Veac Nou, 1958 (Anul 14, nr. 1-13)

1958-01-01 / nr. 1

ORIZONT Arta temelor majore Deosebit de instructivă este cerceta­rea revistelor de artă sovietică sau a acelora din restul lumii, în care se reproduc o seamă din lucrările repre­zentative ale creatorilor din U.R.S.S. Ultimele numere din „Iskusstvo“, „So­­vietski Soiuz" și din alte publicații ne arată și prin text, și prin ilustrații considerabila îmbogățire a artei plas­tice sovietice, în sensul adîncirii rea­lismului socialist, a dezvoltării unei varietăți de stiluri și modalități de exprimare, a unei exprimări mai dina­mice și mai specifice a adevărului, cu mijloace cît mai adecvate. Compoziția monumentală a sculpto­rului F. Fiveiski „Mai tari ca moar­tea“ (1956) înfățișează un grup de trei partizani, care nici în fața morții nu-și desmint eroismul. Gata de a fi executați, ei înfruntă, fiecare în felul său, pe călăi. Bărbatul din centru are o expresie oțelită, de om care și-a făcut cu prisosință datoria și și-ar mai face-o dacă ar trăi. Cel din stri­gă privește cutezător pe dușmani, în­­fruntîndu-i și parcă spunîndu-le că moartea lor nu înseamnă și moartea cauzei pentru care a luptat, ci dim­potrivă. Mai interiorizat și mai trist, personajul din dreapta se gîndește la suferințele pe cît de nedrepte, pe atît de cumplite ale fraților săi. Trei ex­presii sufletești și trei structuri fizice deosebite, care se înrudesc prin ace­leași țeluri și aceeași atitudine eroică, alcătuind, în fond, tipul omului so­vietic. Sculptorul a izbutit să redea acea­stă varietate în unitate, această dife­rențiere tipologică, această forță spiri­tuală — în fond, conștiința proletară, patriotismul ei — cu mijloace artistice intr-adevăr impresionante. Figurile sunt viguros construite, suprafețele modelate cu iscusință, iar gruparea celor trei personaje se asigură o legă­tură de bloc unitar. Forță expresivă și modelaj viguros găsim și la alte lucrări de sculptură recente, de pildă în statuia lui Pavel Korceaghin, lucrată de I­ Strucikov, într-un luminos și energic portret fă­cut de I. Novoselov. De asemenea, deosebit de interesante sunt ultimele realizări ale tinerei sculpturi sovietice. Ce patetic este chipul lui Giordano Bruno în interpretarea sculptorului Neizvestnîi. Și compozițional lucrarea este deosebită, chipul uscățiv și plin de expresivitate al curajosului cuge­tător italian fiind lipit de un stîlp de piatră, pe care se deslușește un relief. Tot de Neszvestnîi este și capul stili­zat al unei chinezoaice, deosebit de viu datorită accentuării trăsăturilor esențiale și a șlefuirii sensibile a su­prafețelor. In chipul unui copilandru, același sculptor ajunge la o adînca pă­trundere psihologică prin modul în care cioplirea marmorii lasă accen­tuate unele porțiuni și netezește al­tele .Bustul poetului Esenin, lucrat în marmoră de Ușkov, impresionează prin expresia adinc meditativă, chipul poetului parcă scrutînd realitatea și trecînd totul prin sufletul și sensibili­tatea sa. Asemenea lucrări­ de artiști mai încercați sau de începători nu fac decît să ilustreze vigoarea și ampla varietate a activității artiștilor sovie­tici. Un studiu publicat în numărul 5 al revistei „Iskusstvo“ și semnat de A. Cegodaev ne-a îngăduit să cunoaștem mai pe larg opera pictorului Alexandr Deineka, din ale cărui lucrări am vă­zut la Expoziția de Artă Sovietică de la București compoziția cu alergătoa­rele unui cros. Lucrările executate cu