Vatra, 1992 (Anul 22, nr. 1-12)

1992-01-01 / nr. 1

VATRA 250 Metamorfoza suferindei* în 1956, cînd am devenit elev al Liceului „Radu Negru“ (sau Şcoala Medie nr. 1, cum fusese botezat între timp, fiindcă, se ştie, intr-o primă fază a puterii lor, comuniştii au fost extrem de alergici la tot ce însemna istorie şi tradiţie românească) din Făgăraş, se ştie că falnicii munţi cu acelaşi nume fuseseră de cîţiva ani pacificaţi, „curăţaţi de bandiţi“, adică de partizani, cum le spuneau oamenii locului, fiindcă toate încercările de a-i prezenta drept bandiţi pe cei ce rezistau şi luptau impotriva bolşevismului în munţi, n-au reuşit să-şi găsească loc nici măcar în limbajul localnicilor, ei preferind să folosească, cu precauţiunile necesare, cuvîntul ,,partizan“, din motive lesne de înţeles, chiar dacă acest cuvînt fusese introdus în limba română odată cu sosirea armatei roşii, „eroică, invincibilă şi eliberatoare“. Nici poemele, nici cărţile, nici filmele produse după aceea de „poeţi, scriitori, scenarişti“ şi în care eroi ai neamului românesc erau prezentaţi cu o neruşinare fără margini drept „bandiţi fioroşi“ n-au tulburat cine ştie cît memoria făgărăşenilor sau a altor locuitori din zone montane unde s-a luptat cu arma în mină, dar cu siguranţă că foarte mulţi oameni ai acestei ţări au fost derutaţi şi înţelegerea lor violent deturnată privind un fenomen de primă importanţă pentru întregul Est european cotropit de bolşevicii lui Stalin. Oricum, în treacăt şi cu scârbă fie spus, nu m-ar mira ca foştii autori ai „bandiţilor“ să devină astăzi, cu tupeul lor inegalabil, „creatori“ ai altui fel de „opere“, în care să fie proslăviţi cei mai ieri incriminaţi cu abject şi grosolan „profesionalism“. Dar să revenim la 1956, anul cînd Europa, lumea întreagă era zguduită de evenimentele din Ungaria, numite de comuniştii de pretutindeni „contrarevoluţie“, iar de toţi ceilalţi „revoluţie anticomunistă“. Ei bine, în acel an în munţii României încă mai supravieţuiseră cîţiva partizani, după informaţiile pe care ni le dă Ioan Victor Pică, în cartea sa, sau după cele pe care cititorul român va putea în curînd să le găsească în cartea lui loan Gavrilă, şeful grupului de partizani din munţii Făgăraşului. Hăituiţi, înfometaţi, unii din ei la capătul puterilor şi disperaţi, ştiuţi de foarte puţini oameni pentru că „gazdele“ lor fuseseră rînd pe rind descoperite, luînd imediat drumul închisorilor, aceşti oameni nu mai aveau, fireşte, nimic de pierdut, refuzînd să se predea, preferind să moară în ciocnirile cu trupele Securităţii. Ei bine, Europei nu i-a păsat de ei, cum nu le-a păsat nici americanilor îndelung aşteptaţi. E greu de spus astăzi dacă, undeva, în cadrul serviciilor secrete occidentale, cineva mai ştia atunci de partizanii anticomunişti români. Oricum, fiindcă veni vorba de îndelungata aşteptare a americanilor, să observăm, cu un zimbet amar, că atîţia subtili analişti străini, dar şi români, ar trebui să ştie că poporul român, pe care ei nu prididesc să-l certe şi să-l mustre fiindcă nu galopează suficient de repede, zice-se, spre democraţie, nu i-a venit să creadă mulţi ani după terminarea celui de-al doilea război mondial că a fost abandonat cu cinism, din raţiuni care n-au stat şi nu vor sta vreodată în picioare. După cum ar trebui să se ştie şi faptul, din ce în ce mai evident, că represiunea a fost la noi mai dură şi mai sălbatică decît în alte ţări, fiind practic distrusă sau anihilată pentru o vreme o întreagă elită intelectuală, politică, militară, aceeaşi soartă avînd-o fruntaşii