Vatra, 1984 (Anul 14, nr. 1-12)
1984-01-01 / nr. 1
2 125 de ani de la făurirea statului naţional român modern De-a lungul secolelor poporul român s-a afirmat ca o entitate unitară, pe toată întinderea teritoriului său etnic, cuprins în spaţiul vechii Dacii. Aceasta, datorită unităţii limbii pe care a vorbit-o, a identităţii comorilor spirituale acumulate, a comunităţii culturale neîntrerupte, a echilibrului economic asigurat de reciprocitatea schimburilor, care a existat din totdeauna între provinciile româneşti, de o parte şi alta a munţilor şi a rîurilor care îi brăzdează spaţiul geografic, cît şi prin nevoia de apărare, generatoare de fapte mari, de ridicări comune în faţa duşmanului. Conştiinţa pe care a avut-o poporul român despre unitatea sa şi, implicit, despre autohtonia sa în linie directă, ca urmaş al dacilor şi romanilor, s-a cristalizat de la începutul istoriei sale în cea mai autentică dintre mărturii, numele pe care-l poartă și cu care s-a denumit pe sine în întreaga sa istorie. în 1345 o scrisoare papală numeşte pe locuitorii din Transilvania Olachi Romani, consemnînd edificator coexistenţa numelui etnic genuin alături de traducerea lui slavo-maghiară de vlah sau oláh. Mai tîrziu, italianul Antonio Bonfini (1427—1502), care a trăit o perioadă de timp la curtea regelui Matei Corvin, va scrie în a sa Istorie a Ungariei că „Urmaşii colonilor şi legiunilor romane păstrează încă limba romană“ şi că „pentru păstrarea ei s-au luptat mai aprig decît pentru viaţa lor“. în ciuda unităţii etnice, lingvistice şi economice a teritoriului lor, românii, ca dealtfel şi italienii, germanii şi alte popoare au fost nevoiţi, datorită unor împrejurări istorice vitrege, să trăiască secole de-a rîndul în unităţi statale şi provinciale distincte, despărţiţi prin frontiere artificiale, impuse de vicisitudinile istoriei. Dar asemenea frontiere, ca şi stăpînirile străine n-au putut despărţi fraţi ce vorbeau aceeaşi limbă, aveau aceeaşi credinţă, aceleaşi obiceiuri, acelaşi trecut şi aceleaşi speranţe în viitor. Legăturile economice şi culturale între cele trei Ţări Române au fost întotdeauna atît de strînse, încît s-a creat între ele o adevărată simbioză. La aceasta s-a adăugat mişcarea intensă a populaţiei dintr-o parte şi alta a Carpaţilor, mai ales dinspre Transilvania spre Moldova şi Ţara Românească. Aceasta a constituit, de-a lungul întregii noastre istorii, o permanentă realitate demografică, atestată în documentele vremii. în acest fel s-a păstrat şi conservat în conştiinţa poporului român ideea de unitate, idee care este oglindită în operele celor mai de seamă cărturari din secolele XVI, XVII şi XVIII, începînd cu Nicolaus Olahus, Grigore Ureche, Miron Costin, Dimitrie Cantemir, Petru Maior, Gheorghe Şincai şi alţii. în operele lor, aceştia au dovedit cu argumente de necontestat originea şi limba comună a românilor de pe ambele versante ale Carpaţilor. Unirea celor trei Ţări Române se realizase pentru o scurtă perioadă de timp în anul 1600, sub conducerea marelui domnitor, Mihai Viteazul. Dar eroul căzu ucis mişeleşte pe Cîmpia Turzii şi visul lui s-a spulberat. Fapta sa măreaţă a avut însă valoare de simbol, răspîndind cu putere de fulger strigătul de unitate pe întreg cuprinsul pămîntului românesc. Ea a constituit un îndemn permanent pentru toate generaţiile care au urmat de a lupta prin toate