începere din 1928 și pînă în prezent ni-l arată ca un remarcabil și inge­nios portretist, peisajist și autor de compoziții. Un model de compoziție dinamică, plină de adevăr și decorativitate, este compoziția lui Deineka înfățișînd „Apărarea Petrogradului“ în timpul războiului civil (lucrare executată în 1928). Se află aici o modalitate com­poziționala foarte interesantă. Lucrată în două planuri suprapuse — podul pe care circulă în liniște populația ci­vilă, bătrînii și cei ce cară răniții și planul de jos, în care mârșăluiesc în sensul opus luptătorii comuniști, băr­bați și femei înarmați, arătați din profil — compoziția are un remarcabil dinamism, atitudini și expresii umane cu totul caracteristice, sugerînd din plin eroismul, tăria și disciplina oa­menilor noi. Figurile sînt modelate din umbre și lumini, gradate cu pri­cepere iar, în totul compoziția are atît un caracter de oglindire realistă cît și un aspect monumental-decorativ, ce ar indica pre­zența ei pe pereții unei clădiri publi­ce. mmmm Este aici o ins­piratoare formulă .vșr fi* pentru arta monu­­mental - decorativă. »RIF Mama cu copilul în brațe, compoziție din 1932, are de a­­semenea forță ex­presivă, construc­ție viguroasă, spi­ritualitate și dacă chipul robust al mamei exprimă tă­pruncului este plin de căldură, moli­ciune, gingășie. Cu deosebită vervă picturală este con­cepută și compo­ziția din 1935 în­ A. Deineka fățișînd un grup de copilandri care se zbenguiesc în apă. Peisajele din Franța și Italia (1935) sînt pline de atmosferă poetică, de culoare locală și foarte variate ca viziune, în ele apărînd și oamenii care, direct sau prin contrast, caracterizează condițiile sociale. Astfel, în peisajul cu falnica grădină a Tuilleriilor, văzută la început de toamnă și în contrast cu măreția palatului din fund și a statuii din planul al doilea, vedem în primul plan, șezînd pe o bancă un om amărît și înfrigurat, probabil un șomer. Co­­loristic, lucrarea este de un mare ra­finament. Și grafica sovietică din ultimii ani a adus o seamă de lucrări cu totul noi, ca ilustrațiile la romanul „Stăvi­lim rîul" de Șișkov, lucrate în tuș de V. Karamîșev, ca peisajele în aqua­­forte ale lui M. Alexici, litografiile cu scene de circ ale lui I. Korovin, de­senele mai simplificate ale lui N. Pis­­karev, ca să nu cităm decît doar cîte­­va pilde din bogatele reproduceri in­­tîlnite în revistele sovietice. Nume noi de tineri pictori s-au im­pus în ultimul timp. Compoziția cu un grup de copii a lui Barbeuk, artist armean deosebit de sensibil în conturarea formelor și în accentuarea trăsăturilor caracterizatoare; viziunea din tren a unui cîmp pe care petrec cîțiva oameni, compoziție a lui S. Tu­­tunov; gătirea pentru sărbătoare a unui grup de tinere fete, compoziție semnată de Derviza Lavrova; figura gînditoare a unui tînăr portretizat de Vasnețov, din opera căruia s-a repro­dus și o interesantă natură moartă, precum și din opera lui Bajbeuk por­tretul unei sculptorițe la lucru, în fine peisajul urban pe vreme de noapte al lui Salahov, cu doi îndrăgostiți în mijlocul străzii, sau naturile moarte semnate de Kasatkina, Viazov, Moto­­vilov și Țelkov arată bogăția de vizi­uni artistice, de stiluri și tehnici ale noilor artiști sovietici, adîncimea ex­presivității și finețea mijloacelor pic­turale folosite. în unele, găsim multă poezie și armonii optimiste, în altele vigoare și ascuțime de observație, în mai toate