Viaţa Economică, ianuarie-iunie 1968 (Anul 6, nr. 1-26)

1968-06-07 / nr. 23

­c . Revoluţia — mijlocul practic de realizare a marilor deziderate N. BĂLCESCU a fost un cercetător re­voluţionar, pasionat, ale cărui scrieri a­­vaau un scop precis: să servească . Unitatea naţională PUŢINI GlNDITORI din trecutul ţării noastre au militat cu atîta energie şi dăruire de sine pentru unitatea naţională a poporului român ca N. Bălcescu, întrea­ga sa activitate este funciar legată de rea­lizarea acestui măreţ ideal. La el ideea păstrării fiinţei naţionale n-avea nimic comun cu frazeologia patriotardă a naţio­naliştilor burghezi, el era mesajul intim al unui popor dornic de libertate și dem­nitate. conf. dr. I. BULBOREA (Continuare în pag. 10) N. BALCESCU- IDEOLOG AL REVOLUŢIEI DE LA 1848 EPOCA DE MARI FRÄMINTÄRI SOCIALE din jurul anului 1848 este străbătută de aprige confruntări da clasă atît pe plan politic cit şi in sfera ideologiei. Lupta împotriva feudalismului cu întregul său eşafodaj de relaţii social-politice, pentru împroprietărirea ţăranilor şi făurirea statului naţional unitar erau probleme cardinale ale acestei epoci de adinei prefaceri revoluţio­nare. In jurul lor s-au înfruntat opinii, au fost emise idei progresiste sau retrograde, exprimînd poziţia claselor şi grupurilor sociale aflate în focul luptelor politice. Gama poziţiilor ideologice era foarte largă, oglindind neomogenitatea structurii de clasă a societăţii româneşti din acea vreme. Democraţi revolu­ţionari, burghezi radicali sau moderaţi, conservatori sau liberali militau pen­tru un anumit curs al mişcării sociale, potrivit intereselor grupului sau clasei pe care le reprezentau. In acest context istoric şi-a desfăşurat activitatea marele democrat re­voluţionar Nicolae Roib­escu, cea mai luminoasă figură a gindirii noastre eco­nomice şi social-politice a secolului trecut. Scriitor talentat şi istoric de certă valoare, N. Bălcescu îşi consacră în­treaga sa activitate politică, ştiinţifică şi literară luptei de emancipare socială şi naţională a poporului român. Pe plan ideologic opera lui Bălcescu repre­zintă cea mai fidelă şi elocventă expresie a marilor probleme ce frămintau poporul român in mijlocul secolului trecut. In timpul revoluţiei depune o vie activitate publicistică şi practică de ridicare a maselor împotriva rînduielilor perimate. Scrierile sale slujesc cauza revoluţiei şi interesele vitale ale naţiunii, împreună cu alţi revoluţionari editează ziarul „Poporul suveran“, care avea ca scop­ să lumineze masele asupra ţelurilor revoluţiei dezlănţuite. Aici pu­blică Bălcescu lucrarea „Drepturile românilor către înalta poartă“, in care, pe bază de documente istorice incontestabile, demonstrează drepturile legitime ale poporului român asupra pămîntului strămoşesc şi necesitatea de a dobindi independenţa şi suveranitatea ţării umilită de jugul străin multisecular. Lui li aparţin scrieri ca „Reforma socială la români", sau ,,Chestiunea economică a principatelor dunărene“ şi „Istoria Românilor sub Mihai Vodă Viteazul“, cele mai bune lucrări ale vremii în ţara noastră, care analizează problemele majore ale istoriei şi economiei Ţărilor Române. In întreaga sa operă Bălcescu militează pentru abolirea radicală a relaţiilor iobăgiste de exploatare, pentru soluţionarea problemei agrare in favoarea ţărănimii, pentru crearea­­ statului naţional unitar şi independent.­ ­ Critica severa a regimului feudal... N. BĂLCESCU este primul gînditor ro­man care, de pe poziţiile democratismu­lui revoluţionar, a supus unei critici ve­hemente relaţiile iobăgiste de exploatare, dezvăluind contradicţiile de care acestea erau sfîşiate, prefigurînd totodată destinul lor istoric. Aprecierea locului pe care-l ocupă feudalismul pe scara istoriei, in­­trospectarea raporturilor între clasele so­ciale nu sunt făcute pur și simplu pe baza unor criterii etico-morale, limitate la anatemizarea în numele unui popor asuprit a rînduielilor perimate. El în­cearcă să explice cum, în virtutea unor procese obiective, a apărut și s-a dezvol­tat feudalismul, şi cum, pe baza aceloraşi legi, trebuie să părăsească scena istoriei. In concepţia lui Bălcescu feudalismul, deşi reprezintă reeditarea