Veac Nou, 1958 (Anul 14, nr. 1-13)
1958-01-01 / nr. 1
ORIZONT Arta temelor majore Deosebit de instructivă este cercetarea revistelor de artă sovietică sau a acelora din restul lumii, în care se reproduc o seamă din lucrările reprezentative ale creatorilor din U.R.S.S. Ultimele numere din „Iskusstvo“, „Sovietski Soiuz" și din alte publicații ne arată și prin text, și prin ilustrații considerabila îmbogățire a artei plastice sovietice, în sensul adîncirii realismului socialist, a dezvoltării unei varietăți de stiluri și modalități de exprimare, a unei exprimări mai dinamice și mai specifice a adevărului, cu mijloace cît mai adecvate. Compoziția monumentală a sculptorului F. Fiveiski „Mai tari ca moartea“ (1956) înfățișează un grup de trei partizani, care nici în fața morții nu-și desmint eroismul. Gata de a fi executați, ei înfruntă, fiecare în felul său, pe călăi. Bărbatul din centru are o expresie oțelită, de om care și-a făcut cu prisosință datoria și și-ar mai face-o dacă ar trăi. Cel din strigă privește cutezător pe dușmani, înfruntîndu-i și parcă spunîndu-le că moartea lor nu înseamnă și moartea cauzei pentru care a luptat, ci dimpotrivă. Mai interiorizat și mai trist, personajul din dreapta se gîndește la suferințele pe cît de nedrepte, pe atît de cumplite ale fraților săi. Trei expresii sufletești și trei structuri fizice deosebite, care se înrudesc prin aceleași țeluri și aceeași atitudine eroică, alcătuind, în fond, tipul omului sovietic. Sculptorul a izbutit să redea această varietate în unitate, această diferențiere tipologică, această forță spirituală — în fond, conștiința proletară, patriotismul ei — cu mijloace artistice intr-adevăr impresionante. Figurile sunt viguros construite, suprafețele modelate cu iscusință, iar gruparea celor trei personaje se asigură o legătură de bloc unitar. Forță expresivă și modelaj viguros găsim și la alte lucrări de sculptură recente, de pildă în statuia lui Pavel Korceaghin, lucrată de I Strucikov, într-un luminos și energic portret făcut de I. Novoselov. De asemenea, deosebit de interesante sunt ultimele realizări ale tinerei sculpturi sovietice. Ce patetic este chipul lui Giordano Bruno în interpretarea sculptorului Neizvestnîi. Și compozițional lucrarea este deosebită, chipul uscățiv și plin de expresivitate al curajosului cugetător italian fiind lipit de un stîlp de piatră, pe care se deslușește un relief. Tot de Neszvestnîi este și capul stilizat al unei chinezoaice, deosebit de viu datorită accentuării trăsăturilor esențiale și a șlefuirii sensibile a suprafețelor. In chipul unui copilandru, același sculptor ajunge la o adînca pătrundere psihologică prin modul în care cioplirea marmorii lasă accentuate unele porțiuni și netezește altele .Bustul poetului Esenin, lucrat în marmoră de Ușkov, impresionează prin expresia adinc meditativă, chipul poetului parcă scrutînd realitatea și trecînd totul prin sufletul și sensibilitatea sa. Asemenea lucrări de artiști mai încercați sau de începători nu fac decît să ilustreze vigoarea și ampla varietate a activității artiștilor sovietici. Un studiu publicat în numărul 5 al revistei „Iskusstvo“ și semnat de A. Cegodaev ne-a îngăduit să cunoaștem mai pe larg opera pictorului Alexandr Deineka, din ale cărui lucrări am văzut la Expoziția de Artă Sovietică de la București compoziția cu alergătoarele unui cros. Lucrările executate cu începere din 1928 și pînă în prezent ni-l arată ca un remarcabil și ingenios portretist, peisajist și autor de compoziții. Un model de compoziție dinamică, plină de adevăr și decorativitate, este compoziția lui Deineka înfățișînd „Apărarea Petrogradului“ în timpul războiului civil (lucrare executată în 1928). Se află aici o modalitate compoziționala foarte interesantă. Lucrată în două planuri suprapuse — podul pe care circulă în liniște populația civilă, bătrînii