Vatra, 1983 (Anul 13, nr. 1-12)

1983-03-01 / nr. 3

10 julio cortazar noaptea lui mantequilla Multe idei îi veneau în cap lui Peralta, el nu dădea prea multe explicații nimănui, dar de data aceasta a de­venit ceva mai deschis şi spuse că era exact ca povestea cu cartea furată. Estévez nu înțelese la început şi ră­mase privindu-1, aşteptînd mai multe amănunte. Peralta ridică din umeri ca și cum ar fi renunțat la ceva și-i era de ajuns aceasta pentru a intra în luptă. Estévez văzu destul de mare numărul 3 roşu pe fond galben și jos 235, dar cum putea să nu vadă cifrele acestea care-i săreau în ochi, MONZON V. NAPOLES. Celălalt bilet de intrare i-1 vor procura lui Walter, spuse Peralta. Tu va trebui să fii aici înainte să înceapă luptele (niciodată nu repeta instrucțiunile și Estévez asculta reținînd fie­care frază), iar Walter va sosi la jumătatea primei pre­liminare, are loc la dreapta ta. Ai grijă cu cei care se trezesc în ultima clipă şi vor locuri mai bune, spune-le ceva în spaniolă, ca să fii mai sigur. El va veni cu o servietă din aceea pe care o folosesc hippi, o va aşeza între voi dacă veţi sta pe scînduri sau pe jos, dacă sînt scaune. Nu-i vorbeşti decît de lupte şi te uiţi bine în jurul tău, sigur vor fi mexicani sau argentinieni, fii atent la ei în momentul în care bagi pachetul în ser­vietă. Walter știe că servieta trebuie să fie deschisă? întrebă Estévez. Da, spuse Peralta, ca și cînd ar fi vrut să îndepărteze o scamă de pe rever, numai că aşteptaţi pînă la sfîrşit, cînd nimeni nu mai este atent. Cu Mon­­zón e greu să nu mai fii atent, spuse Estévez. Cu Man­tequilla e și mai greu, spuse Peralta. Fără prea multă vorbărie, nu uita. Walter va pleca primul, vei lăsa lu­mea să iasă și apoi te îndrepți și tu spre altă uşă. Se gîndi încă o dată la toate acestea ca și cînd ar fi recapitulat în timp ce metroul îl purta către Défense printre pasagerii care după fetele lor păreau că merg tot la lupte, din patru trei erau bărbaţi, francezi afectaţi de dubla bătaie pe care o luase Monzon la Bouttier, spe­­rînd într-o revanşă pe loc sau în secret poate chiar să învingă. Ce idee genială a avut Peralta, să-i dea această misiune care, venind din partea lui, trebuie că era grav, şi în acelaşi timp să-l lase să vadă de sus o luptă care părea să fie pentru milionari. înţelesese aluzia la cartea furată, cui îi putea trece prin minte că Walter și el s-ar putea întîlni la box, de fapt nu era vorba de o întîlnire, pentru că aceasta ar fi putut avea loc în o mie de colțuri ale Parisului, ci de răspunderea cu care Peralta măsura încet fiecare lucru. Pentru cei care ar putea să-l urmărească pe Walter sau pe el, un cinema­tograf, o cafenea sau o casă, erau posibile locuri de întîl­nire, dar această luptă echivala cu o obligaţie pe care ar avea-o cineva cu destui bani, şi dacă şi aici i-ar fi urmărit ar fi fost traşi pe sfoară al naibii ajungînd în faţa cortului de circ ridicat de Alain Delon; acolo ni­meni nu intra fără hîrtiuţa galbenă, şi biletele de in­trare s-au terminat de o săptămînă, în toate ziarele scria asta. Mai avantajat chiar era Peralta, dacă-1 urmăreau şi acolo pe el sau pe Walter, era imposibil să-i vadă împreună la intrare sau la ieşire, doi pasionaţi între mii şi mii care ieşeau ca trombele de fum din metrou sau autobuze, înghesuindu-se pe măsură ce drumurile se strîngeau într-unul singur şi se apropia ora. Şmecher, Alain Delon, un cort de circ montat pe un teren viran la care se ajungea după ce traversai o pasa­relă şi mergeai pe nişte drumuri improvizate din scîn­duri groase. Plouase în noaptea trecută şi lumea nu se îndepărta de scînduri încă de la ieşirea din staţia de metrou, orientîndu-se după nişte săgeţi imense care ară­tau drumul cel bun către MONZON—NAPOLES cu toa­te culorile. Şmecher Alain Delon, capabil să pună pro­priile sale săgeţi pe teritoriul sacru al metroului, chiar dacă l-ar costa ceva bani. Lui Estévez nu-i plăcea tipul, această manieră atotputernică de a organiza campiona­tul mondial pe socoteala lui, să ridice un cort şi dă-i