mișcare și sentiment plin de prospețimii. Această bogăție de creații, care lăr­gesc simțitor modalitățile de expresie ale realismului socialist, trebuie cerce­tată cu o mare atenție — date fiind temele lor majore, caracterul lor pil­duitor — și de aceea așteptăm cu ne­răbdare publicațiile care se vor popu­lariza prin reproduceri adecvate. Petru Comarnescu „In pauză în Donbas“ pictură de A. Deineka „Mama" R. Rojdestvenski Tovarășului meu La ce te gîndești ? Răspunde! In ce parte, unde ? Din pragul zilei de mîine Privești înapoi, nimeri zilele... Au crescut, s-au împlinit copilele Cărora le-am jurat cîndva iubire. Pe pavajul cu lespezi ude și reci Cîte rînduri de frunze au căzut din crengi ? Intr-o zi a venit maturitatea, Ne-a privit în față, ne-a vorbit pe față, Și, bătînd în masă cu pumnul Și-a cerut firescul drept la viață. Ne-am făcut mai serioși ,mai aspri. De-atunci purtăm cu noi un adevăr. Clipa de azi mai scumpă e decît Multe din șirul zilelor de mîine... Alte gări și gări. Alte Tăcute clipe ale bunului rămas ; Pe snobi să zîmbească îi las Dincolo de pătratul prăfuit al ferestrei... Știu, gusturile nu se discută. Fiecăruia lasă-î ce-i place . Eu, luîndu-i vremii brațul, Cînt caroseria mînjită de păcură brună A’ camionului ce-l întîlnesc în drum , Cînt Bogăția cea mare Crescută cu noi împreună, Bogăția flăcărilor voioase din Angarsk, A exploratorilor polari din Novaia Zemlîa, Cînt vijeliile ce șuieră orbește prin stepă, Fiorul curat al răcorii din zori, Apusurile ce-țiroșesc tot cerul Și grînele cît omul de înalte. Cînt potecile troienite, neumblate. Firele întortochiate ale urmelor, Poienile pădurii, împodobite Cu flamuri roșii de flori. In R­omînește de VlaÎCU Birna m P­iesele anului 1958 In anul 1958, teatrele din Mos­covă vor prezenta,­ în premieră, numeroase piese de o mare va­rietate a genului și a tematicii. Teatrul Mare a inclus, între spectacolele pe care le va pre­zenta în noul an baletul „Spar­tacus“ de A. Haceaturian și ope­ra lui P. I. Ceaikovski „Vrăjitoa­rea", de la a cărei primă prezen­tare se împlinesc 70 de ani. Reu­șita comedie a lui A. Korneiciuk, „De ce au zîmbit stelele“ și o dramatizarea realizată de I. Ilins­­ki, artist al poporului U.R.S.S., după romanul lui din V. Thackeray „Biletul deșărtăciuni­­lor", constituie premierele Tea­trului Mic. „Drumul trece prin Sokolniki", piesa tânărului dra­maturg V- Razdolski, închinată unei vechi și totuși actuale teme, aceea a relațiilor dintre părinți și copii se va juca la M.H.A..­Credincios tradiției sale, tea­trul „E. Vahtangov“ va monta și anul acesta patru spectacole cu capodopere ale m­arelui W. Shakespeare: „Mult Zgo­mot pentru nimic", tineri din Verona", „Romeo „Doi și Julietta", și „Hamlet". Pe ma aceluiași teatru vor mai fi pre­zentate „Micile tragedii" de A. S. Pușkin, „Idiotul" o dramatizare după romanul lui F. M. Dosto­­ievski și piesa tînărulu­i drama­turg L. Mitrofanov „Inimile tre­buie să ardă". O VALOROASĂ LUCRARE ȘTIINȚIFICĂ Harnic-cercetător al relațiilor romî­­no-ruse, acad.