și cei ce cară răniții și planul de jos, în care mârșăluiesc în sensul opus luptătorii comuniști, bărbați și femei înarmați, arătați din profil — compoziția are un remarcabil dinamism, atitudini și expresii umane cu totul caracteristice, sugerînd din plin eroismul, tăria și disciplina oamenilor noi. Figurile sînt modelate din umbre și lumini, gradate cu pricepere iar, în totul compoziția are atît un caracter de oglindire realistă cît și un aspect monumental-decorativ, ce ar indica prezența ei pe pereții unei clădiri publice. mmmm Este aici o inspiratoare formulă .vșr fi* pentru arta monumental - decorativă. »RIF Mama cu copilul în brațe, compoziție din 1932, are de asemenea forță expresivă, construcție viguroasă, spiritualitate și dacă chipul robust al mamei exprimă tăpruncului este plin de căldură, moliciune, gingășie. Cu deosebită vervă picturală este concepută și compoziția din 1935 în A. Deineka fățișînd un grup de copilandri care se zbenguiesc în apă. Peisajele din Franța și Italia (1935) sînt pline de atmosferă poetică, de culoare locală și foarte variate ca viziune, în ele apărînd și oamenii care, direct sau prin contrast, caracterizează condițiile sociale. Astfel, în peisajul cu falnica grădină a Tuilleriilor, văzută la început de toamnă și în contrast cu măreția palatului din fund și a statuii din planul al doilea, vedem în primul plan, șezînd pe o bancă un om amărît și înfrigurat, probabil un șomer. Coloristic, lucrarea este de un mare rafinament. Și grafica sovietică din ultimii ani a adus o seamă de lucrări cu totul noi, ca ilustrațiile la romanul „Stăvilim rîul" de Șișkov, lucrate în tuș de V. Karamîșev, ca peisajele în aquaforte ale lui M. Alexici, litografiile cu scene de circ ale lui I. Korovin, desenele mai simplificate ale lui N. Piskarev, ca să nu cităm decît doar cîteva pilde din bogatele reproduceri intîlnite în revistele sovietice. Nume noi de tineri pictori s-au impus în ultimul timp. Compoziția cu un grup de copii a lui Barbeuk, artist armean deosebit de sensibil în conturarea formelor și în accentuarea trăsăturilor caracterizatoare; viziunea din tren a unui cîmp pe care petrec cîțiva oameni, compoziție a lui S. Tutunov; gătirea pentru sărbătoare a unui grup de tinere fete, compoziție semnată de Derviza Lavrova; figura gînditoare a unui tînăr portretizat de Vasnețov, din opera căruia s-a reprodus și o interesantă natură moartă, precum și din opera lui Bajbeuk portretul unei sculptorițe la lucru, în fine peisajul urban pe vreme de noapte al lui Salahov, cu doi îndrăgostiți în mijlocul străzii, sau naturile moarte semnate de Kasatkina, Viazov, Motovilov și Țelkov arată bogăția de viziuni artistice, de stiluri și tehnici ale noilor artiști sovietici, adîncimea expresivității și finețea mijloacelor picturale folosite. în unele, găsim multă poezie și armonii optimiste, în altele vigoare și ascuțime de observație, în mai toate mișcare și sentiment plin de prospețimii. Această bogăție de creații, care lărgesc simțitor modalitățile de expresie ale realismului socialist, trebuie cercetată cu o mare atenție — date fiind temele lor majore, caracterul lor pilduitor — și de aceea așteptăm cu nerăbdare publicațiile care se vor populariza prin reproduceri adecvate. Petru Comarnescu „In pauză în Donbas“ pictură de A. Deineka „Mama" R. Rojdestvenski Tovarășului meu La ce te gîndești ? Răspunde! In ce parte, unde ? Din pragul zilei de mîine Privești înapoi, nimeri zilele... Au crescut, s-au împlinit copilele Cărora le-am jurat cîndva iubire. Pe pavajul cu lespezi ude și reci Cîte rînduri de frunze au căzut din crengi ? Intr-o zi a venit maturitatea, Ne-a privit în față, ne-a vorbit pe față, Și, bătînd în masă cu pumnul Și-a cerut firescul drept la viață. Ne-am făcut mai serioși ,mai aspri. De-atunci purtăm cu noi un adevăr. Clipa de azi mai scumpă e decît Multe