Vatra, 1984 (Anul 14, nr. 1-12)

1984-01-01 / nr. 1

2 125 de ani de la făurirea statului naţional român modern De-a lungul secolelor poporul român s-a afirmat ca o entitate unitară, pe toată întinderea teritoriului său etnic, cuprins în spaţiul vechii Dacii. Aceasta, datorită unităţii limbii pe care a vorbit-o, a iden­tităţii comorilor spirituale acumulate, a comunităţii culturale neîntrerupte, a echilibrului economic asigurat de recipro­citatea schimburilor, care a existat din totdeauna între provinciile româneşti, de o parte şi alta a munţilor şi a rîurilor care îi brăzdează spaţiul geografic, cît şi prin nevoia de apărare, generatoare de fapte mari, de ridicări comune în faţa duşmanului. Conştiinţa pe care a avut-o poporul ro­mân despre unitatea sa şi, implicit, des­pre autohtonia sa în linie directă, ca urmaş al dacilor şi romanilor, s-a crista­lizat de la începutul istoriei sale în cea mai autentică dintre mărturii, numele pe care-l poartă și cu care s-a denumit pe sine în întreaga sa istorie. în 1345 o scri­soare papală numeşte pe locuitorii din Transilvania Olachi Romani, consemnînd edificator coexistenţa numelui etnic ge­nuin alături de traducerea lui slavo-ma­­ghiară de vlah sau oláh. Mai tîrziu, ita­lianul Antonio Bonfini (1427—1502), care a trăit o perioadă de timp la curtea re­gelui Matei Corvin, va scrie în a sa Istorie a Ungariei că „Urmaşii colonilor şi legiunilor romane păstrează încă limba romană“ şi că „pentru păstrarea ei s-au luptat mai aprig decît pentru viaţa lor“. în ciuda unităţii etnice, lingvistice şi economice a teritoriului lor, românii, ca dealtfel şi italienii, germanii şi alte po­poare au fost nevoiţi, datorită unor îm­prejurări istorice vitrege, să trăiască se­cole de-a rîndul în unităţi statale şi pro­vinciale distincte, despărţiţi prin frontiere artificiale, impuse de vicisitudinile isto­riei. Dar asemenea frontiere, ca şi stăpî­­nirile străine n-au putut despărţi fraţi ce vorbeau aceeaşi limbă, aveau aceeaşi cre­dinţă, aceleaşi obiceiuri, acelaşi trecut şi aceleaşi speranţe în viitor. Legăturile economice şi culturale între cele trei Ţări Române au fost întotdeauna atît de strîn­­se, încît s-a creat între ele o adevărată simbioză. La aceasta s-a adăugat mişca­rea intensă a populaţiei dintr-o parte şi alta a Carpaţilor, mai ales dinspre Tran­silvania spre Moldova şi Ţara Româ­nească. Aceasta a constituit, de-a lungul întregii noastre istorii, o permanentă rea­litate demografică, atestată în documen­tele vremii. în acest fel s-a păstrat şi con­servat în conştiinţa poporului român ideea de unitate, idee care este oglindită în operele celor mai de seamă cărturari din secolele XVI, XVII şi XVIII, începînd cu Nicolaus Olahus, Grigore Ureche, Miron Costin, Dimitrie Cantemir, Petru Maior, Gheorghe Şincai şi alţii. în operele lor, aceştia au dovedit cu argumente de ne­contestat originea şi limba comună a ro­mânilor de pe ambele versante ale Car­­paţilor. Unirea celor trei Ţări Române se reali­zase pentru o scurtă perioadă de timp în anul 1600, sub conducerea marelui dom­nitor, Mihai Viteazul. Dar eroul căzu ucis mişeleşte pe Cîmpia Turzii şi visul lui s-a spulberat. Fapta sa măreaţă a avut însă valoare de simbol, răspîndind cu pu­­tere de fulger strigătul de unitate pe întreg cuprinsul pămîntului românesc. Ea a constituit un îndemn permanent pen­tru toate generaţiile care au urmat de a lupta prin