satelor, toate acestea şi încă multe altele ducînd la consecinţe de o mare gravitate asupra întregii societăţi româneşti. Doar aceste „mici amănunte“ dacă ar fi aprofundate ca lumea şi tot s-ar putea analiza cu mai multă înţelegere „fenomenul românesc“. Şi poate că cei ce nu ostenesc să invoce vinovăţia poporului român (ajungînd să o compare cu aceea a germanilor din vremea lui Hitler) ar face mai bine să-şi amintească figura semn-cinică a bătrânului „baron“ Maurer care, într-un interviu televizat declara cu insolenţă că el l-a susţinut pe Ceauşescu fiindcă a observat că „îi plăcea să înveţe“. In loc să-l sprijine să-şi continue puţinele clase, l-a sprijinit să-şi „desăvîrşească“ studiile pe un popor şi o ţară, cu urmările cunoscute. E de mirare şi nu prea că nu s-a găsit încă un procuror care să-l acuze, fie şi simbolic, pe „democratul“ Maurer, în contextul unei Românii bulversate, puse la stîlpul infamiei de cine vrei şi nu vrei, acuzată de toate relele din lume, tratîndu-şi cum poate bolile cronice, intrind apoi în prelungi perioade de convalescenţă, fenomenul partizanilor reprezintă fără îndoială un simbol luminos, o pildă extraordinară pentru o întreagă naţiune. Cartea lui Victor Ioan Pica (de fapt, volumul întîi din Trilogia morţii şi a învierii) este, astfel privind lucrurile exemplare, putând fi considerată, fără nici o exagerare, un posibil manual al demnităţii naţionale. Cine au fost cîţiva dintre tinerii care au luptat în munţi, cum gîndeau, care au fost idealurile lor şi ce au dorit de fapt ?■ iată cîteva întrebări grave al căror răspuns îl vom găsi în Libertatea are chipul lui Dumnezeu. Am auzit că foştii deţinuţi politici şi alţi supravieţuitori ai spaţiului concentraţionar din România vor să ridice un monument la Sîmbăta de Sus, la poalele Făgăraşilor, întru veşnica cinstire a tinerilor eroi de la începutul anilor cincizeci. In felul ei, un monument de veşnică pomenire şi cinstire al acelor extraordinari băieţi care s-au sacrificat cu bună ştiinţă, îl înalţă şi această carte a d-lui Victor loan Pica, carte de mare valoare documentară, dar mai ales de înaltă nobleţe spirituală. Ar mai fi ceva de spus, pentru că nu întîmplător am început cu invocarea primilor mei ani de liceu. Ei bine, prin 1956—1957 nu doar munţii fuseseră „pacificaţi“, ci şi ţinutul, de fapt întreaga ţară, într-un timp incredibil de scurt, ceea ce se întâmplase părea să se fi şi uitat, iar ceea ce încă se mai întâmpla (căci, iată, Ion Gavrilă nu fusese prins, poate că şi alţii), părea să nu se întâmple, să nu existe. Ceva, de o importanţă şi măreţie inegalabile (căci ce poate fi mai măreţ decît sacrificiul de sine în favoarea colectivităţii?), petrecut doar cu cîţiva ani în urmă, intrase repede în legende (şoptite cu teamă şi mari precauţii), dar şi în uitare. Tinerii deveneau aproape „automat“ utemişti, mergeau la munci „voluntare“, sau la mici petreceri („ceaiuri“), ocolind bisericile. Eu însumi am făcut parte dintr-o clasă „nonconformistă“, mergeam la baluri prin satele din jur, fără să am vreo clipă sentimentul că străbat un spaţiu deosebit, de rezistenţă eroică. Nonconformismul nostru era, într-un fel, unul înscris în limitele admise, fără să mai aibă ceva din altitudinea şi opţiunile categorice ale unor înaintaşi despre care nici măcar nu ne băteam capul să aflăm ceva. Teroarea lovise şi funcţionase fără greş şi încă mai funcţiona, deşi începuse să acţioneze mai abil şi mai rafinat. Ne punem azi următoarea întrebare, pe care şi-au pus-o şi cei mai reprezentativi partizani : s-ar fi putut