Vatra, 1990 (Anul 20, nr. 1-12)

1990-01-01 / nr. 1

2 TIMIŞOARA Primele clipe, primele zile , şi atesta un mod de a reţine ce ţi se întîmplă, ce ai prins de la alţii. Să-ţi faci propriul film, să atribui montajului ad-hoc un sens dialectic. Pastorul Tőkés d­in cadrul ferestrei. Mulţimea nu se leagă, e tăiată mereu de pendulările curioşilor, ale „băieţilor“. Ci­neva, pe u­n ton de rugă, cere libertate pentru omul în sutană. Glasuri umile re­iau cuvântul. Parcă-i prind gustul, ca­denţa rostirii se intensifică, dobin­deşte asprime. Nu durează mult, se instalează iarăşi rumoarea înfricoşată. Deodată, de undeva din mijloc, se aude „Deşteaptă­­te, române." Nu-i chiar un cor, dar su­nă bine. Un imn al naţionalităţii cântat în faţa unui pastor ungur. Acesta face semn că a înţeles. Ceea ce a fost odinioa­ră un cint de demarcaţie s-a transformat în paşaport de (re)intrare în Europa. „Preoţi cu crucea-n frunte..." Refor­maţii nici măcar n-au cruce.­­16 decem­brie, ora 171. Cei cu bîte, căşti şi scuturi, sprijiniţi de cei cu tulumbele, nun lumea pe fugă. Peste pod, prin parc. O mamă goneşte cu pruncul în cîrcă, un bătrîn îşi trage cîi­­nele de lesă. Se prăbuşeşte o femeie, este pocnită. Oamenii se regrupează, huiduie. Ciomăgarii trec la contraatac. O protejezi din ochi pe tînăra mamă. Cad alţii, se ridică împiedicat, alergarea lor pare să fie pe loc. Gata. Asta a fost totul. (16 decembrie, ora 20). 21 decembrie (fragment) O altă coloană vine dinspre Calea Şagului. Ne îndreptăm spre Iosefîn. Suntem­ cel puţin zece mii, acum, pentru că, tot timpul, coloanei i se alătu­ră, de pe margine, alţi oameni: „Români, veniţi cu noi“! Acum se strigă, preţ de citeva minute: „Să fie judecat. Aicea în Banat! Să fie judecat, aicea în Banat“! Strig, scos din fire. Aici trebuie să fie judecat în faţa familiilor celor morţi. Să răspundă întrebărilor şi lacrimilor. Altce­va decit răspunsurile date aseară, cu ata­­carea soldaţilor de către huligani şi fo­curile de avertisment, înaintăm spre po­dul de pe Bega, dinspre gară. Pe pod, urc pe parapet şi mă cuprinde un val de bucu­rie nebună, nemăsurată. Coloana se în­tinde plnă departe, la colț, înspre Cazar­ma Pompierilor, şi tot mai vin. Sînt acum vreo cincisprezece mii. Dinspre gară so­sește „Elba“. O coloană imensă. Este greu de descris bucuria întîlnirii celor două coloane. Sunt în primele rânduri. Chiar în primul. Alerg spre oameni pe care nu i-am văzut niciodată, ne Îmbrăţişăm, strigînd „Libertate“­, cu lacrimi în ochi. Coloane­le se opresc, se contopesc, se îndreaptă spre gară. Acum se circulă pe ambele părţi ale bulevardului. Dar tramvaiul circulă. Un tînăr se repede la frînghia troliului, trage de ea, vrînd să oprească vagoanele galbene. Cei din jur 11 opresc, sînt, gata să linşeze: „Fără violență! Fără violentă"! „Dacă facem asta, vor avea din nou mo­tive să ne numească huligani“. Pe trotua­rul din partea stingă se aude zăngănitul infernal al unui borcan spărgîndu-se. Mii Coloana (sînt vreo 500 de inşi) a ajuns la căminele de lingă F.A.E.M. Se aprind toate luminile, feţe Întrebătoare, speriate, se arată la geamuri (cum adică: „Jos cu Ceauşescu“!?), dar nimeni nu coboară. Disperarea de a nu-i vedea coborînd. Se ataşează doar trei trecători (doi ţipi la fix, cu blugi, geacă, pume şi o fată în rochie de seară, ţinând un buchet de flori). „Dacă-i groasă ne topim.