drumul că vei scoate nu ştiu cîţi bani înainte, dar tre­buia să recunoşti, dădea ceva în schimb, nu vorbim nu­mai de Monzón şi de Mantequilla, ci şi de săgeţile colo­rate din metrou, acest fel de a primi ca un domn, ară­­tîndu-le drumul într-un mod bombastic, ca altfel să nu se işte nu ştiu ce scandal la ieşiri şi pe terenurile virane, pline de băltoace. Estévez ajunse atunci cînd trebuia, cînd cortul era pe jumătate plin, și înainte de a arăta biletul de intrare, rămase un pic să privească camioanele poliţiei şi enor­mele trailere, luminate pe dinafară, dar cu perdele groase la ferestre, care comunicau cu cortul prin galerii acoperite pentru a ajunge la un avion cu reac­ţie. Aici sînt boxerii, se gîndi Estévez, trailerul alb şi cel mai asigurat e al lui Carlitos, pe al ăstuia sigur nu-l amesteca cu celelalte. Năpoles ar trebui să aibă traile­­rul său de cealaltă parte a cortului, lucrul era ştiinţific şi, în treacăt, pură improvizaţie, multă pînză de cort şi trailere pe un teren viran. Aşa se fac banii, se gîndi Es­tévez, trebuie să ai ideea şi oul, domnule. Rîndul său, al cincilea începînd de la ring, era o scîndură cu numerele scrise mari, aici părea că s-a ter­minat politeţea lui Alain Delon pentru că în afara scau­nelor din faţa ringului, restul era de circ, şi încă de circ prost, scînduri goale cu toate că aşa da, mai mer­gea, nişte plasatoare cu minijupe care îţi stingeau de la intrare orice protest. Estévez verifică singur numărul 235, cu toate că fata îi surîdea arătîndu-i numărul ca şi cînd el nu ar fi ştiut să citească, şi se aşeză pentru a răsfoi ziarul pe care mai tîrziu avea să-l folosească drept perniţă. Walter va sta la dreapta sa şi de aceea Estévez ţinea pachetul cu bani şi hirtii în buzunarul stîng al sacoşei; cînd va fi momentul va putea să-l scoată cu mina dreaptă, dueindu-1 imediat la genunchi și l-ar lăsa să alunece In servieta deschisă de lîngă el. Aşteptarea devenise tot mai lungă, avea destul timp să se gindească la Marisa şi la pustiul său care probabil că tocmai își terminau cina, puştiul deja adormit şi Ma­risa privind la televizor. Poate că transmiteau meciul şi ea ii vedea, dar el nu va spune că a fost acolo, cel pu­ţin acum nu se putea, poate altă dată, cînd se vor mai linişti treburile. Descrise ziarul fără chef (Marisa pri­vind lupta, era comic cînd se gindea că nu-i putea spune nimic cu tot cneful pe care-l avea acum să-i poves­tească, mai ales dacă ea îi spunea ceva despre Monzón şi Năpoles) între ştirile din Vietnam şi ştirile poliţiei, cortul se umplea, în spatele lui un grup de francezi dis­cuta despre şansele lui Năpoles, la stînga lui tocmai se aşezase un tip ca scos din cutie care mai întîi privi lung şi cu un fel de groază scîndură pe care se vor umili perfecţii săi pantaloni albaştri. Mai jos se aflau perechi şi grupuri de prieteni şi între ei se aflau trei care vorbeau cu un accent care putea fi mexican, cu toate că Estévez nu era prea priceput la accente, supor­terii lui Mantequilla probabil că erau din abundență în această noapte în care provocatorul aspira nici mai mult nici mai puțin decît la coroana Monzón. In afară de scaunul lui Walter, mai erau alte cîteva goale, dar lu­mea se îmbulzea la intrarea în cort și fetele trebuiau să se ocupe în fond de instalarea tuturor. Estévez găsea că iluminarea ringului era prea puternică și muzica prea pop, dar acum cînd începea prima preliminară publicul nu pierdea vremea cu critici și urmărea cu poftă o bă­taie cu lovituri la noroc și clinciuri; în momentul în care Walter se așeza lîngă el, Estévez ajungea la concluzia că acesta nu era un adevărat public de box, cel puțin cei din jurul lui; beau cîte ceva din snobism, doar pen­tru a-i vedea pe Monzón și Năpoles. — Iartă-mă — spuse Walter așezîndu-se între Esté­vez și o grasă care urmărea lupta semiîmbrățișată de soțul ei de asemenea gras și cu un aer de atotcunoscător. — Fă-te comod — spuse Estévez. Nu-i chiar ușor, francezii ăștia întodeauna calculează locurile după cei slabi. Walter rise în timp ce Esteves împingea