generaliza revolta din munţi? Iar răspunsul este categoric: nu. Pentru că o prezenţă mai masivă în munţi, cînd legăturile cu satele de la poale erau sever controlate, ar fi dus la un masacru. O rezistenţă generalizată ar fi putut să se nască doar într-un context politic internaţional favorabil, cum ar fi fost „venirea americanilor“, îndelung aşteptată, cumplită amăgire pentru un întreg popor. Aşa că, oricît am stat să mă gândesc, nu văd cum s-ar fi putut face mai mult. Cu vremea, lucrurile intraseră in firescul anormalului. Dar azi? Ce se întâmplă cu cei ce ne oferă pagini de istorie vie românească, pagini cutremurătoare? Ei, am auzit de multe ori, nişte vîrstnici care au suferit mult, dar noi, domnule, n-am suferit, noi mai avem nervi ca să citim despre atîta suferinţă? Alţii consideră aceste cărţi exemplare ca făcând parte din „o anumită memoralistică“, în cel mai bun caz puţind fi incluse în categoria romanelor „non-fiction“. Cîţi dintre noi însă îşi pun întrebarea dacă nu cumva măcar cîţiva dintre aceşti autori ai cărţilor „memorialistice“ nu au toate datele necesare pentru a fi consideraţi unii dintre cei mai importanţi scriitori — conştiinţă ai literaturii române? Suportăm lingă noi destui inşi care au terfelit numele de scriitor, dar se pare că suportăm şi mai greu ideea că pot exista „debutanţi“ sexagenari sau septuagenari faţă de care ar trebui să avem o anumită umilinţă. Iată de ce cred că adevăraţii mari moralişti ai poporului român sunt încă nişte necunoscuţi. Mihai SIN *) In loc de prefaţă la cartea lui Ioan Victor Pica, „Libertatea are chipul lui Dumnezeu“, în curs de apariţie la Editura „Arhipelag“, „Revistă a gîndirii arestate“. Memoria şi-a propus un comandament de urgenţă morală şi istorică: „Vrem să redăm memoriei acestui neam funcţia ei normală, fiziologică. S-o facem să respire iar, cu forţa ei firească, în singurul climat care îi prieşte, al necontrafacerii. Fiindcă multe ne pot minţi în viaţă, trecutul însă niciodată. Bun sau rău, el rămîne pe veci indestructibil, adevărul adevărat aşa cum i-a fost dat să fie, şi nimeni nu-l poate măslui“. Programul revistei, solid şi cu perspectivă construit, se ridică, de fapt, tocmai împotriva măsluirii acestui trecut, a trecutului imediat. El este succint expus de Banu Rădulescu, redactorul-şef al publicaţiei, în „Ţie, stimat cititor, îţi batem în clipa asta la uşă“. Perspectiva depoziţională e mai largă decît cea strict naţională, revista luînd în dezbatere „gîndirea arestată oriunde în lume“. Numerele apărute pînă acum cuprind mărturii din închisorile şi lagărele româneşti, o substanţială rubrică a „literaturii de sertar“, mărturii străine despre sistemul concentraţionar, restituiri de literatură interzisă şi un cutremurător „Catalog al celor ucişi in lupta contra comunismului“, din care au apărut doar literele A şi B. Nu mai puţin cutremurătoare sunt şi paginile de apeluri „In căutarea omului pierdut“, în care membrii familiilor sau prieteni caută urmele celor dispăruţi. Nr. 2 publică un eseu salutar de pedagogie a memoriei, aparţinînd lui Ion Vianu: „Amintirea, între resentiment şi uitare“. Punînd problema în plan individual şi în plan colectiv, Ion Vianu disjunge funcţiile memoriei şi ale iertării: ele sînt de un fel în cazul fiecăruia dintre noi şi au o cu totul altă semnificaţie cînd e vorba de colectivitate. „Uitarea, conchide Ion Vianu, deschide calea spre reproducerea tuturor crimelor, spre perpetuarea obiceiurilor totalitare şi, în ultimă instanţă, spre decadenţa totală a unui popor, deja profund ameninţat în