toate mijloacele pentru înfăp­tuirea Unirii — idealul de veacuri al po­porului român. Zămislită în mijlocul prefacerilor so­­cial-politice impuse de dezvoltarea rela­ţiilor capitaliste, tînăra naţiune română se manifestă de timpuriu prin înalta ţi­nută a conştiinţei naţionale, concretizată în programul răscoalei lui Horea (1784), în Supplexul din 1781 şi în actele politice ale revoluţiei din 1821 de sub conducerea lui Tudor Vladimirescu. Perspectivele, pe care le deschideau relaţiile capitaliste na­ţiunii române în prima jumătate a seco­lului al XIX-lea, la care se adaugă in­tensa activitate cultural-politică a celor mai luminaţi patrioţi ai timpului, au con­­tribuit la stimularea conştiinţei naţiona­le, exprimată în mod deschis în preajma şi în timpul revoluţiei de la 1848—1849, cînd ideea Unirii stăpînea minţile şi în­călzea inimile românilor din toate pro­vinciile locuite în mare majoritate de ei. Nicolae Bălcescu, sufletul revoluţiei ro­mâne, considera pe bună dreptate Unirea drept ţinta spre care năzuia întregul po­por. „Patrie, Frăţie, Libertate ! Ţinta noastră socotesc că nu poate fi alta decît unitatea naţională a românilor“, spunea marele patriot în discursul ţinut la 1 ia­nuarie 1847, în faţa membrilor Societăţii studenţilor români de la Paris. După izbucnirea revoluţiei, ideea uni­tăţii naţionale s-a manifestat şi mai pu­ternic în toate cele trei Ţări Române, deşi, din motive de tactică, ea n-a putut fi înscrisă de la început în unele pro­grame revoluţionare, pentru a se evita intervenţia armată din partea celor trei imperii: otoman, habsburgic şi ţarist. Ast­fel, cererea pentru unire, neexprimată în programul revoluţionar din Muntenia, e pusă, în mod evident, în primele numere ale celor două ziare ce apăreau la Bucu­reşti: Pruncul român şi Poporul suveran. Dorinţa de unire a venit şi de dincolo de Milcov, din Moldova, manifestată de mulţi orăşeni moldoveni, cu prilejul venirii lor la Rîmnicu-Sărat pentru a asista la de­punerea jurămîntului pe „Constituţie“ la 21 iunie/3 iulie 1848, precum şi la Foc­şani la 15/27 iulie, unde au venit moldo­venii de la Bîrlad şi de mai departe în acelaşi scop. De la astfel de manifestări s-a trecut şi la acţiuni concrete. La 31 iulie/12 au­gust 1848, o ştire din Bucureşti consem­nează faptul că au sosit de la Iaşi zece deputaţi pentru a cere Unirea celor două ţări. Citeva zile mai tîrziu apărea în zia­rul Pruncul roman un articol intitulat :Moldavia, prin care „fraţii moldoveni“ erau îndemnaţi să întreprindă o acţiune pentru Unire şi pentru răsturnarea stă­rii de lucruri din Moldova. In acel timp lipseau însă din Moldova cei mai mulţi dintre revoluţionari, care luaseră drumul pribegiei după înăbuşirea mişcării de la Iaşi din martie 1848. Şi aceştia şi-au ex­primat dorinţa de unire mai întîi în pro­gramul din 12/24 mai 1848 redactat la Braşov, iar apoi în programul de la Cer­năuţi intitulat Dorinţele partidei naţionale din Moldova. In acest program, al cărui autor principal a fost marele om de stat şi patriot Mihail Kogălniceanu, Unirea este considerată drept „Cheia de boltă fără de care s-ar prăbuşi întreg edificiul na­ţional“. Deşi în programul revoluţiei din Tran­silvania, ideea unirii nu este înscrisă din motive lesne de înţeles, ea s-a manifestat cu putere încă de la început, în cadrul Marii Adunări Naţionale de la Blaj din 3—5/15—17 mai 1848. Astfel, în cadrul acestei