Da. Ca de obicei. Confesorul caută în buzunar şi scoate la iveală o tăietură de ziar. — Nu, spun. Citeşte tare: — „Uleiul vegetal permis în trei rituri catolice“. Face o pauză. Se uită la mine. Eu nu spun nimic. Citește tare: Roma. 2 martie. Reuter. Se uită la mine. Eu nu spun nimic. Reuter, repetă el. Sacra miruire Ro­­mano-catolică va putea fi in viitor făcută cu orice ulei vegetal, conform unei noi reguli a Vaticanului, care ri­dică străvechea... Face o pauză. Străvechea, accen­tuează el. Mă gîndesc: Probabil ea se relaxează. Priveşte la­cul. Confesorul citeşte: ... care ridică străvechea uzanţă a Bisericii de­ a folosi ulei de măsline. Paragraf nou. După ritul Catolic, sfîntul ulei iniţial binecuvîntat de un episcop e folosit simbolic in sfinţirea confirmaţiei, a botezului şi uşurarea bolnavilor, cel mai vechi un­guent sacru. Paragraf nou. Alte uleiuri vegetale sunt mai ieftine şi considerabil mai uşor de obţinut decit uleiul de măsline in multe părţi ale lumii, notează observa­torii Vaticanului. Confesorul se opreşte aici. — Tu eşti preot. Eu sînt preot, spune el. Acum te întreb. Mă gîndesc: Probabil că e tristă şi să priveşti un lac nu alină de loc tristeţea. Spune: închipuieşte-ţi că mori. Camera de boală. Patul. Cearşafurile de care te agăţi. Cei dragi înnebuniţi. Preo­tul care se apropie.^ Purtînd sfîntul Maslu, uleiurile sfinte. Administrarea sfîntului Maslu. Ultima uşurare. Şi ce ţi se dă? Ţie, muribundul? Ulei de arahide. Mă gîndesc: Ulei de arahide. Confesorul pune la loc în buzunar hîrtia. O să mi-o citească iar mîine. Apoi spune: — Cînd ai văzut pe cei de pază jignind maicile, și... Spun: — Am scris altă scrisoare. — Ai pus la poştă scrisoarea? — Ca înainte. — Aceeaşi cutie? — Da. — Ți-ai amintit să pui timbru ... — Un Eisenhower de opt cenţi. Mă gîndesc: Cînd eram tînăr puneau alte între­bări. Spune: — Vorbește-mi despre ea. Spun: — Are părul negru. — Soţul ei... — Nu vreau să vorbesc despre soţul ei. Confesorul citeşte din cartea lui: Candidatul va fi chestionat asupra motivelor pentru care vrea să fie Creştin. Mă gîndesc: Motivele mele? Spune: ' — Vorbește-mi despre tine. îi spun: — Am patruzeci de ani. Nu văd prea bine. Bila mărită. — Asta din cauza alcoolului, spune. — Da, spun. — Semeni foarte mult cu taică-tău, aici. — O idee mai avid. Avem discuția asta în fiecare zi. Nici un amănunt nu se schimbă. Spune: — Dar un om cu profesiunea ta... Spun: — Dar nu vreau să discutăm profesiunea mea. El spune: — Te întorci acum? In parc? — Da. Poate că aşteaptă. — Credeam că priveşte lacul. — Cînd nu priveşte lacul atunci e în parc. Confesorul scotoceşte în mîneca robei sale negre. Scoate un manifest. îmi citeşte manifestul. Toate pro­ducţiile intelectuale ale burgheziei sînt fie arme ofen­sive fie defensive împotriva revoluţiei. Toate produc­ţiile intelectuale ale burgheziei sunt, obiectiv, obiecte în­tunecate şi obstacole în calea emancipării proletariatu­lui. Pune manifestul la loc în mînecă. DONALD BARTHELME s-a născut în Philadel­phia, a crescut la Houston, trăieşte actualmente în New York. Publică povestiri mai ales în The New Yorker. Publică romane /'Albă ca Zăpada, 1967), cărţi pentru copii şi mai multe volume de proze scurte pentru care e foarte cunoscut. Laureat al Premiului Naţional al Cărţii în 