Vatra, 1999 (Anul 29, nr. 1-12)
1999-04-01 / nr. 4
mare utilitate însă mi se pare distincţia pe care Nemoianu o face între idilă şi pastorală. Iar idila, ca element aparţinînd secundarului, prin demersul teoretic al unui comparatist de talia profesorului român, îşi regăseşte statutul ei deloc inferior (dacă l-a avut vreodată la fel de “onorabil”), aşa cum Biedermeier-ul devine parcă mai pregnant istoric şi cultural prin studiul aceluiaşi comparatist. Democraţia sau mai curînd reabilitarea pe care o întreprinde Nemoianu în Imblînzirea romantismului (ce titlu inspirat!) îmi aminteşte de capitolul despre kitsch din Cinci feţe ale modernităţii, în care autorul, un alt mare teoretician român al literaturii, Matei Călinescu, acordă unui stil aflat la marginea repudierii rangul de identitate precisă în cadrul curentului modernist. Şi kitsch-ul şi Biedermeier-ul au fost termeni folosiţi iniţial cu sens peiorativ, apoi s-au extins în viaţa de fiecare zi suficient de mult încît, în cazul kitsch-ului, să nu mai poată funcţiona atitudinea de ignorare sau, în cazul Biedermaierului, extinderea să se producă înspre “fenomene de modă şi mobilier din perioada Restauraţiei” pentru ca apoi termenul să fie “preferat altora pentru denumirea celui de-al doilea romantism în întregul său”, cum spune Nicolae Manolescu în prefaţa la capitolul despre romantism din Istoria critică a literaturii române, în fine, cum scopul comentariului de faţă nu a fost să analizeze în detaliu ideile tuturor lucrărilor importante ale lui Virgil Nemoianu, ci doar să dea seama, în măsura puterilor noastre şi a mijloacelor de investigaţie, de complexitate şi vastitatea domeniilor abordate, uneori chiar şi de noutatea unor opinii, ar mai trebui să adaug poate pasiunea enciclopedistă şi modestia care transpar din paginile acestor lucrări. Este modestia celui care într-o scrisoare din 1983 (inclusă în volumul Traversarea cortinei) îl consola pe I.D. Sîrbu: “Simt şi eu, ca şi tine, că timpul trece, că sîntem asaltaţi din dreapta şi stînga de tot soiul de boli, că ne roade inutilitatea. Tu barem eşti scriitor, e mare lucru - e o salvare şi o consolare imensă. Sărmanul de mine, zac cu proiectele sterile în sertar...”. Practic, Nemoianu ne învaţă cum să salvăm literatura. Pentru a o salva el crede că nu trebuie să punem prea mult pe seama ei, consolîndu-ne cu nivelul “secundar” la care se află peste tot în lume. Se poate spune că literatura are un viitor doar în măsura în care “acceptăm să ajungem la un compromis cu ea”, adică doar atîta timp cît nu-i pretindem să fie victorioasă, ci doar “să cîrtească, să obiecteze, să aducă nuanţe, să păstreze porţile deschise, să imagineze posibilităţi, să nutrească vise”. Vasile BAGHIU Demnitatea idilei c. Ca orice noţiune stătută, de mult clasificată în dicţionare de specialitate, idila nu avea cum să redevină un subiect pasionant decât prin grabnica ei scoatere din vechile înlănţuiri ierarhice şi prin punerea ei în discuţie ca subiect proaspăt, trebuia redescoperit potenţialul idilic al lumii literare. Felul în care se cristalizează modelul ei (un extended topos), în cartea lui Virgil Nemoianu, este dublu provocator, în primul rând, idila este scoasă din sufocanta condiţie de specie minoră şi datată a literaturii, confuzia ei cu pastorala este risipită, redefinirea strâmtă, didactică, este firesc ignorată, pentru a-i asigura un loc într-o ordine teoretică în care “minor” şi “înalt” sunt noţiuni neoperante, între punctele de sprijin de la care se construieşte modelul există şi unul social, astfel că dimensiunile idilicului depăşesc constant