adunări cei peste 40.000 de parti­­ticipanţi şi-au exprimat cu hotărîre do­rinţa de a se uni cu Ţara, adică cu Ţara Românească şi Moldova. Dar chiar şi în programul revoluţiei, între alte revendi­cări, figurează desfiinţarea vămilor din­tre Transilvania şi celelalte două Ţări ro­mâne. Prin introducerea acestei revendi­cări se tindea să se înfăptuiască unitatea economică a celor trei Ţări Române, ceea ce ar fi însemnat un pas important spre unitatea lor politică. Deşi revoluţia de la 1848—1849 a fost înfrîntă, lupta pentru realizarea idealu­rilor ei a continuat în perioada care a urmat. Astfel, în condiţiile noii conjunc­turi internaţionale create în urma răz­boiului Crimeii (1853—1856), reorganiza­rea şi unirea celor două­­Principate va intra în dezbaterile Congresului de pace de la Paris, care şi-a deschis lucrările la sfîrşitul lunii februarie 1856, în cadrul acestui Congres, Franţa, Rusia, Anglia, Sardinia şi Prusia au susţinut unirea, dar au întîmpinat opoziţia îndîrjită a Turciei şi Austriei. Pentru Turcia, Unirea în­semna constituirea unui stat relativ pu­ternic, care ar fi dus în ultimă instanţă la dobîndirea independenţei. Pentru Aus­tria, făurirea statului român prin Unirea Moldovei cu Muntenia însemna recu­noaşterea nucleului politic naţional, cen­trul în jurul căruia urmau să graviteze aspiraţiile de Unire ale românilor din Transilvania şi Bucovina, aflate sub do­minaţia sa. Delegaţiile Turciei şi Austriei susţineau in cadrul Congresului că popu­laţia din cele două Principate nu ar fi dorit unirea. Această poziţie, ostilă inte­reselor vitale ale poporului roman, a dus la adoptarea unei soluţii de compromis conform căreia, în ambele ţări urmau sa se aleagă două Adunări ad-hoc, din care să facă parte reprezentanţi ai tuturor claselor şi păturilor sociale. Aceste adu­nări urmau să exprime voinţa de unire a populaţiei şi o serie de măsuri menite să pună bazele statului naţional unitar român. Aşa după cum se ştie, în cadrul Adunărilor ad-hoc, a răsunat glasul ţără­nimii clăcaşe, care prin reprezentanţii ei ca: Ioan Roată, Constantin Tănase, Gheor­­ghe Lupescu, Mircea Mălăieru şi alţii au cerut eliberarea din iobăgie şi împroprie­tărirea cu pămînt. Votînd unirea, Adunările ad-hoc de la Iaşi şi Bucureşti, au exprimat voinţa una­nimă a populaţiei din cele două ţări su­rori. Astfel, la începutul anului 1858, Adunările ad-hoc trimiteau Conferinţei de la Paris a reprezentanţilor celor şapte puteri deschisă în mai, acelaşi an, do­rinţa expresă de Unire a poporului român. După dezbateri îndelungate, Conferinţa aprobă prin Convenţia din 19 august, ace­laşi an, doar o confederaţie între cele două ţări. Cum era şi firesc, o astfel de hotărîre nu putea satisface dorinţa arză­toare a poporului român care, sub con­ducerea unor intelectuali patrioţi, va ac­ţiona cu abnegaţie pentru a înfăptui Unirea prin forţele sale proprii, punînd astfel puterile europene în faţa unui fapt împlinit. In asemenea împrejurări, adu­narea electivă a Moldovei a ales, la 5 ia­nuarie 1859, ca domn pe colonelul Ale­xandru Ioan Cuza, vechi luptător pentru cauza naţională, unul dintre fruntaşii re­voluţiei de la 1848. La 24 ianuarie Cuza este ales ca domn şi în Muntenia, Unirea fiind astfel înfăptuită. Vestea acestui eveniment a stîrnit entuziasmul patriotic al maselor, care au manifestat zile în şir pe străzile Capitalei, cîntînd şi dansînd Hora Unirii. Subliniind