1972. Povestirea Confesorul (The Catchist) face parte din volumul Tristeţe (Sad­ness — 1972) publicat la Farrar, Sraus & Giroux, după ce înainte apăruse în The New Yorker. donald Karthelme confesorul Spun: — Dar sunt implicate alte nivele ale semnificaţiei decit cele economice. Confesorul îşi deschide cartea. Citește: O experien­ță descurajatoare: incapacitatea limbajului de-a expri­ma gîndurile. Dar confesorul nu trebuie să-și piardă capul. închide cartea. Mă gîndesc: Curaj. Spune: — Ce crezi că-i de făcut? Spun: — I-am sugerat că mi-aș putea schimba profesiu­nea — Ai vreo ofertă? — Cobai. — Pentru cine? — Centrala Alimentară. — Ea ce-a răspuns? — Conversaţia s-a răcit. — Dar ai arătat. .. — Am arătat că deşi lucrurile se mai destind va mai trece fără îndoială pînă cînd preoţii vor avea voie să se căsătorească. Confesorul mă priveşte. Mă gîndesc: Ea aşteaptă în parc, la locul de joacă al copiilor. El spune:­­ — Și apoi? Spun: — I-am ascultat confesiunea. — A fost interesantă? — Nimic nou. După cum ştii, nu mi-e permis s-o discut. — Ce făceau ceilalţi? — Chinuiau maicile. — Ai scris altă scrisoare? — Da. — N-ai obosit cu această activitate, să scrii scrisori? — Omul face ce poate. Mă gîndesc. Sau nu face ce poate. El spune: — Să discutăm despre dragoste. îi spun: — Nu știu nimic despre asta. Dacă nu cumva vor­bești despre Dragostea divină. — Mă gîndesc la dragoste cum e tratată ea în ope­ra lui Scheler, care susține că dragostea e un aspect al cunoaşterii fenomenologice, şi Caroll care susţine că dragostea e, dragostea e ... — Nu cunosc. Confesorul îşi deschide cartea. Citeşte: Cum să tra­tezi cu intelectualii. Tentaţiile şi scandalurile să fie în­fruntate de candidat pe timpul iniţierii. închide cartea. Nu există nici o zi, o singură zi, în care să nu avem a­­ceastă discuție. Spune: — Cînd ai fost hirotonisit? îi spun: — 1950. El spune: — Aceste păcate, ale tale, păcatele pe care le-am discutat, sînt sigur că nu te superi dacă le consider pă­cate, lăsînd mărimea lor — dacă sînt mortale sau par­­donabile, s-o apreciezi tu în ascunzişurile inimii tale... îi spun: — Să stai în confesional ascultînd confesiuni, an după an, sîmbătă după sîmbătă, la ora patru după-a­­miază, în douăzeci şi unu de ani cîte cincizeci şi două­ de sîmbete, excluzînd anii bisecţi... — O mie nouăzeci şi două de sîmbete... — Imaginîndu-ţi în medie patruzeci şi cinci de a­­dultere în fiecare sîmbătă ... — Patruzeci şi nouă de mii o sută patruzeci de a­­dultere... — Te miri, să fie necesară o reconsiderare? La cîte­­va adultere există explicaţii. .Bărbatul e şofer de taxi. Munceşte nopţile. Nevasta vrea să iasă şi să se distreze. Spune că nu face nimic rău — cîteva pahare la barul învecinat şi puţin dans. „Acum, ştii, Părinte, şi ştiu şi eu, Părinte, că unde se bea şi se dansează se mai în­­tîmplă şi alte chestii.Aşa că îi spun, Părinte, să nu mai meargă la bar sau îi dau la scăfîrlie. Ei, Părinte, îmi spune, poţi să-mi dai la cap cît vrei dar mă voi duce la barul acela cît vreau şi să mă baţi cît e ziua de mare asta­ nu mă va opri. Acum, ce pot face eu, Părinte? Trebuie să fiu în taxiul meu în fiecare noapte a săp­­tămînii inafară de luni şi cîteodată muncesc şi lunea pentru un ban în plus.