mijloacele pentru înfăptuirea Unirii — idealul de veacuri al poporului român. Zămislită în mijlocul prefacerilor social-politice impuse de dezvoltarea relaţiilor capitaliste, tînăra naţiune română se manifestă de timpuriu prin înalta ţinută a conştiinţei naţionale, concretizată în programul răscoalei lui Horea (1784), în Supplexul din 1781 şi în actele politice ale revoluţiei din 1821 de sub conducerea lui Tudor Vladimirescu. Perspectivele, pe care le deschideau relaţiile capitaliste naţiunii române în prima jumătate a secolului al XIX-lea, la care se adaugă intensa activitate cultural-politică a celor mai luminaţi patrioţi ai timpului, au contribuit la stimularea conştiinţei naţionale, exprimată în mod deschis în preajma şi în timpul revoluţiei de la 1848—1849, cînd ideea Unirii stăpînea minţile şi încălzea inimile românilor din toate provinciile locuite în mare majoritate de ei. Nicolae Bălcescu, sufletul revoluţiei române, considera pe bună dreptate Unirea drept ţinta spre care năzuia întregul popor. „Patrie, Frăţie, Libertate ! Ţinta noastră socotesc că nu poate fi alta decît unitatea naţională a românilor“, spunea marele patriot în discursul ţinut la 1 ianuarie 1847, în faţa membrilor Societăţii studenţilor români de la Paris. După izbucnirea revoluţiei, ideea unităţii naţionale s-a manifestat şi mai puternic în toate cele trei Ţări Române, deşi, din motive de tactică, ea n-a putut fi înscrisă de la început în unele programe revoluţionare, pentru a se evita intervenţia armată din partea celor trei imperii: otoman, habsburgic şi ţarist. Astfel, cererea pentru unire, neexprimată în programul revoluţionar din Muntenia, e pusă, în mod evident, în primele numere ale celor două ziare ce apăreau la Bucureşti: Pruncul român şi Poporul suveran. Dorinţa de unire a venit şi de dincolo de Milcov, din Moldova, manifestată de mulţi orăşeni moldoveni, cu prilejul venirii lor la Rîmnicu-Sărat pentru a asista la depunerea jurămîntului pe „Constituţie“ la 21 iunie/3 iulie 1848, precum şi la Focşani la 15/27 iulie, unde au venit moldovenii de la Bîrlad şi de mai departe în acelaşi scop. De la astfel de manifestări s-a trecut şi la acţiuni concrete. La 31 iulie/12 august 1848, o ştire din Bucureşti consemnează faptul că au sosit de la Iaşi zece deputaţi pentru a cere Unirea celor două ţări. Citeva zile mai tîrziu apărea în ziarul Pruncul roman un articol intitulat :Moldavia, prin care „fraţii moldoveni“ erau îndemnaţi să întreprindă o acţiune pentru Unire şi pentru răsturnarea stării de lucruri din Moldova. In acel timp lipseau însă din Moldova cei mai mulţi dintre revoluţionari, care luaseră drumul pribegiei după înăbuşirea mişcării de la Iaşi din martie 1848. Şi aceştia şi-au exprimat dorinţa de unire mai întîi în programul din 12/24 mai 1848 redactat la Braşov, iar apoi în programul de la Cernăuţi intitulat Dorinţele partidei naţionale din Moldova. In acest program, al cărui autor principal a fost marele om de stat şi patriot Mihail Kogălniceanu, Unirea este considerată drept „Cheia de boltă fără de care s-ar prăbuşi întreg edificiul naţional“. Deşi în programul revoluţiei din Transilvania, ideea unirii nu este înscrisă din motive lesne de înţeles, ea s-a manifestat cu putere încă de la început, în cadrul Marii Adunări Naţionale de la Blaj din 3—5/15—17 mai 1848. Astfel, în cadrul acestei adunări cei peste 