Vatra, 2018 (Anul 48, nr. 1-12)
2018-01-01 / nr. 1-2
eveniment 10 atenua labilitatea terminologică, spre a opri fluctuaţia sensurilor? Orice definiţie distinge şi fixează sensuri. Orice dicţionar tranşează dispute, închide o discuţie sau alta într-un mod mai mult sau mai puţin reductiv. Aici e marea deosebire între un articol de dicţionar şi un eseu (ca să nu mai vorbim de lucrări mai întinse). E mai uşor să ocoleşti o problemă dificilă într-un articol oarecare decât într-unul de dicţionar, unde trebuie să spui lucrurilor pe nume. Esenţa (scuze!) unui dicţionar constă tocmai în încercarea de a spune lucrurilor pe nume, cu riscul asumat al reducţiei şi, uneori, cu acela, nedorit, al simplificării. Dar, dacă reducţia este rezultatul unui efort de concentrare şi nu al unei superficialităţi simplificatoare, faptul ne poate aduce, la un moment dat, în faţa unor alegeri dificile, a unor dileme complicate, vertiginoase chiar. Desigur, nu toţi termenii unui dicţionar prezintă o asemenea intricaţie identitară. Dar nu sunt deloc puţini aceia a căror identitate este una dinamică. Acelaşi termen poate avea - de la o epocă la alta - o semnificaţie diferită, uneori flagrant diferită. Perpetuarea denumirii ascunde adesea o tensiune sau chiar o ruptură semantică. Dincolo de semantismul punctual al unui termen sau altuia, este ilustrativă în această ordine de idei invocarea unui autor influent în momente istorice și culturale diferite. Cazul lui Nietzsche, printre alte cazuri asemenea, este de-a dreptul spectaculos: posteritatea sa are o compoziţie ideologică net diferită în modernism, în avangardă şi în postmodernism. Ceea ce ne conduce la ipoteza că formarea noţiunilor este continuă. Procesul de constituire şi de fixare a sensului/sensurilor este urmat şi dublat de o mişcare destabilizatoare - extensivă sau, mai rar, restrictivă. Formarea sensului/sensurilor nu se încheie atâta timp cât termenul respectiv este în circulaţie, şi chiar dacă dispare din actualitate, istoricii şi lexicograficii pot oricând redeschide procesul. Istoria unui termen - şi, cu atât mai mult, cea a unui concept - este, nu o dată, istoria îndepărtării de sensul (sau de obiectul) iniţial (dar suntem, oare, în măsură să stabilim, cu precizie şi fermitate, acest obiect ori sens iniţial?) în unele cazuri constatăm o restrângere, o îngustare a semnificaţiei, o fixare asupra unui singur aspect, în alte cazuri, cele mai multe, o lărgire şi o complexificare prin adăugarea de noi domenii de referinţă şi arii de acoperire. Se produc relativ frecvent extensii de sens de la un domeniu la altul; nu o dată, această extensie este, la început, una metaforică pentru ca, în timp, accepţia respectivă să devină proprie (ştim că deconstructiviştii - şi nu numai ei - au o problemă cu acest „sens propriu” de care noi - în condiţia şi în postura în care ne aflăm nu ne putem dispensa). Astăzi, chiar şi închiderea unui dicţionar nu mai poate fi concepută decât ca o „închidere ce se deschide”, cum ar spune Constantin Noica. Este greu, este aproape imposibil să mai acceptăm acum că (până şi) un dicţionar poate fi cu adevărat încheiat. Deşi am insistat asupra faptului că nu trebuie să renunţe la ambiţia - evident hiperbolică şi iluzorie - a exhaustivului şi a definitivului, trebuie să admitem că e sortit să fie în continuare wachsständig, ameliorabil, perfectibil. Mai întâi pentru că, în ciuda programului ambiţios, deficienţe de informare şi de imaginaţie, de mobilizare în primul rând, i-au marcat inevitabil contribuţia. Apoi pentru că niciun dicţionar nu va putea face faţă pe deplin ofertei contemporane continue a disciplinelor, subdisciplinelor ce se ramifică şi se reunesc într-una, afirmându-şi identitatea printr-o activitate de codificare şi de distincţie (sau chiar de invenţie) terminologică tenace, entuziastă, debordantă. Mult mai puternică, mai acută decât în anii ’60, ’70 este astăzi „angoasa infinitudinii”, despre care vorbea Barthes. Dar, dincolo de o listă de termeni ce poate fi - şi chiar se cere - extinsă, dincolo de anumite definiţii care mai pot - şi chiar trebuie - să fie aprofundate, precizate, apare ceva mai important şi mai grav: dincolo de multitudinea termenilor şi de corectitudinea prezumată a definiţiilor, se deschide teritoriul a ceea ce nu poate fi conceput încă, a ceea ce depăşeşte momentan posibilităţile noastre imaginative şi expresive. „Das geht über alle Begriffe”, spune neamţul, e vorba despre ceva dincolo de orice concept. Şi mai poate fi vorba şi de ceva dincolo sau, mai exact, dincoace de orice cuvânt, de bănuiala unor conglomerate potenţiale neverbalizate încă, de intuirea unor conexiuni încă nestabilite, de presimţirea unei presiuni a nenumitului (încă). Un bun dicţionar sfidează potenţialul semnificant al limbajului, autonomia lui semnificantă sau semnificanţa lui autonomă, rebelă, rezistentă la încercările de captare şi de fixare a sensurilor cuvintelor. Am spus semnificanţa şi nu semnificaţie, aceasta din urmă fiind particulară. Numesc semnificanţă capacitatea autonomă a limbajului de a semnifica, puterea lui activă, refractară faţa de reducţii, convenţii, stabilizări artificiale, în spatele oricărui articol de dicţionar ne rămâne să bănuim o rezervă semnificantă încă neexploatată. Cimpoeşii de iarnă grea dea