din șirul zilelor de mîine... Alte gări și gări. Alte Tăcute clipe ale bunului rămas ; Pe snobi să zîmbească îi las Dincolo de pătratul prăfuit al ferestrei... Știu, gusturile nu se discută. Fiecăruia lasă-î ce-i place . Eu, luîndu-i vremii brațul, Cînt caroseria mînjită de păcură brună A’ camionului ce-l întîlnesc în drum , Cînt Bogăția cea mare Crescută cu noi împreună, Bogăția flăcărilor voioase din Angarsk, A exploratorilor polari din Novaia Zemlîa, Cînt vijeliile ce șuieră orbește prin stepă, Fiorul curat al răcorii din zori, Apusurile ce-țiroșesc tot cerul Și grînele cît omul de înalte. Cînt potecile troienite, neumblate. Firele întortochiate ale urmelor, Poienile pădurii, împodobite Cu flamuri roșii de flori. In Romînește de VlaÎCU Birna m Piesele anului 1958 In anul 1958, teatrele din Moscovă vor prezenta, în premieră, numeroase piese de o mare varietate a genului și a tematicii. Teatrul Mare a inclus, între spectacolele pe care le va prezenta în noul an baletul „Spartacus“ de A. Haceaturian și opera lui P. I. Ceaikovski „Vrăjitoarea", de la a cărei primă prezentare se împlinesc 70 de ani. Reușita comedie a lui A. Korneiciuk, „De ce au zîmbit stelele“ și o dramatizarea realizată de I. Ilinski, artist al poporului U.R.S.S., după romanul lui din V. Thackeray „Biletul deșărtăciunilor", constituie premierele Teatrului Mic. „Drumul trece prin Sokolniki", piesa tânărului dramaturg V- Razdolski, închinată unei vechi și totuși actuale teme, aceea a relațiilor dintre părinți și copii se va juca la M.H.A..Credincios tradiției sale, teatrul „E. Vahtangov“ va monta și anul acesta patru spectacole cu capodopere ale marelui W. Shakespeare: „Mult Zgomot pentru nimic", tineri din Verona", „Romeo „Doi și Julietta", și „Hamlet". Pe ma aceluiași teatru vor mai fi prezentate „Micile tragedii" de A. S. Pușkin, „Idiotul" o dramatizare după romanul lui F. M. Dostoievski și piesa tînărului dramaturg L. Mitrofanov „Inimile trebuie să ardă". O VALOROASĂ LUCRARE ȘTIINȚIFICĂ Harnic-cercetător al relațiilor romîno-ruse, acad. Constantinescu-Iași a înzestrat știința istorică din patria noastră cu o nouă lucrare, „O prietenie de veacuri", apărută de curînd prin îngrijirea Institutului de studii romîno-Sovietic de pe lîngă Academia R.P.R. Este vorba, în primul rînd, de o concepție științifică a studiului relațiilor romîno-ruse. „O prietenie de veacuri" demonstrează că relațiile romîno-ruse durează din cele mai vechi timpuri, că ele au fost neîntrerupte de-a lungul veacurilor și au îmbrățișat cele mai complexe laturi : economice, politice, diplomatice, militare, culturale, că din aceste relații a rezultat o intensă influență reciprocă, favorabilă ambelor popoare și, îndeosebi, poporului romîn, care, cu sprijinul poporului rus, a putut să-și valorifice lupta pentru libertate și pentru o cultură proprie. Studiul „O prietenie de veacuri" pornește de la unitatea culturală dintre ținuturile de la Dunăre la Nipru, încă din comuna primitivă, arătînd că aria de extensiune a culturii zisă Tripolie-Cucuteni, reprezintă o unitate de strînse raporturi intertribale. Aceste legături se intensifică în timpul culturii scitice și apoi a migrațiunii slavilor. Relațiile romîno-ruse sînt dovedite acum, în urma săpăturilor arheologice, ca datînd din epoca de formare a poporului român, ca o continuare a „unor străvechi relații milenare dintre populațiile celor două teritorii vecine ce depășesc limitele unei colaborări politice și economice propriu-zise și se ridică la rangul unei adevărate și rodnice coabitări“. Intrebuințînd metoda cronologică de semnalare și vădire a caracterului legăturilor dintre romîni și ruși, autorul stăruie asupra tuturor momentelor principale din istoria poporului nostru, surprinzînd aceste luminoase și utile relații în toată complexitatea lor. Astfel este demonstrat că „romînii moldoveni au