“ Aşa că i-am dat la cap de cîteva ori dar n-a ajutat la nimic, se duce oricum. Aşa că mi-am spus, Părinte, dacă ea dă pe alături, de ce nu şi eu? După aceea îmi pare rău întotdeauna, Părinte, dar ce să fac? Dacă aş fi avut o slujbă de zi ar fi fost altfel şi acum îmi rîde în nas şi ce să fac, Părinte?“. — Ce i-ai spus? — Am recomandat auto-control. Confesorul se scotoci în buzunare. Scotoci în buzu­narul drept o vreme apoi scotoci în buzunarul sting. Scoase pînă la urmă un mic Vechi Testament, un Vechi Testament liliputan. „Mîngîietori nemernici sînteţi cu toţii“, închise liliputanul Vechi Testament. „Iov, 16, 2“. Puse la loc liliputanul Vechi Testament în buzunarul său sting. Scotoci în buzunarul drept şi scoase un nas­ture pe care era imprimat cuvîntul LOVE. îmi prinse nasturele pe sutană, deasupra şnurului, sub guler. Spune: — Dar vei merge acolo iar. Spun: — La unsprezece. Locul de joacă al copiilor. Spune: — Ploaia. Copacii. Spun: — Tot putregaiul. Spune: — Băncile jilave. Balansoarul abandonat. Spun: — Tot gunoiul acela. Spune: — Duminica, ziua de odihnă și de cult, este urîtă de toate categorile de oameni în fiecare țară în care a ajuns Cuvîntul. Ura de duminici în Londra atinge sută la sută. Ura de duminici în Rio produce sinuci­deri. Ura de duminici la Madrid este ușurată numai de măcelărirea marilor animale negre, în arene. Ura­ de duminici la München e materie de legendă. Ura de­­duminici la Sydney este considerată de cunoscători a fi ura de duminici cea mai desăvîrşită. Mă gîndesc: Se va lipi de mine cu mîinile în buzu­narele din spate ale pantalonilor. Confesorul îşi deschide cartea. Citeşte: „Apatia as­cultătorilor. Confesorul judicios face faţă dificultăţilor“, închide cartea. Mă gîndesc: Analize terminabile şi interminabile. Mă gîndesc: Apoi va părăsi parcul privind în urmă peste umăr. El spune: — Şi paznicii, ei ce făceau? Spun: — Insultau maicile. — Ai scris o scrisoare? — încă o scrisoare — Spui cumva că, atunci, la început, ai avut o vo­cație? Ai auzit o chemare? — Am auzit multe lucruri Ţipete. Suite pentru violoncel neacompaniat. N-am auzit nici o chemare. — Cu toate acestea... — Cu toate acestea am intrat în magazinul cu echi­pament clerical și am cumpărat o sutană de vară şi ©■ sutană de iarnă. Sutana de vară are mineci scurte. Am cumpărat o pălărie neagră. — Şi soţul doamnei? — E psiholog. Se ocupă cu limitele senzaţiilor. în­cearcă să localizeze precis cele două senzaţii limită în continuumul senzorial, limita superioară şi limita, infe­rioară. E mereu în laborator. Măsoară punctele ex­treme. — O ironie. — Presupun. Nu există zi în care această conversaţie să nu aibă­ loc şi nici detaliu al acestei discuţii care să nu fie dezbătut în fiecare zi în care discuţia are loc. Confesorul scoate de sub sutană o eşarfă. El desfă­şoară eşarfa şi o ridică desfăşurată deasupra capului cu ambele mîini. Eşarfa spune: EŞTI ÎNTRERUPT TOCMAI CÎND MERGE MUNCA MAI BINE? DAR A­­CEASTA E VREREA DOMNULUI. Confesorul înfăşoară eşarfa. Pune eşarfa înapoi sub pelerină. Spune: — Dar o să mergi acolo iar? Spun: — Da. La unsprezece. Spune: — Dar ploaia ... Spun: — Cu mîinile în buzunarele de la spate ale pantalo­nilor ei. El spune: — Deo gratias. In românește de Alexandru VI.AD —­­ Ai auzit noutățile? întrebă el. BELA CRIȘAN Nașterea fluidelor (piatră) biblioteca babei VATRA 152

Next