­­ Constantinescu-Iași a înzestrat știința istorică din patria noastră cu o nouă lucrare, „O priete­nie de veacuri", apărută de curînd prin îngrijirea Institutului de studii romî­­no-Sovietic de pe lîngă Academia R.P.R. Este vorba, în primul rînd, de o concepție științifică a studiului rela­țiilor romîno-ruse. „O prietenie de veacuri" demonstrează că relațiile ro­mîno-ruse durează din cele mai vechi timpuri, că ele au fost neîntrerupte de-a lungul veacurilor și au îmbrăți­șat cele mai complexe laturi : econo­mice, politice, diplomatice, militare, culturale, că din aceste relații a re­zultat o intensă influență reciprocă, favorabilă ambelor popoare și, îndeo­sebi, poporului rom­­în, care, cu spri­jinul poporului rus, a putut să-și va­lorifice lupta pentru libertate și pen­tru o cultură proprie. Studiul „O prietenie de veacuri" pornește de la unitatea culturală din­tre ținuturile de la Dunăre la Nipru, încă din comuna primitivă, arătînd că aria de extensiune a culturii zisă Tri­­polie-Cucuteni, reprezintă o unitate de strînse raporturi intertribale. Aceste legături se intensifică în timpul cul­turii scitice și apoi a migrațiunii sla­vilor. Relațiile romîno-ruse sînt dove­dite acum, în urma săpăturilor arheo­­­logice, ca datînd din epoca de for­mare a poporului român, ca o conti­nuare a „unor străvechi relații mile­nare dintre populațiile celor două te­ritorii vecine ce depășesc limitele u­­nei colaborări politice și economice propriu-zise și se ridică la rangul u­­nei adevărate și rodnice coabitări“. Intrebuințînd metoda cronologică de semnalare și vădire a caracterului le­găturilor dintre romîni și ruși, autorul stăruie asupra tuturor momentelor principale din istoria poporului nos­tru, surprinzînd aceste luminoase și utile relații în toată complexitatea lor. Astfel este demonstrat că „romînii moldoveni au cunoscut organizarea de stat feudală încă din veacul al XII, iar statul moldovenesc ulterior s-a des­prins, de fapt din statul rusesc de la Halici". Pentru prima oară într-o lucrare is­torică s-a urmărit, pas cu pas, evolu­ția relațiilor noastre cu poporul rus. Legăturile politice și de familie de la Ștefan cel Mare pînă la Pavel Kise­lev, legăturile militare de la Ion Vodă cel Cumplit pînă la războiul pentru independență și pînă la marea elibe­rare din 1944, legăturile culturale de la Grigore Țambîac pînă la Dobro­­geanu-Gherea și la cultura sovietică de azi sînt semnalate și analizate în lu­crare. Intr-un stil sobru și cumpănit, într-o prezentare lapidară, dînd prio­ritate faptului și documentului dovedi­tor, autorul realizează un studiu con­vingător, de o reală valoare științifică și politică. Scrisoarea lui Ștefan cel Mare către țarul Moscovei, preamări­rea acestui voievod într-un cîntec popu­lar ucrainean, strînsa prietenie dintre moldoveni și cazaci în vremea lui Ion Vodă cel Cumplit sau Vasile Lupu, re­lațiile dintre Mihai Viteazul și Boris Godunov, între D. Cantemir și Petru I, ca și între mulți alți conducători, re­liefează adîncimea și valoarea politică a acestor străvechi legături. Faptele grăesc aici Infinit mai elocvent decît cuvintele. Cînd autorul arată rolul ju­cat de Petru Movilă, de Neculai Mi­­lescu Spătarul, de Antioh Cantemir în cultura rusă, i­ar de Antim Ivireanul sau Paisie Velicikovski în cultura ro­­mînă, fenomenul firesc de interpene­trație între două popoare vecine este ridicat la rangul de trainică prietenie. In mijlocul veacului al XVII, se sta­tornicește o adevărată comunitate po­litică, economică și culturală între Iași și București pe de o parte și Mos­cova și Kiev pe de alta. Cererile de ajutor împotriva turcilor se îmbină cu relațiile comerciale și cu schimburile culturale, în stare, a „izbăvi de foa­mete sufletească“ poporul român, cum scria Dosoftei mitropolitul cel care sti­­huia : „de la Moscova lucește