cunoscut organizarea de stat feudală încă din veacul al XII, iar statul moldovenesc ulterior s-a desprins, de fapt din statul rusesc de la Halici". Pentru prima oară într-o lucrare istorică s-a urmărit, pas cu pas, evoluția relațiilor noastre cu poporul rus. Legăturile politice și de familie de la Ștefan cel Mare pînă la Pavel Kiselev, legăturile militare de la Ion Vodă cel Cumplit pînă la războiul pentru independență și pînă la marea eliberare din 1944, legăturile culturale de la Grigore Țambîac pînă la Dobrogeanu-Gherea și la cultura sovietică de azi sînt semnalate și analizate în lucrare. Intr-un stil sobru și cumpănit, într-o prezentare lapidară, dînd prioritate faptului și documentului doveditor, autorul realizează un studiu convingător, de o reală valoare științifică și politică. Scrisoarea lui Ștefan cel Mare către țarul Moscovei, preamărirea acestui voievod într-un cîntec popular ucrainean, strînsa prietenie dintre moldoveni și cazaci în vremea lui Ion Vodă cel Cumplit sau Vasile Lupu, relațiile dintre Mihai Viteazul și Boris Godunov, între D. Cantemir și Petru I, ca și între mulți alți conducători, reliefează adîncimea și valoarea politică a acestor străvechi legături. Faptele grăesc aici Infinit mai elocvent decît cuvintele. Cînd autorul arată rolul jucat de Petru Movilă, de Neculai Milescu Spătarul, de Antioh Cantemir în cultura rusă, iar de Antim Ivireanul sau Paisie Velicikovski în cultura romînă, fenomenul firesc de interpenetrație între două popoare vecine este ridicat la rangul de trainică prietenie. In mijlocul veacului al XVII, se statornicește o adevărată comunitate politică, economică și culturală între Iași și București pe de o parte și Moscova și Kiev pe de alta. Cererile de ajutor împotriva turcilor se îmbină cu relațiile comerciale și cu schimburile culturale, în stare, a „izbăvi de foamete sufletească“ poporul român, cum scria Dosoftei mitropolitul cel care stihuia : „de la Moscova lucește lucoare". Mi se pare deosebit de interesantă prezentarea acestor strînse legături de prietenie prin biografia oamenilor de seamă care au întruchipat apropierea și colaborarea romîno-rusă. Viața lui Petru Movilă, a lui Milescu, a lui David Gârbea, a lui Petru I, a lui Dimitrie Cantemir și Antim Ivireanul, a lui Zubcu-Codreanu și dr. Russel ori a lui Dobrogeanu-Gherea sunt deosebit de concludente pentru a demonstra necesitatea relațiilor, puterea și importanța lor pentru viața poporului român. Este meritul tov. acad. P. Constantinescu- Iași de a fi extins influențele și legăturile reciproce și în domeniul literaturii populare și al artelor plastice. Sugerînd apropieri, asemănări și izvoare comune de inspirație între lucrările literare cu caracter popular din țările române și Rusia, ca și între arhitectura Kremlinului din Smolensk și a turnului Chindiei din Tîrgoviște, arătînd circulația largă în Rusia a unor opere cu Caracter literar istoric ca „Povestea despre voievodul Dracula” sau „Corespondența principesei Olena Stepanovska (fiica lui Ștefan cel Mare) cu tatăl ei", remarcînd similitudini arhitecturale între turla bisericii din Samtavisi (Georgia) și turla bisericii din Hîrlău, autorul stabilește paralelisme dovedind relații strînse rezultate dintr-o imperioasă necesitate și comunitate istorică. Aceste relații sporesc și se adîncesc cu trecerea veacurilor, culminînd cu epoca noastră. Prin studiul tov. acad. P. Constantinescu-Iași, expresia „prietenie de veacuri“ capătă o argumentație adîncă, temeinică, plină de substanța adevărului, așa cum a fost și cum va fi această veșnică prietenie între poporul român și rus. Dumitru Almaș Acad. P. Constantinescu-Iași: „O prietenie de veacuri‘ Completări la portretul lui Alexandr Fadeev iubea florile. L-am văzut deseori în mica grădină din fața, vilei sale din Orășelul Scriitorilor, privindu-le cu grijă, stropindu-le, sădind