Vatra, 2006 (Anul 36, nr. 1-12)
2006-05-01 / nr. 5
14 cronica literară de a demonstra că „actul critic este imposibil fără apelul la imaginar: fantasma unui autor locuiește la debutul oricărui act critic, după cum fantasma unui critic sau a unui interpret este presupusă în orice operă”. Aici ar fi două lucruri de remarcat. Pe de o parte, ipoteza Mihaelei Ursu pare suspendată între truism şi banalitate: că orice text presupune fatalmente proiecţia unei imagini auctoriale - asta e o evidenţă pe care o puteam afla încă de la nenea Sainte-Beuve. Pe de altă parte, nu trebuie ignorat faptul că valoarea unei teorii nu trebuie chestionată aprioric, ci în contextul unei epoci (sau al unei „episteme”, cum spune autoarea) care îi conferă un anume grad de relevanţă. Vorbind în termenii lui Rorty, „progresul” cognitiv nu se desfăşoară printr-o expansiune iradiantă a unui teritoriu stabil, ci prin „recontextualizări” succesive, în care se modifică nu numai ideile, ci şi contextul însuşi. Or, în cazul de faţă, tocmai pregnanţa „recontextualizării”, survenită după o avalanşă de contestări acerbe ale instanţei (şi instituţiei) auctoriale, indică în bună măsură meritele cărţii. Pentru a reliefa cât mai clar acest context, Mihaela Ursu recurge la un mic artificiu tehnic, urmărind în paralel dinamica teoriilor despre autor de pe continent şi din spaţiul anglo-american şi dirijându-şi astfel lucrarea către literatura comparată. De altfel, din câte ştiu, Scriitopia e una din puţinele cărţi de critică literară comparată apărute la noi şi, probabil, singura în care sunt puse în balanţă alte spaţii culturale decât acela românesc (asta, fireşte, exceptând obositoarele panorame didactice ale genului). Centrul de greutate al volumului se concentrează, aşadar, în comparaţia dintre teoriile franţujilor (Barthes, Foucault şi Derrida, în speţă) şi cele ale americanilor- accentul căzând aici pe Şcoala de la Yale (de Man, Hillis Miller, G. Hartman, H. Bloom), dar acroşând enpassant şi alte teorii mai mult sau mai puţin învecinate, în condiţiile în care teoriile comentate sunt folosite ca suport pentru edificarea propriei perspective, nu-i putem avea pretinde autoarei să ne producă revelaţii zguduitoare. Rezumatele şi comentariile acestora sunt, însă, oneste, iar bibliografia e, în măsura posibilităţilor, adusă la zi. Totuşi, există aici două mici inconveniente. Mai întâi, faptul că armătura bibliografică e extrasă cu precădere pe filieră engleză, ignorându-se astfel unele puncte de vedere semnificative dinspre partea franceză (cea mai gravă omisiune fiind Le démon de la théorie al lui Antoine Compagnon), în al doilea rând, fiind preocupată de o iluzorie (și inutilă) exhaustivitate, Mihaela Ursu cade uneori în survoluri superficiale ale unor teorii ce ar fi trebuit fie aprofundate, fie omise din discuție (nu prea văd, de pildă, ce rost are să aminteşti „schizoanaliza” lui Deleuze şi Guattari pe o jumătate de pagină). Cu toate aceste derapaje, cartea Mihaelei Ursu rezistă şi pe alocuri (v. excelentul subcapitol Dicţionar minimal al auctorialităţii) şi în punctele esenţiale. Astfel, cel mai promiţător decupaj mi se pare schiţa privind cele trei „paradigme istorice” („organicistă”, „textualistă” şi „ficţionalistă”) pe care le delimitează autoarea, analiză corelată cu câte un repertoriu de procedee care fac mai vizibile delimitarea şi funcţionarea modelelor. Reiterând o tehnică brevetată independent de Gilbert Durand, Hayden White şi Harold Bloom, Mihaela Ursu asociază fiecare paradigmă cu câte o macro-figură conceptuală: „pentru organicişti, interpretarea este sinecdocă, reducţie, particularism, pentru textualişti chiasmul suplineşte o formă slabă şi disruptivă de interpretare, iar pentru ficţionalişti omologia mută logica analogiei în câmpul funcţiilor”. De altfel, prin aceste disocieri autoarea se achită, măcar în parte, şi de alte obligaţii pe care le contractase în prefaţa cărţii (aceea că „modelul cosmologic, înţeles ca model cognitiv global, construct mental şi imaginar primar, este în continuare responsabil pentru sursa comună a conştiinţei noastre teoretice şi non-teoretice, ştiinţifice, mitice sau imaginare” şi aceea că epistema actuală se află „sub semnul ficţionalismului şi al mecanismului intuitiv al omologiei”), deschizând, totodată, posibilitatea de a lansa pe acest culoar numeroase aplicaţii practice. Totuşi, trebuie să recunosc că unul dintre pariurile cele mai interesante ale cărţii mi se pare doar în parte câştigat. E vorba, mai exact, de provocarea ambiguă pe care o lansează titlul volumului: ce înseamnă „ficţionalizare a subiectului auctorial în discursul teoretic”? Că teoreticienii ultimelor decenii tind să conceapă autorul în termenii ficţionalizării? Sau că însăși practica lor scripturală lasă să transpară una sau mai multe personae în sau îndărătul textului? Discursul Mihaelei Ursu pare să încline către prima variantă, însă nu prea văd cum o asemenea ipoteză ar putea deveni plauzibilă în lipsa unor analize care să releve desfăşurarea procesului ca atare. Personal, aş fi optat într-o asemenea situaţie pentru una din următoarele variante: fie aş fi urmărit dezvoltarea teoriilor americane concomitent cu analizele propriu-zise ale celor care le-au lansat (pentru a vedea în ce măsură proiectele sunt fiabile), fie aș fi încercat o abordare frontală a textelor teoretice în sine, pentru a urmări dacă ele îmi confirmă sau nu ipoteza (de altfel, pentru o analiză „imaginară”, nu cred să existe vreo provocare mai incitantă decât un discurs teoretic, adică unul care tinde, în principiu, către o cenzură drastică a figurilor din cadrul său). în lipsa acestor analize, nu avem altceva de făcut decât să-i credem pe cuvânt pe teoreticienii citaţi şi să admirăm construcţia onestă şi inteligentă a Mihaelei Ursu, o autoare de care sunt convins că vom mai auzi cât de curând. Și cât de frecvent. * Mihaela Ursa, Scriitopia sau Ficționalizarea subiectului auctorial în discursul teoretic, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2005, 400 p.