lu­­coare". Mi se pare deosebit de interesantă prezentarea acestor strînse legături de prietenie prin biografia oamenilor de seamă care au întruchipat apropierea și colaborarea romîno-rusă. Viața lui Petru Movilă, a lui Milescu, a lui Da­­vid Gârbea, a lui Petru I, a lui Dimi­­trie Cantemir și Antim Ivireanul, a lui Zubcu-Co­dreanu și dr. Russel ori a lui Dobrogeanu-Gherea sunt deosebit de concludente pentru a demonstra nece­sitatea relațiilor, puterea și importanța lor pentru viața poporului român. Este meritul tov. acad. P. Constantinescu- Iași de a fi extins influențele și legă­turile reciproce și în domeniul litera­turii populare și al artelor plastice. Sugerînd apropieri, asemănări și iz­voare comune de inspirație între lu­crările literare cu caracter popular din țările române și Rusia, ca și între ar­hitectura Kremlinului din Smolensk și a turnului Chindiei din Tîrgoviște, arătînd circulația largă în Rusia a unor opere cu Caracter literar istoric ca „Povestea despre voievodul Dracula” sau „Corespondența principesei O­­lena Stepanovska (fiica lui Ștefan cel Mare) cu tatăl ei", remarcînd si­militudini arhitecturale între turla bi­sericii din Samtavisi (Georgia) și tur­la bisericii din Hîrlău, autorul stabi­lește paralelisme dovedind relații strînse rezultate dintr-o imperioasă ne­cesitate și comunitate istorică. Aceste relații sporesc și se adîncesc­ cu tre­cerea veacurilor, culminînd cu epoca noastră. Prin studiul tov. acad. P. Constan­tinescu-Iași, expresia „prietenie de veacuri“ capătă o argumentație adîn­­că, temeinică, plină de substanța ade­vărului, așa cum a fost și cum va fi această veșnică prietenie între poporul român și rus. Dumitru Almaș Acad. P. Constantinescu-Iași: „O prietenie de veacuri‘ Completări la portretul lui Alexandr Fadeev iubea florile. L-am văzut deseori în mica grădină din fața, vilei sale din Orășelul Scriito­­­rilor, privindu-le cu grijă, stropin­­du-le, sădind răsaduri. O dragoste gingașă îl apropia pe Fadeev de flori. Citesc cu emoție într-un caiet al revistei „Okteabr" unele din scriso­rile adresate prietenilor. Lui V. Stav­­ski și M. Pr­ișvin, Isakovski și­ Buș­­min, Poliakov, O. Forș, V. Ketlins­kaia, K. Simonov, Nazim Hikmet, A. Bezîmenski, A. Barto, V. Ivanov, M­­îlski, L. Leonov, I. Selvinski, Liud­­mil Stoianov și altora. Scriitori, redac­tori, critici literari, muncitori, începă­tori in arta scrisului, întîlnesc in ele același interlocutor atent și sensibil, prieten gingaș și săritor, același om de o cuceritoare modestie și tovarăș bun, care nu-și ascunde niciodată gîn­­durile prin păienjenișul cuvintelor și-și spune părerile deschis și fără ca vreodată să jignească... O dragos­te fierbinte pentru literatură, o sti­mă profundă pentru scriitor și mun­ca sa, o uriașă pasiune și devotament pentru dezvoltarea realismului­list, trec ca un fir roșu prin socia­toate scrisorile. Pentru Fadeev talentul este o floa­re rară Cars trebuie îngrijită și cres­cută cu dragoste. Criteriul suprem în aprecierea operei literare rămîne fi­delitatea față de viață. Orice îngus­time îi este străină, îl enervează, îl revoltă. Principialitatea comunistă nu poate exista în afara slujirii omului. Or ca să-l slujești, înseamnă să-l vezi într-o complexă unitate dialectică, în devenirea sa, în dezvoltarea calități­lor sale într-o ciocnire acerbă cu ta­rele pe care încă nu și le-a depășit Cînd o apreciere pozitivă romanului lui V. I. Skopin, Fadeev