“ (16 decembrie, ora 22). O maşină de pompieri vine din faţă, alta , din spate. Ca la o comandă, ma­nifestanţii trec pe banda cealaltă. Vehi­culele dau bot în bot Se hohoteşte ca-n vremea marelui mut (16 decembrie, ora 22.15). Acuma-s ca nimic patru mii. Şefi de ocazie s-au cocoţat pe containere. La colţ cu Bogdăneştilor e spartă cu băţul came­ra de luat vederi montată pe un stuon. Din pămînt se ivesc cel cu scuturile. Bat a­­marnic In ele. Coloana face stînga-mpre­­jur. Dar şi de-acolo răsar bătăuşi. De pe străzile laterale — aşijderi. Un băiat se vaită de stomac, ronţăie Întruna biscuiţi. Se lasă pe vine. Sînt atitea voci că pe a ta nici n-o mai poţi auzi. Se apropie blin­datele argintii. Trebuie să scapi a­ceşte straturi, prin intrările de la blocuri. (17 decembrie, ora 2.30). Complexul studenţesc, în faţa căminu­lui , stau la taclale trei studenţi şi un profesor. Trec cîteva TAB-uri. Un „huooo“ prelung de la mai multe ferestre covîr­­şeşte bătaia motoarelor. Rafalele se în­dreaptă spre cei aflaţi în poartă. Doi mor pe loc, unuia îi zboară o bucată din mi­nă, al patrulea, dascălul, se alege cu spai­ma. (17 decembrie, ora...) Calea Girocului. Trasoarele saltă de ci­­teva ore peste blocuri, printre ele, se opresc chiar şi în apartamente. Transpor­toarele se învîrt fără încetare. Cînd iţi zici că demonstranţii au fost tocaţi, stri­gătele lor se înalţă din nou. (17 spre 18 decembrie). Excavatorish.il bîlbîie la uşă. Nevastă-sa ii deschide. El n-apucă să spună ceva. Vo­mită şi plînge. (18 decembrie, dimineaţa). Piaţa Operei. La tot pasul, siguri pe ei, civili ferchezuiţi îşi flendură automate­le pe burţi. (18 decembrie, dimineaţa). Toate fabricile au ieşit în stradă. Şirul nu se mai termină. U.M.T.-iştii le întind merinde soldaţilor. „Noi vă dăm pline, voi ce ne daţi?" O sută de mii de oameni umplu spaţiul dintre Catedrală şi Operă. Pancarte, cu duiumul. „Ceauşescu, cine eşti? / Un vampir din Scorniceşti." Peste poza unei fetiţe: „A murit Tăticu / Lam­­puşcat nea nicu“. Asta trebuie să fie prima zi de liber­tate, numai că­ i o libertate cu colţi. Tan­curile stau încă la răsplntii. (20 decem­brie). Te uiţi de pe balcon în curtea vecini­lor. Se pregătesc să taie porcii. Au che­mat ajutoare. In scurt timp, din tunie ţîş­­neşte flacăra, izul de pîrlit se ridică plnă la tine. Gazda aduce din casă ceşti abu­rind. Te simţi un pic mai sigur. Iţi amin­teşti de starea de necesitate. Le strigi de sus: „Aţi fost şase, de-aia i-aţi sacrificat pe doi." (21 decembrie, dimineaţa). Viorel MARINEASA de oameni, strigă, ca la un semnal: „Fă­ră violenţă! Fără violenţă“! Ajungem în faţa Gării de Nord. Pero­nul gării este arhiplin, ca în ajunul unei mari sărbători cînd oamenii se grăbesc să plece şi să vină. Dar acum cu toţii stau pe treptele din faţa gării, ca la un spec­tacol care a luat fiinţă din visele lor cele mai ascunse. „Este adevărat? Nu e“? Se strigă: „C.F.R.