40.000 de partiticipanţi şi-au exprimat cu hotărîre dorinţa de a se uni cu Ţara, adică cu Ţara Românească şi Moldova. Dar chiar şi în programul revoluţiei, între alte revendicări, figurează desfiinţarea vămilor dintre Transilvania şi celelalte două Ţări române. Prin introducerea acestei revendicări se tindea să se înfăptuiască unitatea economică a celor trei Ţări Române, ceea ce ar fi însemnat un pas important spre unitatea lor politică. Deşi revoluţia de la 1848—1849 a fost înfrîntă, lupta pentru realizarea idealurilor ei a continuat în perioada care a urmat. Astfel, în condiţiile noii conjuncturi internaţionale create în urma războiului Crimeii (1853—1856), reorganizarea şi unirea celor douăPrincipate va intra în dezbaterile Congresului de pace de la Paris, care şi-a deschis lucrările la sfîrşitul lunii februarie 1856, în cadrul acestui Congres, Franţa, Rusia, Anglia, Sardinia şi Prusia au susţinut unirea, dar au întîmpinat opoziţia îndîrjită a Turciei şi Austriei. Pentru Turcia, Unirea însemna constituirea unui stat relativ puternic, care ar fi dus în ultimă instanţă la dobîndirea independenţei. Pentru Austria, făurirea statului român prin Unirea Moldovei cu Muntenia însemna recunoaşterea nucleului politic naţional, centrul în jurul căruia urmau să graviteze aspiraţiile de Unire ale românilor din Transilvania şi Bucovina, aflate sub dominaţia sa. Delegaţiile Turciei şi Austriei susţineau in cadrul Congresului că populaţia din cele două Principate nu ar fi dorit unirea. Această poziţie, ostilă intereselor vitale ale poporului roman, a dus la adoptarea unei soluţii de compromis conform căreia, în ambele ţări urmau sa se aleagă două Adunări ad-hoc, din care să facă parte reprezentanţi ai tuturor claselor şi păturilor sociale. Aceste adunări urmau să exprime voinţa de unire a populaţiei şi o serie de măsuri menite să pună bazele statului naţional unitar român. Aşa după cum se ştie, în cadrul Adunărilor ad-hoc, a răsunat glasul ţărănimii clăcaşe, care prin reprezentanţii ei ca: Ioan Roată, Constantin Tănase, Gheorghe Lupescu, Mircea Mălăieru şi alţii au cerut eliberarea din iobăgie şi împroprietărirea cu pămînt. Votînd unirea, Adunările ad-hoc de la Iaşi şi Bucureşti, au exprimat voinţa unanimă a populaţiei din cele două ţări surori. Astfel, la începutul anului 1858, Adunările ad-hoc trimiteau Conferinţei de la Paris a reprezentanţilor celor şapte puteri deschisă în mai, acelaşi an, dorinţa expresă de Unire a poporului român. După dezbateri îndelungate, Conferinţa aprobă prin Convenţia din 19 august, acelaşi an, doar o confederaţie între cele două ţări. Cum era şi firesc, o astfel de hotărîre nu putea satisface dorinţa arzătoare a poporului român care, sub conducerea unor intelectuali patrioţi, va acţiona cu abnegaţie pentru a înfăptui Unirea prin forţele sale proprii, punînd astfel puterile europene în faţa unui fapt împlinit. In asemenea împrejurări, adunarea electivă a Moldovei a ales, la 5 ianuarie 1859, ca domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, vechi luptător pentru cauza naţională, unul dintre fruntaşii revoluţiei de la 1848. La 24 ianuarie Cuza este ales ca domn şi în Muntenia, Unirea fiind astfel înfăptuită. Vestea acestui eveniment a stîrnit entuziasmul patriotic al maselor, care au manifestat zile în şir pe străzile Capitalei, cîntînd şi dansînd Hora Unirii. Subliniind