potenţialul său. Poate că strigătele de avertisment nu sunt cu totul inutile şi că, mai bine mai tîrziu decît niciodată, amintirea, păşind între resentiment şi uitare, va contribui hotărâtor la renaşterea ţării“. Un „Preambul la«Dosarul Piteşti»“ publică, în ambele numere, Banu Rădulescu, făcînd, pe scurt, istoria acestui experiment sinistru şi inventarul sumar al ritualurilor torţionare folosite în cadrul lui, în perspectiva unui „documentar“ care să premeargă analiza „fenomenului criminal Piteşti“. In nr. 1 al revistei, la rubrica „Literatura de sertar“, apare „al doilea final“ al romanului lui I. D. Sîrbu „Adio, Europa“ (La conditione roumaine), roman prezentat de Cornel Regman astfel: „(...) Adio, Europa e prima operă epică de anvergură a literaturii noastre care tratează tăios, fără menajamente, cu un sarcasm nimicitor, anii de dictatură comunistă şi „creaţiile ei în materie de „transformare a omului“, precum şi instituţiile specifice cărora le revenea misiunea acestei transformări (Securitatea, închisoarea, slăbimea, cultura de masă etc.). Mai mult chiar. E pusă în chestiune însăşi justificarea existenţei pe mai departe a comunismului, în toate variantele sale trecute şi prezente, estice şi vestice“. Mărturii de închisoare şi anchetă publică Ştefan Aug. Doinaş (în nr. 1), Onisifor Ghibu, Horia Stanca, Bucur Stănescu şi Adrian Marino (în nr. 2). Sunt restituite, pe de altă parte, cîteva biografii mutilate (a lui Constant Tonegaru de către Barbu Cioculescu şi a lui Nichifor Crainic de către Dumitru Gh. Popescu, în nr. 1 şi a lui Ernest Bernea — în cadrul unui interviu luat de Banu Rădulescu — şi Mircea Vulcănescu,, de către Ştefan J. Fay, în nr. 2). Ştefan J. Fay publică şi trei „Litanii pentru trei stări“ din ineditele lui Mircea Vulcănescu, descoperind un poet de profundă viziune. O rubrică substanţială este „Istoria furată“, în ambele numere apărute revista publicînd studiul lui Paul Cernovodeanu despre „Basarabia“. Exilul e şi el o componentă a desfigurării societăţii şi spiritualităţii româneşti operată de comunism. Recuperarea lui se face atât prin publicarea unor texte ale celor exilaţi, cît şi prin recompunerea biografiei lor. Eseuri şi măturii străine completează dosarul românesc al atrocităţilor cu pagini substanţiale de eseuri, literatură şi confesiuni. Dintre aceste prezenţe semnalăm: Elie Wiesel („Speranţă, disperare şi memorie“), Arthur Koestler („De ce nu credem în atrocităţi“) şi Giovanni Papini („Nostalgia călăului) în nr. 1, şi Aleksandr Soljeniţîn , ,Despre eşecul comunis-irului“) în nr. 2. Mai presus de orice, relevantă pentru amploarea calvarului românesc este harta închisorilor şi lagărelor. „Geografia detenţiei “. Memoria e o revistă necesară, o datorie, dacă nu chiar un imperativ. ;*• • a. p. Memoria 1 şi 2 3 ------ Ion Mureşan ---- POEM Ancora grea înnămolită între arcurile dormezei şi braţul încordat printre cearşafurile zdrenţuite se pierde prin spărtura din tavan, prin gaura din acoperiş, undeva sus unde trage capestanul divin. Cînd conştiinţa e o fiolă de ser fiziologic îngropaită în inimă nu mai e mintuire. Cînd norii se string zăngănind ca nişte cutii verzi de tablă în jurul piciorului de lemn nu mai e mintuire, ci doar singurătate cu ciucuri şi cu cireşe şi cu mort. Singurătate cu un mort roşu de plăcere. Pentru că, lipsit de bucurie, zeul trece cu securea pe umăr prin cărţi. Cu securea plină de singe cu spatele plin de noroi, ca bivolul, ca taurul se freacă de rafturile bibliotecii şi cere capetele tuturor Henricilor şi capul domnului Bacovia.