rolul maselor în înfăptuirea acestui mare act istoric, Mi­hail Kogălniceanu arăta pe bună dreptate că: „Unirea e actul energic al întregii naţiuni române“. Unirea din 1859 a fost un moment de­clanşator al unui amplu proces istoric, o etapă pe drumul desăvîrşirii statului na­ţional unitar şi independent. „Formarea statului naţional român, prin unirea Ţă­rii Româneşti cu Moldova, în 1859, a des­chis calea dezvoltării mai puternice a for­ţelor de producţie, a trecerii pe calea capitalistă a ţării noastre“, sublinia tova­răşul Nicolae Ceauşescu, în Expunerea la Plenara lărgită a C.C. al P.C.R. din 1­2 iunie 1982. Intr-adevăr, la mai puţin de două decenii după înfăptuirea Unirii, Ro­­mânia va reuşi să-şi cucerească indepen­denţa, în anul 1877, iar în împrejurările istorice de la sfîrşitul anului 1918 po­porul român îşi va desăvîrşi unitatea na­ţională. Anii 1859, 1877 şi 1918 repre­zintă, într-o înlănţuire logică şi armo­nioasă, treptele de aur pe care a urcat poporul român pe drumul construirii Ro­mâniei moderne. Sărbătorind cea de a 125-a aniversare a Unirii Principatelor, oamenii muncii din ţara noastră, fără deosebire de na­ţionalitate, îşi exprimă hotărîrea fermă de a-şi continua în ritm susţinut înain­tarea pe calea trasată de partidul comu­nist, pentru a asigura ridicarea Româ­niei pe noi trepte ale progresului, ale civilizaţiei socialiste şi comuniste. loan POP VATRA 154 antologie ŞTEFAN AUG. DOINAŞ jos la rîul milcov Ameţită-n vultur, furioasă-n zimbru şi dormind cu-a treia frunte sub Car­paţi, am purtat in carnea cu miros de cimbru graniţa minciunii, apa fără timbru, vrajba călătoare zi de zi-ntre fraţi. Cine-mi sfirtecase trupul? După cină, mintuind dezbinul undeva-n adine, obştea adunată ca o rădăcină, jos din trei hotare, sus intr-o lumină, îşi sună un singur fluviu la oblinc. De la riul Milcov suspinat pe undă pină-n piscul vînăt şi ţepos, cu brazi, mi-am simţit fiinţa una şi rotundă, cu auzu-n aer, gata să răspundă la chemarea stelei tinere de azi. Una mi-a fost fierea gurilor amare, una — încleştarea mâinii de oţel, unit şi puternic, cu bătaie mare, unul plin de r­uri alergind spre mare şi hrănind o zare mai curată-n el. Coboriţi, deci, astăzi, fraţilor, cu pasul jos la riul Milcov, rana mea din somn, s-auziţi cum apa-şi potriveşte glasul pe silaba voastră limpede, în ceasul cînd se-nscăunează-ntiiul nostru domn. 1968 A.E. BACONSKY intrare în noapte Întors din cimp mă scutur de pămint Şi intru în casă descoperindu-mă Şi fredonind o melodie lină, Pe care nu ştiu de unde-o cunosc — Poate de la cosaşi ori de la bătrinul văcar, Poate de la fetele ce stringeau finul pe dealuri, Poate de la pădure ori de la vint, Ori de la ploaia ce-a trecut străvezie in zare, Dansînd şi invîrtindu-se-n vălul De aur al soarelui. Caut cuţitul mare să-mi tai pîinea. Şi caut vinul rece din ulciorul de lut. Toate vin spre mine in două cu noaptea. De sunetul atit de drag al frunzei Adorm inălţindu-mă. NIC­HIT­A STANESCU cu coiful inimii Despre patrie se pot spune cuvinte scrise cu colţul inimii noastre suspendate în aer, albele spume ale mării acesteia, albastre. O, doar pentru ochiul străin toate acestea ar fi poate dantele la perdeaua de miraj alcalin trasă numai peste stele însă pentru cei ce sintem­ aici in viaţă, întregi şi in lucrare, cuvintele au lamă de brici intrînd în miracol, cu tandră mirare. Vincent MELKA Spre tîrg

Next