-ul, C.F.R.-ul"."Puţini vin. în dreapta se află, aliniată, o subuni­tate militară. Un pluton. Soldaţi cu petli­­ţe verzi. Ii conduce un căpitan brunet, cu mustaţă. „Soldaţi, veniţi cu noi! Armata e cu noi! Voi ne cine apăraţi? Şi voi sîn­­teţi poporul! Şi voi aveţi părinţi“! Lingă mine, o femeie poartă legată de un băţ cioplit grosolan, o panglică neagră, din catifea, în vene să ţipe sfîşietor: „Mi-aţi ucis copilul“! între timp, din spate se striga: „Aici vă sînt părinţii! Aici vă sînt nărinit“! Smulg băţul din mina femeii, fac cîţiva paşi Înainte, şi strig, cu lacri­mile curgîndu-mi pe faţă, arătînd cu mîi­­nile încleştate panglica neagră precum moartea: „Aici vă sínt părinţii!“ Cei ca­re vegheau să nu ne îndreptăm spre sol­daţi vin şi mă roagă să reintru în coloa­nă. Ei sínt oamenii de ordine, constituiţi ad-hoc, ai demonstraţiei. O fac, dar sínt zbuciumat Am uitat să mai spun că foar­te des se striga: „Unde ne sînt morţii?“ Şi „Vrem arestaţii! Vrem arestaţii!“ Ajungem la Spitalul Clinic de copii. La geamuri apar femei, cadre medicale, plîn­­gînd, ţinîndu-şi obrajii uzi in palme, aplaudînd: „Aveţi grijă de copii! Aveţi gri­jă de copii"! (înainte, la tribuna unde se oficiau demonstraţiile de bilet de „dinain­te“, au vorbit cîţiva dintre cei care erau în fruntea demonstraţiei, dar nu am înţe­les ce­. Se încearcă pătrunderea înspre Operă, dar acolo sunt soldaţi înşiruiţi disciplinat, cu armele strălucind de cură­ţenie. Ne îndreptăm spre vechea Faculta-*­te de Electrotehnică. Mulţi tineri se ală­tură coloanei. Fete, băieţi, tineri şi foarte tineri. Ajungem în Piaţa Catedralei. Dar tot nu se poate merge înspre Catedrală. Dar tot nu se poate merge Înspre Operă, în dreptul Lupoaicei un cordon de trupe ale Ministerului de Interne (uniforme al­bastre, căşti cu vizieră, arme cu pat ra­batabil). Se urcă pe treptele Catedralei (eternul refugiu al celor aflaţi în impas, vînaţi de dictatori, biserica). Lumea este nehotărîtă, în faţă, la intrarea pe Bule­vardul Victoriei, se află o maşină mili­tară, un microbuz, kaki, cu două mega­foane. In spatele lor, un cordon de mili­tari, cu armele Îndreptate spre noi. Este un moment tare greu. Dar nu este timp de nehotărîre. Din spate vin mii de oa­meni. Cei care conduc manifestaţia rea­duc oamenii pe bulevard. Se înaintează spre cordonul militar. Ne oprim. Conducătorul ia un steag alb. Mer­ge spre soldaţi. Un ins în civil, îmbră­cat în costum de blugi, cu helancă al­bă, îi iese în întîmpinare şi refuză, pur şi simplu, să stea de vorbă cu eL „Băr­bosul“ se întoarce, este pornit, oamenii se îndreaptă, cu paşi temători încă, spre el. Eu sunt în primul rînd. Vroiam să văd mai bine. Am îmbrîncit, chiar (oarecum), o tînără, care, contrariată mai întâi, m-a lăsat în locul ei. Nu mai pot da înapoi Gheorghe SECHEŞAX (Continuoro­m pagi­n­a 3) Vieţi suprimate, cadavre carbonizate O mamă carbonizată cu pruncul in braţe (Cimitirul Săracilor, 23 decembrie 1989) V A T R A 226

Next