oamenii de pe rîndul său spre stînga pentru a nu-1 deranja pe omul cu pantaloni albaștri; în sfîrșit, se făcu loc pentru ca Walter să pună servieta de pînză albastră pe scîndură. Deja erau în cea de-a doua preliminară care era tot proastă, lumea se distra mai ales de ceea ce se întîmpla în afara ringului, sosirea unui grup compact de mexi­cani cu sombreros de piele dar îmbrăcaţi după cum trebuiau să arate, bogătaşi capabili să închirieze un avion pentru a veni tocmai din Mexic să se umfle în pene cu Mantequilla, ţipi bondoci şi laţi, cu fundurile ieşite în afară şi cu feţe , la Pancho Villa, aproape prea tipici prin modul în care îşi aruncau sombrerourile în aer ca şi cum Năpoles ar fi fost deja în ring, strigînd şi cer­­tîndu-se înainte de a-şi aşeza trupurile masive pe locu­rile din faţa ringului. Probabil că Alain Delon prevăzuse totul căci megafoanele scuipară dintr-o dată un fel de romanță pe care mexicanii nu dădură impresia că o re­cunosc prea bine. Estévez și Walter se priviră ironici, și exact în acel moment pe intrarea cea mare năvăli o gră­madă de oameni cu cinci sau șase femei în frunte, mai mult late decît înalte, cu pulovere albe și strigînd „Ar­gentina, Argentina !“, în timp ce cei din spate înălţau un steag al acestei ţări şi grupul îşi croia drum către scaune şi fotolii, hotărît să înainteze pînă la marginea ringului unde sigur nu îşi aveau locurile lor. între stri­gătele delirante grupul ceru improvizarea unui rînd, lucru pe care plasatoarele l-au făcut cu ajutorul cîtorva gorile surîzătoare, dînd multe explicații cu privire la existența a două scînduri pe jumătate goale, iar Esté­vez văzu că femeile purtau numele lui MONZON scris cu negru pe spatele pulovărului. Toate acestea înveseleau pe deplin un public căruia prea puţin îi păsa de naţio­nalitatea pugiliştilor odată ce nu erau francezi, şi deja cea de-a treia întîlnire mergea greu, la fel ca celelalte. . . . Alain Delon nu părea să fi cheltuit prea mulţi bani cu aceste întîlniri mărunte ştiind că singurul lucru inte­resant pentru public era lupta celor doi rechini care în acel moment poate că erau deja pregătiţi în traile­­rele lor. în aer avu loc un fel de schimb instantaneu, ceva se opri în gîtul lui Estévez; de la megafoane se auzea un tangou interpretat de o orchestră care putea să fie chiar și aceea a lui Pugliese. Abia atunci Walter îl privi di­rect și cu simpatie, și Estévez se întrebă dacă nu putea fi un compatriot. Aproape că n-au schimbat nici un cu­­vînt în afară de vreun comentariu cu privire la acţiu­nea de pe ring, poate vreunul uruguaian sau chilian, dar nici o întrebare, Peralta fusese destul de clar, dacă întîl­­niți la box persoana care se întîmplă să vorbească în spaniolă, nu mai povestești nimic. — Bun, acum da — spuse Estévez. Toată lumea se ridica în ciuda protestelor și a fluierăturilor, prin stînga un vălmășag gălăgios și sombrerourile de piele zburînd între ovaţii, Mantequilla păşea pe ringul care părea că se iluminase dintr-o dată, lumea privea acum spre dreapta unde nu se întîmpla nimic, aplauzele încetau şi lăsau loc unui murmur de aşteptare şi de pe locurile lor, Walter şi Estévez nu puteau vedea intrarea din cealaltă parte a ringului, puţină linişte şi deodată un strigăt ca unic semnal, brusc halatul alb tăindu-se pe corzi. Monzón cu spatele stătea de vorbă cu ai lui, Nă­­poles venind către el, un uşor salut între luminile flash­­urilor şi arbitrul aşteptînd să se coboare microfonul, lumea care se aşeza din nou, un ultim sombrero de piele oprindu-se foarte departe, întors în altă parte din pură bătaie de joc ca un bumerang întîrziat în indife­renţă, pentru că acum urmau prezentările şi saluturile, Georges Carpentier, Nino Benvenuti, un campion fran­cez, Jean Claude Bouttier, fotografii şi aplauze şi ringul golindu-se puţin cîte puţin, imnul mexican cu şi mai multe sombrerouri şi, în sfîrşit, steagul argentinian înăl­­ţîndu-se în aşteptarea imnului, Estévez şi Walter, fără să se ridice în picioare, cu toate că pe Estévez îl durea lucrul acesta, dar