se ridică cu vehemență împotriva ideilor pe care le impune operei, autorul și nu viața. O astfel de idee forțată, dusă pînă la „absurd", e „raționamentul mecanic“ că simțămintele personale, ca dra­gostea de exemplu, trebuie să apară și să crească în condițiile socialis­mului doar pe baza activității sociale: „Oamenii socialismului, omul comu­nist, sunt oameni din carne și oase, nimic omenesc nu le este străin bio­logic, și cu atît mai mult nu poate fi atrofiat în ei începutul emoțional“. Dar la fel de extremistă i se pare lui Fadeev și cealaltă tendință, în­­tîlnită în unele lucrări din ultimul timp: închiderea omului în camera să, artificiala sa izolare de social, de procesul muncii. Omul trebuie privit complex, cu părțile sale bune și slă­biciunile sale, dar niciodată, rupt din condițiile concrete ale existenței care îi determină în ultimă instanță și tră­săturile de caracter. „Eu aș spune că in sfera muncii și a vieții sociale, a­­par calitățile cele mai înaintate ale omului sovietic. Noi tindem spre ar­monia vieții omenești. Dar în­că mai apar adesea în sfera Vieții personale și de familie a oamenilor, elementele rămînerii în urmă și mai ales, rămă­șițe mic-burgheze“ scrie Fadeev criticului povestirii lui I. Ehrenburg „Dezghețul“, Dîbov. Prin tema sa, Ehrenburg putea și trebuia să zugră­vească nu numai părțile bune dar și lipsurile vieții sociale. „In același timp, nu poți zugrăvi viața sovietică ca și cum organizațiile ei, viața ei socială, de care depinde în vremea noastră atît de mult viața și chiar fe­ricirea personală a omului sovietic, n-ar exista și ar exista doar viața fa­miliei, viața solitară a oamenilor din odăile și locuințele lor, unde s-ar ho­tărî toate problemele vitale“. Sublini­ind patosul umanist al povestirii, Fa­deev subliniază această scădere fun­damentală de natură să sărăcească însăși viața spirituală a eroilor. Nu poți afirma că psihicul omului este obiectul principal al literaturii, îi scrie el istoricului literar A. S. Bușmin. Această teză falsifică esen­ța acelei noi înțelegeri și apropieri de om care stă la baza umanismului so­­cialist al literaturii sovietice. Dacă umanismul trecutului spunea: „mi-e tot una cu ce te ocupi — pentru mine e important că ești om", realismul socialist spune : „dacă nu te ocupi cu nimic Și nu faci nimic, eu nu te re­cunosc ca om, cît de inteligent și de bun ai­ci“. De aceea, după Fadeev, nu poți zu­grăvi astăzi un om de știință fără să-l introduci în sfera activității sale științifice, un muncitor în afara muncii sale, un conducător de oști fără a te introduce în rațiunea și ex­periența sa strategică și tactică, un dascăl în afara metodelor sale de pre­dare, o mamă în afara relațiilor mul­tilaterale cu copiii ei. Esențialul după Fadeev este „zugrăvirea omului prin activitatea­­ sa, adică prin ceea ce de­finește jocul și funcția sa în socie­tate și în natură“. Nu rare sunt observațiile aspre la adresa criticilor incapabili să înțelea­gă specificul operei artistice, neputin­cioși să vadă multilateralitatea for­melor și varietatea nelimitată a posi­bilităților în literatură. „Originalita­tea formei în Caleașca de aur — îi scrie lui Leonid Leonov — n-are să fie bine primită de toți, nu să existe nelămuriri de ordin „ideologic“, ridi­cate în fond de neînțelegere“ (a ope­rei N. N.). Alta este atitudinea lui Fadeev față de critica partinică, competentă, care pornind nu de la dogme și