rolul maselor în înfăptuirea acestui mare act istoric, Mihail Kogălniceanu arăta pe bună dreptate că: „Unirea e actul energic al întregii naţiuni române“. Unirea din 1859 a fost un moment declanşator al unui amplu proces istoric, o etapă pe drumul desăvîrşirii statului naţional unitar şi independent. „Formarea statului naţional român, prin unirea Ţării Româneşti cu Moldova, în 1859, a deschis calea dezvoltării mai puternice a forţelor de producţie, a trecerii pe calea capitalistă a ţării noastre“, sublinia tovarăşul Nicolae Ceauşescu, în Expunerea la Plenara lărgită a C.C. al P.C.R. din 12 iunie 1982. Intr-adevăr, la mai puţin de două decenii după înfăptuirea Unirii, România va reuşi să-şi cucerească independenţa, în anul 1877, iar în împrejurările istorice de la sfîrşitul anului 1918 poporul român îşi va desăvîrşi unitatea naţională. Anii 1859, 1877 şi 1918 reprezintă, într-o înlănţuire logică şi armonioasă, treptele de aur pe care a urcat poporul român pe drumul construirii României moderne. Sărbătorind cea de a 125-a aniversare a Unirii Principatelor, oamenii muncii din ţara noastră, fără deosebire de naţionalitate, îşi exprimă hotărîrea fermă de a-şi continua în ritm susţinut înaintarea pe calea trasată de partidul comunist, pentru a asigura ridicarea României pe noi trepte ale progresului, ale civilizaţiei socialiste şi comuniste. loan POP VATRA 154 antologie ŞTEFAN AUG. DOINAŞ jos la rîul milcov Ameţită-n vultur, furioasă-n zimbru şi dormind cu-a treia frunte sub Carpaţi, am purtat in carnea cu miros de cimbru graniţa minciunii, apa fără timbru, vrajba călătoare zi de zi-ntre fraţi. Cine-mi sfirtecase trupul? După cină, mintuind dezbinul undeva-n adine, obştea adunată ca o rădăcină, jos din trei hotare, sus intr-o lumină, îşi sună un singur fluviu la oblinc. De la riul Milcov suspinat pe undă pină-n piscul vînăt şi ţepos, cu brazi, mi-am simţit fiinţa una şi rotundă, cu auzu-n aer, gata să răspundă la chemarea stelei tinere de azi. Una mi-a fost fierea gurilor amare, una — încleştarea mâinii de oţel, unit şi puternic, cu bătaie mare, unul plin de ruri alergind spre mare şi hrănind o zare mai curată-n el. Coboriţi, deci, astăzi, fraţilor, cu pasul jos la riul Milcov, rana mea din somn, s-auziţi cum apa-şi potriveşte glasul pe silaba voastră limpede, în ceasul cînd se-nscăunează-ntiiul nostru domn. 1968 A.E. BACONSKY intrare în noapte Întors din cimp mă scutur de pămint Şi intru în casă descoperindu-mă Şi fredonind o melodie lină, Pe care nu ştiu de unde-o cunosc — Poate de la cosaşi ori de la bătrinul văcar, Poate de la fetele ce stringeau finul pe dealuri, Poate de la pădure ori de la vint, Ori de la ploaia ce-a trecut străvezie in zare, Dansînd şi invîrtindu-se-n vălul De aur al soarelui. Caut cuţitul mare să-mi tai pîinea. Şi caut vinul rece din ulciorul de lut. Toate vin spre mine in două cu noaptea. De sunetul atit de drag al frunzei Adorm inălţindu-mă. NICHITA STANESCU cu coiful inimii Despre patrie se pot spune cuvinte scrise cu colţul inimii noastre suspendate în aer, albele spume ale mării acesteia, albastre. O, doar pentru ochiul străin toate acestea ar fi poate dantele la perdeaua de miraj alcalin trasă numai peste stele însă pentru cei ce sintem aici in viaţă, întregi şi in lucrare, cuvintele au lamă de brici intrînd în miracol, cu tandră mirare. Vincent MELKA Spre tîrg