răsaduri. O dragoste gingașă îl apropia pe Fadeev de flori. Citesc cu emoție într-un caiet al revistei „Okteabr" unele din scrisorile adresate prietenilor. Lui V. Stavski și M. Prișvin, Isakovski și Bușmin, Poliakov, O. Forș, V. Ketlinskaia, K. Simonov, Nazim Hikmet, A. Bezîmenski, A. Barto, V. Ivanov, Mîlski, L. Leonov, I. Selvinski, Liudmil Stoianov și altora. Scriitori, redactori, critici literari, muncitori, începători in arta scrisului, întîlnesc in ele același interlocutor atent și sensibil, prieten gingaș și săritor, același om de o cuceritoare modestie și tovarăș bun, care nu-și ascunde niciodată gîndurile prin păienjenișul cuvintelor și-și spune părerile deschis și fără ca vreodată să jignească... O dragoste fierbinte pentru literatură, o stimă profundă pentru scriitor și munca sa, o uriașă pasiune și devotament pentru dezvoltarea realismuluilist, trec ca un fir roșu prin sociatoate scrisorile. Pentru Fadeev talentul este o floare rară Cars trebuie îngrijită și crescută cu dragoste. Criteriul suprem în aprecierea operei literare rămîne fidelitatea față de viață. Orice îngustime îi este străină, îl enervează, îl revoltă. Principialitatea comunistă nu poate exista în afara slujirii omului. Or ca să-l slujești, înseamnă să-l vezi într-o complexă unitate dialectică, în devenirea sa, în dezvoltarea calităților sale într-o ciocnire acerbă cu tarele pe care încă nu și le-a depășit Cînd o apreciere pozitivă romanului lui V. I. Skopin, Fadeev se ridică cu vehemență împotriva ideilor pe care le impune operei, autorul și nu viața. O astfel de idee forțată, dusă pînă la „absurd", e „raționamentul mecanic“ că simțămintele personale, ca dragostea de exemplu, trebuie să apară și să crească în condițiile socialismului doar pe baza activității sociale: „Oamenii socialismului, omul comunist, sunt oameni din carne și oase, nimic omenesc nu le este străin biologic, și cu atît mai mult nu poate fi atrofiat în ei începutul emoțional“. Dar la fel de extremistă i se pare lui Fadeev și cealaltă tendință, întîlnită în unele lucrări din ultimul timp: închiderea omului în camera să, artificiala sa izolare de social, de procesul muncii. Omul trebuie privit complex, cu părțile sale bune și slăbiciunile sale, dar niciodată, rupt din condițiile concrete ale existenței care îi determină în ultimă instanță și trăsăturile de caracter. „Eu aș spune că in sfera muncii și a vieții sociale, apar calitățile cele mai înaintate ale omului sovietic. Noi tindem spre armonia vieții omenești. Dar încă mai apar adesea în sfera Vieții personale și de familie a oamenilor, elementele rămînerii în urmă și mai ales, rămășițe mic-burgheze“ scrie Fadeev criticului povestirii lui I. Ehrenburg „Dezghețul“, Dîbov. Prin tema sa, Ehrenburg putea și trebuia să zugrăvească nu numai părțile bune dar și lipsurile vieții sociale. „In același timp, nu poți zugrăvi viața sovietică ca și cum organizațiile ei, viața ei socială, de care depinde în vremea noastră atît de mult viața și chiar fericirea personală a omului sovietic, n-ar exista și ar exista doar viața familiei, viața solitară a oamenilor din odăile și locuințele lor, unde s-ar hotărî toate problemele vitale“. Subliniind patosul umanist al povestirii, Fadeev subliniază această scădere fundamentală de natură să sărăcească însăși viața spirituală a eroilor. Nu poți afirma că psihicul omului este obiectul principal al literaturii, îi scrie el istoricului literar A. S. Bușmin. Această teză falsifică esența acelei noi înțelegeri și apropieri de om care stă la baza umanismului socialist al literaturii sovietice. Dacă umanismul trecutului spunea: „mi-e tot una cu ce te ocupi — pentru mine e important că ești om", realismul socialist spune : „dacă nu te ocupi cu nimic Și nu faci nimic, eu nu te recunosc ca om, cît de inteligent și de bun aici“. De aceea, după Fadeev, nu