prejude­căți, ci de la viață, de la înseși ne­cesitățile artistice interne ale operei, se apropie cu înțelegere de ea. In a­­ceastă critică, Fadeev vede un aju­tor de nelipsit dat muncii scriitoru­lui. „După cum vedeți, îi scrie mun­citorului I. Abergauz în timp ce scri­soarea d-tale stătea în mine, am fost criticat. Și tocmai pentru tipurile bă­­trînilor ilegaliști care v-au plăcut a­­tît de mult. Dar nu fiți mîhnit. Am fost criticat nu pentru că acești ile­galiști n-ar fi bine zugrăviți­, ci pen­tru că activitatea partidului nostru în ilegalitate trebuia arătată mai larg și descriși nu numai asemenea bolșevici care s-au arătat a fi slabi din punct de vedere organizatoric și s-au prăbu­șit ei mai ales aceia care au putut organiza forța care să dea o replică activă cotropitorilor fasciști germani. Aceștia, ultimii, sunt desigur mult mai tipici și fac­­ tocmai treaba aceasta“. Frămîntat de permanente căutări Fadeev creatoare, fără de care literatura nu se poate dezvolta, Fadeev înțelege că prima condiție pentru a scrie la ni­velul exigențelor cititorului contempo­ran, este să ții pas cu viața. Numai astfel îi poți pătrunde sensurile și­-i poți descifra tendințele. Pregătindu-și scrupulos materialul documentar pen­tru noul său roman „Metalurgia grea", Fadeev a stat timp îndelungat printre oțelarii din Celeabinsk Magnitogorsk, a studiat uzina, condi­­i­țiile de muncă și procesul tehnolo­gic, tratate de metalurgie. („Fără discuție, aș putea să dau acum și examen din această materie îi scrie el lui I. V. Terosian din Ministerul Metalurgiei Grele“). Dar boala, o grea­­ boală de inimă, (de care­ se plînge, în unele din scrisorile adresa­te prietenilor) lungile perioade care-l țin în pat, îl împiedică să urmăreas­că viața, și mai­­ mult, să intervină cu pasiunea și fervoarea sa atît de pro­prie. Viața i-o ia­ înainte. Fadeev, bol­nav, se simte depășit de problemele ei. Și de cîte ori se­ ridică din așter­nut caută să le ajungă din Urmă. Se zbuciumă, se consumă, arde. „Ca în­totdeauna în timpul bolii — citim in­­tr-una din ultimele scrisori adresate lui M. Kolosov — am neglijat mul­te din treburile mele obștești și per­sonale. Și în timpul acesta în viață s-au petrecut atît de multe lucruri principial noi, încît romanul meu va trebui să sufere din nou transformări serioase“. Modestia omului, care, în ciuda funcțiilor mari de răspundere pe care le-a avut, a știut să ramînă în tot timpul vieții apropiat de oamenii sim­pli, întreținînd legături de adevărată prietenie cu muncitori din fabrici și activiști pe care i-a cunoscut, în di­ferite colțuri ale țării, se oglindește și în scrisorile sale. Faptul acesta se resimte puternic și în scrisorile a­­dresate diferiților istorici lterari, cri­tici și redactori, autori și editori ai biografiilor și studiilor despre o­­pera sa. Duce o adevărată bătălie cu toți aceia care îi „exagerează me­ritele“. „Mi se pare de prisos și de neîn­găduit ca volume — dedicate creației unui autor contemporan care e încă departe de a fi ajuns la capătul dru­mului său, avînd în bagajul său li­terar doar două-trei cărți — să fie „ greoaie, Cu multe pagini, adresate u­­nui cerc îngust de cercetători, cîteo­­dată întrecînd prin volumul lor toate operele literare ale scriitorului , co­mentat“. De aceea îl mîhnește orice lucrare despre opera sa care întrece grosimea unei „broșuri de populari­zare“. în al doilea­­ rînd, Fadeev se ridică , împotriva