Vatra, 1985 (Anul 15, nr. 1-12)
1985-01-01 / nr. 1
DIRECTORI FONDATORI: I. SLAVICI, L . CARAGIALE, G. COŞBUC (1894) REVISTĂ EDITATĂ DE UNIUNEA SCRIITORILOR DIN R. S. ROMÂNIA ŞI COMITETUL DE CULTURĂ ŞI EDUCAŢIE SOCIALISTĂ AL JUDEŢULUI MUREŞ LUNAR SOCIAL-CULTURAL SERIE NOUĂ (1971) ANUL XV fol. 166 UNIREA Dincolo de toate vicisitudinile istoriei, de potrivniciile ei, au rămas in fondul principal de sentimente ale românilor sentimente pe care nimeni şi nimic nu le-au putut altera, ba, dimpotrivă, in timp, ele au căpătat adîncime şi semnificaţii în plus. Dintre acestea, cele ale statorniciei, permanenţei, unităţii sunt definitorii. Actul de la 24 ianuarie 1859 a împlinit voinţa unanimă a românilor, deschizând calea spre înfăptuirea statului naţional unitar român, aspiraţie de veacuri a românilor. Nişte graniţe artificiale nu puteau sta la nesfirşit stavilă năzuinţei fireşti a neamului nostru. Unirea nu a fost doar reflexul unei simple opţiuni. Ea a fost consecinţa unei stări de lucruri incontestabilă, timpul fiinţării noastre pe aceste străvechi plaiuri româneşti fiind dovedit prin mărturii de netăgăduit. Vorbesc munţii, apele, pietrele. Vorbeşte istoria. Istoria magna. Unirea este la români un sentiment de natură mitică, neexistind decit în foarte puţine locuri din lume o mai mare forţă de coeziune a limbii cum este în cazul limbii române. Nici munţii şi nici apele nu au putut separa şi diferenţia în aşa măsură pe maramureşeni de munteni, de moldoveni incit el să nu se poată înţelege între ei în limba deopotrivă a tuturor. Secole la rînd, pămîntul românesc aflat la răscruce de drumuri a fost rîvnit pentru bogăţiile şi frumuseţile sale. Mereu a trebuit să fie apărat, să se plătească mari jertfe. Din toate părţile s-a încercat să se rupă din trupul strămoşesc. Reţinem ca pe un gest de mare demnitate răspunsul in limba latină trimis regelui ungar Arpad, la începutul secolului al X-lea, de Menumorut, duce al Bihariei (Ţara Crişurilor). Şi in acelaşi timp de Înalt patriotism, de aleasă iubire de neam şi de ţară: „Spuneţi lui Arpad, ducele Hungariei, domnului vostru. Datori suntem ca un amic unui amic, cu toate ce-i sunt necesare, fiindcă e om străin şi duce lipsi de multe. Teritoriul însă ce l-a cerut nu i-l vom ceda niciodată, cită vreme vom fi în viaţă. Şi ne-a părut rău că ducele Salanus i-a cedat un foarte mare teritoriu, fie din dragoste, cum se spune, fie de frică, ceea ce se tăgăduieşte. Noi insă, nici din dragoste, nici din frică nu-i cedăm din pămînt nici cu un deget...“ (Din Cronica Notarului Anonim). Iar cronicarul Grigore Ureche nota semnificativ: „Rumânii, clţi se află lăcuitori in Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramoreşu, de la un loc slntu cu moldovenii şi toţi de la Rîm se trag“. In virtutea acestor evidenţe istoria şi-a scris paginile ei, iar Unirea Înfăptuită pentru scurtă vreme de Mihai Viteazul a fost ca o repetiţie la evenimentele ce au culminat cu momentul Unirii Principatelor, un pas decisiv făcut spre actul istoric de la 1 Decembrie 1918. S-a jertfit mult singe românesc pentru acest ideal. Nici odiosul Diktat de la Viena, nici un alt gest de aiurea nu au putut să ştirbească hotarul de pămînt, de limbă, de cuget şi de simţire românească. In acelaşi timp, după cum afirma recent şi tovarăşul NICOLAE CEAUŞESCU la Şedinţa comună a Consiliilor oamenilor muncii de naţionalitate maghiară şi germană, „de-a lungul istoriei de secole, intr-o serie de regiuni ale României au convieţuit şi au muncit, au luptat împreună români, maghiari, germani, sirbi şi alte naţionalităţi; împreună au făurit tot ceea ce se află pe aceste meleaguri; împreună au luptat împotriva asupririi şi a nedreptăţilor, pentru o societate fără exploatatori, o societate a dreptăţii sociale şi naţionale. Prin lupta comună am înfăptuit revoluţia de eliberare; prin lupta comună am realizat societatea socialistă, nivelul ridicat de viaţă de astăzi al poporului nostru“. Istoria a făcut ca astăzi alături de români să vieţuiască intr-o strinsă unitate şi frăţie şi alte naţionalităţi, iar toţi Împreună să-şi făurească viitorul, destinul. Dar nu trebuie uitat, aşa cum afirma tovarăşul NICOLAE CEAUŞESCU cu acelaşi prilej, „că trăim într-o singură patrie, că făurim socialismul şi comunismul într-o singură patria“. VATRA Gînduri la viitorul ţarii Mihai Eminescu S-o facem mare pe ţărişoara noastră prin roadele muncii noastre şi prin mărirea vredniciilor noastre, căci de astăzi înainte nimeni nu ne mai jigneşte în lucrare şi dacă nu putem să ne urmăm în pace dezvoltarea, atunci e bine să ştim că nu mai sînt copitele sălbaticilor cete da vrăjmaşi cari strivesc sămînţa abia încolţită, ci hula, vrajba şi ura ce ne-o facem noi Înşine. Nu mai putem astăzi să ne dezvinovăţim, ca In trecut, cu vrăjmaşii ce ne înconjoară şi nu ne lasă să înaintăm spre Împlinirea misiune! noastre; ori de cite ori ne oprim in cale, dovedim că nu sintem vrednici de locul la care ne-a pus întîmplarea (...). Trebuie să fim un stat de cultură la gurile Dunării; aceasta e singura misiune a statului român și oricine ar voi să ne risipească puterile spre alt scop pune în joc viitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele muncii străbunilor noştri (...). Astfel înţelege societatea modernă misiunea statului român; astfel rezultă ea din istoria noastră; astfel a fost concepută chiar de către întemeietorul neamului românesc. Niciodată nu am fost element stăpînitor; niciodată nu s-a manifestat in noi chiar nici tendinţa de a supune pe alţii, ci totdeauna românul s-a mulţămit a fi adăpostit şi a se dezvolta pe pămîntul său; dacă vom urma şi în viitor tot astfel, lăsînd în pace pe cei ce ne lasă în pace şi trăind în bună înţelegere cu cei ce nu ne jignesc, vom aduce societăţii europene şi îndeosebi statelor vecine serviciul pe care nici un alt stat nu-l poate aduce, deoarece nici unul nu are cu popoarele de prin prejur legăturile pe cari le avem noi.