poți zugrăvi astăzi un om de știință fără să-l introduci în sfera activității sale științifice, un muncitor în afara muncii sale, un conducător de oști fără a te introduce în rațiunea și experiența sa strategică și tactică, un dascăl în afara metodelor sale de predare, o mamă în afara relațiilor multilaterale cu copiii ei. Esențialul după Fadeev este „zugrăvirea omului prin activitatea sa, adică prin ceea ce definește jocul și funcția sa în societate și în natură“. Nu rare sunt observațiile aspre la adresa criticilor incapabili să înțeleagă specificul operei artistice, neputincioși să vadă multilateralitatea formelor și varietatea nelimitată a posibilităților în literatură. „Originalitatea formei în Caleașca de aur — îi scrie lui Leonid Leonov — n-are să fie bine primită de toți, nu să existe nelămuriri de ordin „ideologic“, ridicate în fond de neînțelegere“ (a operei N. N.). Alta este atitudinea lui Fadeev față de critica partinică, competentă, care pornind nu de la dogme și prejudecăți, ci de la viață, de la înseși necesitățile artistice interne ale operei, se apropie cu înțelegere de ea. In această critică, Fadeev vede un ajutor de nelipsit dat muncii scriitorului. „După cum vedeți, îi scrie muncitorului I. Abergauz în timp ce scrisoarea d-tale stătea în mine, am fost criticat. Și tocmai pentru tipurile bătrînilor ilegaliști care v-au plăcut atît de mult. Dar nu fiți mîhnit. Am fost criticat nu pentru că acești ilegaliști n-ar fi bine zugrăviți, ci pentru că activitatea partidului nostru în ilegalitate trebuia arătată mai larg și descriși nu numai asemenea bolșevici care s-au arătat a fi slabi din punct de vedere organizatoric și s-au prăbușit ei mai ales aceia care au putut organiza forța care să dea o replică activă cotropitorilor fasciști germani. Aceștia, ultimii, sunt desigur mult mai tipici și fac tocmai treaba aceasta“. Frămîntat de permanente căutări Fadeev creatoare, fără de care literatura nu se poate dezvolta, Fadeev înțelege că prima condiție pentru a scrie la nivelul exigențelor cititorului contemporan, este să ții pas cu viața. Numai astfel îi poți pătrunde sensurile și-i poți descifra tendințele. Pregătindu-și scrupulos materialul documentar pentru noul său roman „Metalurgia grea", Fadeev a stat timp îndelungat printre oțelarii din Celeabinsk Magnitogorsk, a studiat uzina, condiițiile de muncă și procesul tehnologic, tratate de metalurgie. („Fără discuție, aș putea să dau acum și examen din această materie îi scrie el lui I. V. Terosian din Ministerul Metalurgiei Grele“). Dar boala, o grea boală de inimă, (de care se plînge, în unele din scrisorile adresate prietenilor) lungile perioade care-l țin în pat, îl împiedică să urmărească viața, și mai mult, să intervină cu pasiunea și fervoarea sa atît de proprie. Viața i-o ia înainte. Fadeev, bolnav, se simte depășit de problemele ei. Și de cîte ori se ridică din așternut caută să le ajungă din Urmă. Se zbuciumă, se consumă, arde. „Ca întotdeauna în timpul bolii — citim intr-una din ultimele scrisori adresate lui M. Kolosov — am neglijat multe din treburile mele obștești și personale. Și în timpul acesta în viață s-au petrecut atît de multe lucruri principial noi, încît romanul meu va trebui să sufere din nou transformări serioase“. Modestia omului, care, în ciuda funcțiilor mari de răspundere pe care le-a avut, a știut să ramînă în tot timpul vieții apropiat de oamenii simpli, întreținînd legături de adevărată prietenie cu muncitori din fabrici și activiști pe care i-a cunoscut, în diferite colțuri ale țării, se oglindește și în scrisorile sale. Faptul acesta se resimte puternic și în scrisorile adresate diferiților istorici lterari, critici și redactori, autori și editori ai biografiilor și studiilor despre opera sa. Duce o adevărată bătălie cu toți aceia care îi „exagerează meritele“. „Mi se pare de prisos