acelei tendințe a criticilor și istoricilor literari care, în locul a­­nalizei obiective a operei, fac minu­țioase cercetări biografice. Acest lu­cru e neplăcut din­ două motive: pe de o parte autorul nu și-a încheiat încă drumul și în acest timp nu a făcut chiar atît de mult, pe­ de alta, o prea mare atenție acordată biogra­fiei sale, pune pecetea „lipsei de mo­destie” nu numai asupra cercetătoru­lui, dar și asupra autorului căruia i se închină lucrarea. Vrînd să fie mereu obiectiv și im­parțial, Fadeev se suspectează chiar pe sine însuși de subiectivism. El se ridică cu vehemență împotriva obi­ceiului unor autori și editori de a cere „viza“ scriitorului la o lucrare care se ocupă de opera acestuia: „Lucră­rile despre oricare scriitor sovietic trebuie să fie în primul rînd obiecti­ve, ceea ce înseamnă că institutele științifice, editurile și autorii trebuie să răspundă singuri pentru lucrările pe care le publică despre scriitorii so­vietici“. Aceste observații se referă la lucrările despre Fadeev, cu atît mai mult cu cît „Fadeev nu este numai scriitor, ci și art om CU Sarcini de răs­pundere în literatură“t (Din scrisoa­rea adresată lui A. K. Kntov, direc­torul de atunci al editurii Goslitiz­­dat), Fadeev reușește sa rămînă obiec­tiv pînă la sfârșitul vieții. De cîtă mo­destie e îmbibază scrisoarea adresată lui Evgheni Surkov și de cîtă putere de argumentație dă dovadă Fadeev, căutînd să convingă Teatrul Mare A­­­adem­ic din Moscova să... nu pună în scenă „Infrîngerea“. Că o să­ fi? de neînțeles de ce se învie pe cea mai bună Scenă sovietică războiul cu­­ Ja­­ponia, atunci cînd pe toate căile se duc tratative pașnice cu Japonia. Că singurul personaj feminin din ..în­frângerea“, Varia, pune... prea multe greutăți unei puneri în scenă: dacă rolul ar fi netezit de asperitățile sale, personajul n-ar mai fi Varia dacă ar rămîne pe scenă așa cum e, nu se va înțelege de ce e proslăvit un per­­­sonaj în care trăiesc viu atîtea țară ale trecutului...■ Că este totuși o lucrare de „Infrîngerea’* „cameră“... Lucid, calm, convingător, rînd cu­rînd, Fadeev dovedește teatrului inoportu­nitatea punerii în scenă a „Infringe­­rii“. Mai folositoare ar fi înscenarea unor „opere monumentale și în același timp social-psihologice” ca Pe Donul liniștit, sau Calvarul... Multă căldură sufletească, um­a­­­nism, și o undă lirică plină de duio­șie îi străbat scrisorile „Iți permi­te sănătatea să lucrezi? N-ai nevoie de vreun ajutor în privința sănătății, a vederii ? Poate ai nevoie de ceva medicamente greu de obținut ?...' Scrie-mi, te rog...“ (dintr-o scrisoare către Olga Forș). Sau „cîteodată mi-e frică să nu te deranjez dar per­sonal aș dori, ca d-ta să mi te adre­sezi mai des și fără nici o cerem mie,­ să-mi dai cîte-Un telefon, cînd vrei­ să citești ceva nou prietenilor sau ai, nevoie de vreun ajutor, sau pur și­ simplu dim plictiseală !“ (dintr-o scri­soare către Nazim Hikmet). Dezvăluind trăsături mai puțin cu­noscute de cei care n-au avut feri­cirea să-l cunoască personal, intime­­ lirice, lucide și duioase, frămîntate și­ pline de pondere, respirînd modestie și o uriașă forță de convingere, pro­­­fund omenești și totdeauna princi­piale — scrisorile, completează citi­­­torului noi trăsături în minunatul portret moral al acestui scriitor-cetă­­țean­. Alexandr Fadeev iubea florile. La fel de gingaș și atent se apropia și de oameni. I Tom­a George Haiorescu É p:;' - i

Next