coperta cărţii, el devine un “laborator” din care se poate oricând ieşi pentru o întâlnire cu realitatea. In al doilea rând, modelul funcţionează şi ca oglindă: orice secvenţă literară exterioară poate fi adusă spre confruntare cu oglinda, de unde specularea dinamismului ei intern în raport cu alte modele, întrucât cartea lui Virgil Nemoianu, iniţial teză de doctorat pentru Departamentul de Literatură al Universităţii California (San Diego), a fost recenzată în revistele literare în momentul apariţiei versiunii româneşti (1996), optez în rândurile de faţă pentru un dialog cât mai “neliniştit” cu ideile ei, nu pentru o prezentare “cuminte”. Faptul că invită la dialog şi că e sistematică şi informată fără uscăciune reprezintă atuurile acestei cărţi şi ale felului de a scrie al autorului ei. Remarc din capul locului că de acum trei decenii, când a început scrierea cărţii şi până astăzi modelul propus de Profesorul Nemoianu se aşază altfel pentru marele public. în lumea de macro-haos şi mega-toposuri (metaforic vorbind) în care trăim, micro-armonia a devenit aproape fosforescentă, prin contrast. Dimensiunea utopică a idilei iese la suprafaţă ca uleiul din apă. Se întrevede chiar posibilitatea ca ea să redevină operantă literar tocmai datorită unei nevoi de reabilitare extraliterară, să-şi reia, de pe alte baze, o evoluţie asemănătoare cu traseul descris de autor în capitolul al II-lea (nesiguranţa începutului, afirmare hotărâtă de sine, ironia inevitabilă şi ambiguitatea sfârşitului). Pentru publicul ţărilor estice, în speţă pentru publicul român, lucrurile stau puţin altfel. Orice model de armonie, fie el micro- sau macro- poate să pară suspect din start, datorită falsificatelor (nu artificialelor!) “paradisuri” în care i s-a impus să trăiască o jumătate de secol; ceva din replica lui Prosper, din Klein Zaches gennant Zinnober de Hoffmann: “Am demonstrat că fără voia prinţului nu ar trebui să tune sau să fulgere niciodată” (p.237), demonstraţie coşmarescă, nu ludică, în societăţile totalitare, va împiedica, poate, şi o resuscitare a dulcilor modele inocente. Să nu uităm că Jean Paul defineşte idila ca “descriere epică a fericirii totale întrun univers închis” (s.m.), în măsura în care închiderea lumii e şi o condiţie socială o nouă putere a modelului idilic devine problematică. Cartea lui Virgil Nemoianu invită astfel la o meditaţie ce trece cu mult dincolo de limitele unei abordări pur teoretice. O altă relaţie pe care o poate implica Micro-Armonia este aceea a modelului cu, să spunem, “consumatorul” divers al idilei (cititorul obişnuit, specialistul sau, în cazul modelului societal, omul real). Am distins în câteva din paginile cărţii sugestii spre zona receptării care să treacă dincolo de circumscrierea teoretică a problemei, pe care Virgil Nemoianu o face, de altfel, cu impecabilă rigoare. Schiller distinge două premise (funcţionând şi ca instanţe) ale armoniei idilice: împăcarea cu sine şi împăcarea cu lumea (largă). Dar în Tom Jones de Fielding, Dl. Nemoianu distinge o ofertă dublă către cititor, o lectură care “permite două interpretări ale aventurilor personajului principal, mai întâi ca o experienţă descurajantă a lumii largi [aşadar departe de împăcare, n.m., I.P.], capabilă să-l determine pe erou să aprecieze lumea idilică, apoi ca un efort hotărât de a uni idila reală cu cea ideală” (p.48). Indiferent dacă mergem pe urmele teoriei idilei (Schiller) ori pe traseele personajelor situaţiilor idilice (din Fielding) relaţia eroului cu lumea mare se arată a fi esenţială. Pasul următor îmi pare a fi acela al 49 Vatra