și de neîngăduit ca volume — dedicate creației unui autor contemporan care e încă departe de a fi ajuns la capătul drumului său, avînd în bagajul său literar doar două-trei cărți — să fie „ greoaie, Cu multe pagini, adresate unui cerc îngust de cercetători, cîteodată întrecînd prin volumul lor toate operele literare ale scriitorului , comentat“. De aceea îl mîhnește orice lucrare despre opera sa care întrece grosimea unei „broșuri de popularizare“. în al doilea rînd, Fadeev se ridică , împotriva acelei tendințe a criticilor și istoricilor literari care, în locul analizei obiective a operei, fac minuțioase cercetări biografice. Acest lucru e neplăcut din două motive: pe de o parte autorul nu și-a încheiat încă drumul și în acest timp nu a făcut chiar atît de mult, pe de alta, o prea mare atenție acordată biografiei sale, pune pecetea „lipsei de modestie” nu numai asupra cercetătorului, dar și asupra autorului căruia i se închină lucrarea. Vrînd să fie mereu obiectiv și imparțial, Fadeev se suspectează chiar pe sine însuși de subiectivism. El se ridică cu vehemență împotriva obiceiului unor autori și editori de a cere „viza“ scriitorului la o lucrare care se ocupă de opera acestuia: „Lucrările despre oricare scriitor sovietic trebuie să fie în primul rînd obiective, ceea ce înseamnă că institutele științifice, editurile și autorii trebuie să răspundă singuri pentru lucrările pe care le publică despre scriitorii sovietici“. Aceste observații se referă la lucrările despre Fadeev, cu atît mai mult cu cît „Fadeev nu este numai scriitor, ci și art om CU Sarcini de răspundere în literatură“t (Din scrisoarea adresată lui A. K. Kntov, directorul de atunci al editurii Goslitizdat), Fadeev reușește sa rămînă obiectiv pînă la sfârșitul vieții. De cîtă modestie e îmbibază scrisoarea adresată lui Evgheni Surkov și de cîtă putere de argumentație dă dovadă Fadeev, căutînd să convingă Teatrul Mare Aademic din Moscova să... nu pună în scenă „Infrîngerea“. Că o să fi? de neînțeles de ce se învie pe cea mai bună Scenă sovietică războiul cu Japonia, atunci cînd pe toate căile se duc tratative pașnice cu Japonia. Că singurul personaj feminin din ..înfrângerea“, Varia, pune... prea multe greutăți unei puneri în scenă: dacă rolul ar fi netezit de asperitățile sale, personajul n-ar mai fi Varia dacă ar rămîne pe scenă așa cum e, nu se va înțelege de ce e proslăvit un personaj în care trăiesc viu atîtea țară ale trecutului...■ Că este totuși o lucrare de „Infrîngerea’* „cameră“... Lucid, calm, convingător, rînd curînd, Fadeev dovedește teatrului inoportunitatea punerii în scenă a „Infringerii“. Mai folositoare ar fi înscenarea unor „opere monumentale și în același timp social-psihologice” ca Pe Donul liniștit, sau Calvarul... Multă căldură sufletească, umanism, și o undă lirică plină de duioșie îi străbat scrisorile „Iți permite sănătatea să lucrezi? N-ai nevoie de vreun ajutor în privința sănătății, a vederii ? Poate ai nevoie de ceva medicamente greu de obținut ?...' Scrie-mi, te rog...“ (dintr-o scrisoare către Olga Forș). Sau „cîteodată mi-e frică să nu te deranjez dar personal aș dori, ca d-ta să mi te adresezi mai des și fără nici o cerem mie, să-mi dai cîte-Un telefon, cînd vrei să citești ceva nou prietenilor sau ai, nevoie de vreun ajutor, sau pur și simplu dim plictiseală !“ (dintr-o scrisoare către Nazim Hikmet). Dezvăluind trăsături mai puțin cunoscute de cei care n-au avut fericirea să-l cunoască personal, intime lirice, lucide și duioase, frămîntate și pline de pondere, respirînd modestie și o uriașă forță de convingere, profund omenești și totdeauna principiale — scrisorile, completează cititorului noi trăsături în minunatul portret moral al acestui scriitor-cetățean. Alexandr Fadeev iubea florile. La fel de gingaș și atent se apropia și de oameni. I Toma George Haiorescu É p:;' - i