nu putea fi cazul să înşele pe cineva la această înălţime, în orice caz îi servea pentru a şti că nu avea compatrioţi prin apropiere, grupul cu stea­guri cînta la sfîrşitul imnului şi pînză cu albastru şi alb se scutura într-un fel care obliga gorilele să alerge pe această parte şovăitori, o voce anunţînd numele şi greutatea, secunzii afară. — Ce presimţire ai? — întrebă Estévez. Era nervos, emoţionat ca un copil, acum cînd mănuşile se frecau în salutul iniţial şi Monzón, din faţă, îşi lua acum acea poziţie de gardă care nu părea de apărare, braţele lungi şi subţiri, silueta aproape fragilă faţă de cea a lui Man­tequilla mai scund şi robust, scăpînd deja două lovituri de semnal. — întotdeauna mi-au plăcut provocatorii — spuse Walter, şi în spate un francez explicînd că pe Monzón îl va ajuta diferenţa de statură, lovituri de studiu, Mon­zón atacînd şi apărîndu-se fără greutate, rundă aproape obligatoriu asemănătoare. Aşa îi plăceau provocatorii, bineînţeles că nu era argentinian pentru că atunci. . . dar accentul pare a fi uruguaian, l-ar întreba pe Peralta care sigur nu i-ar fi răspuns. în orice caz nu era de multă vreme în Franţa pentru că grasul cu nevasta ca­re-1 îmbrăţişa i-a făcut nu ştiu ce comentariu şi Wal­ter răspundea într-o formă de neînţeles încît grasul făcu un gest dezamăgit şi începu să vorbească cu unul de mai jos. Năpoles loveşte dur, se gîndi Estévez neliniș­tit, de două ori l-a văzut pe Monzón dînd înapoi și re­plica ajungea puţin prea tîrziu, poate că simțea lovitura. Era ca și cum Mantequilla ar fi înțeles că unica lui șansă se află în lovitură, a-l boxa pe Monzón nu l-ar mai ajuta ca altădată, minunata sa viteză dădea peste un gol, un bust care vibra şi dispărea în timp ce cam­pionul lovea o dată, de două ori figura şi francezul din spate repeta îngrijorat ca să vezi, să vezi numai cum îl ajută braţele, poate că a doua oară lovise Năpoles, lu­mea era tăcută, fiecare strigăt se năştea izolat şi eră­­rău primit, a treia oară Mantequilla şi-a adunat toate forţele şi atunci s-a întîmplat ce era de aşteptat, se gîndi Estévez, acum să vadă el ce vine, Monzón pe coarde, o salcie încovoiată, un un-doi ca biciul, clinciul fulgerător pentru a ieşi din corzi, o mînă agăţată de alta pînă la sfîrşitul rundei, mexicanii urcați pe scaune și cei din spate vociferînd, protestînd și oprindu-se la rîn­­dul lor, ca să vadă. — Frumoasă luptă, domnule, — spuse Estévez —, așa mai merită. — Aha. Scoaseră țigări în același timp și le schimbară su­­rîzînd, bricheta lui Walter ajunse înainte, Estévez privi o clipă profilul lui, apoi îl văzu din faţă, nu era cazul să se privească prea mult. Walter avea părul argintiu, dar părea foarte tînăr, cu blue-geans şi o bluză maro. Student, inginer? Fugind de dincolo ca atîţia alţii, avîn­­tîndu-se în luptă, cu prieteni morţi la Montevideo sau Buenos Aires, cine ar fi spus că la Santiago, ar trebui să-l întrebe pe Peralta cu toate că după toate acestea sigur n-o să-l mai vadă pe Walter, fiecare în parte îşi va aduce aminte probabil vreodată că s-au întîlnit în noaptea lui Montequilla care juca în fund cea de-a cin­­cea oară, acum în faţa unui public sculat în picioare şi delirant, mexicanii şi argentinienii măturaţi de un imens val francez care vedea lupta mai mult decît luptătorii, care pîndea reacţiile, jocul picioarelor, la sfîrşit Estévez îşi dădu seama că toţi înţelegeau lucrul acesta, în fond abia cîte unul mai aplauda idiot vreo lovitură tehnică şi fără efect în timp ce pierdea ceea ce de fapt se întîmpla de o viteză care din acest moment o depăşea pe aceea a lui Mantequilla obosit, lovit, bătîndu-se cu ultimele forţe cu sab­ia cu braţe lungi care din nou se balansa în frînghii pentru a ataca pe sus și pe jos, sec și precis. Cînd bătu gongul, Estévez îl privi pe Walter care scotea din nou țigările. — Și așa deci — spuse Walter întinzîndu-i pache­tul. Dacă nu se poate, nu se poate. Traducere de Adriana DOBRE NEUMANN (Continuare în pag. 15) Marek GOEBEL Portret ---------biblioteca babei---------­ VATRA 144

Next