sub o înfăţi­şare nouă a robiei antice, constituie un pas înainte în mersul ascendent al ome­nirii. Astfel, referindu-se la regimul feu­dal din principalele române, el aprecia că această „robie, nouă transformare mij­locită sau pe alocarea nemijlocită a vechii robii romane fu cu toate acestea un pro­gres dans le fond‘‘. Dispariţia procesului de înfondare a ţă­ranilor liberi, sublinia Bălcescu, presupu­ne anumite condiţii istorice favorabile. Chiar d­acă unele personalităţi legate de popor ar fi întreprins măsuri de abolire a regimului feudal, n-ar fi reuşit dacă aceste condiţii lipseau. „Dar printr-o lege necesară (subl. ns.) ca acest rău să piară trebuia să se generalizeze“. Corvinii, — precizează el în alt loc — „nu puteau face mai mult. Ei nu puteau chiar dacă ar fi avut acele idei şi ar fi vrut să des­fiinţeze regimul feudal". Analizînd rînduelile feudale din ţările române, Bălcescu dezvăluie starea mi­zeră a populaţiei rurale în contrast cu bogăţiile naturale, conflictul ireductibil dintre ţărani, care au numai obligaţii, şi boierime — „aristocraţia coruptă şi ego­istă“ care se bucura de toate drepturile. Principala vinovată de înapoierea econo­mică a ţării şi starea grea a ţărănimii, h rana vie, cancerul care rodea inima po­porului“ era boierimea. El este convins „mai mult decit oricare că egoismului, mîrşavei ambiţii şi laşităţii ei ţara a fost datoare toate suferinţele ei“. Bălcescu arată, argumentat şi convin­gător, că boierii n-au contribuit cu nimic la fertilizarea solului, la sporirea bogă­ţiilor ţării ; dimpotrivă, prin modul neo­­menos de exploatare, au dus la ruinarea ţăranului şi la secătuirea pâmîntului. Cu deplin temei constată marele gînditor că ura boierului faţă de revoluţie nu era generată de teama că „va pierde pămîn­­tul dar că va pierde monopolul şi privi­legiul de a trăi în pisivitate din sudoarea ţăranului“. în explicarea situaţiei grele a ţărăni­mii, Bălcescu porneşte de la analiza con­ţinutului şi a formelor marii proprietăţi moşiereşti de tip feudal, subliniind că adevărata ei origine trebuie căutată în „rînduiala economică“ şi nu în înstrăi­narea domeniului public de către domni­tori prin acte legislative. Alienarea dome­niului public este doar una din căile ex­tinderii marii proprietăţi feudale şi nu cea principală. Feudalismul, remarcă pe bună dreptate Bălcescu, exista cu mult înainte ca domnitorul să dispună de do­meniul public ca de propria sa avere. Principala cale de formare a marii pro­prietăţi funciare a constituit-o deposeda­rea treptată şi îndelungată a ţăranului liber de pămintul său de către boier. Bo­ierimea, această castă privilegiată — scrie Bălcescu — „nu se mulţumeşte numai a concentra în mîinile sale toate drepturile politice, a organiza statul boieresc, dar încă preface rînduiala economică înghi­ţind proprietăţile mici ale ţăranilor în proprietăţile cele mari“, răpind „o dată cu proprietatea şi libertatea individuală a ţăranilor, prefăcîndu-i în servi“. Potrivit părerii sale, căile de apariţie a marii proprietăţi moşiereşti pot fi mul­tiple, însă originea ei în ultimă instanţă, e unică — spolierea de veacuri a ţăranu­lui, singurul producător de bogăţie în ţa­ră.„ Nu munca boierului, ci munca ne­plătită a ţăranului este izvorul marii proprietăţi feudale. „Aşadar, arată Băl­cescu, nici munca nici rodul ei, ci un şir de spoliaţii succesive sunt origina pro­prietăţilor mari în ţările noastre, sînt titlurile stăpînitorilor de azi ai pămîntu­­lui“ (subl. ns.). Răspunzînd acelora care, prin subterfugii teoretice încercau să le­gitimeze dreptul absolut al boierului asu­pra pâmîntului, scrie­­ „Istoria stă de faţă atît trecută cît şi contemporană ca să acuze cea mai mare parte din pose­siunile de astăzi ca rău cîştigate şi ca să ne spue toate vicleniile, toate mijloacele ruşinoase ce au întrebuinţat unii ca să se facă proprietari“. In opera sa, Bălcescu acordă o aşa de mare importanţă originii proprietăţii feudale deoarece aprecia că cea mai im­portantă chestiune a revoluţiei democra­tice şi sociale era cea referitoare la rela­ţiile de proprietate, starea plugarilor fiind dependentă de instituţia proprietăţii. Pro­blema proprietăţii — sublinia Bălcescu — „era intr-adevăr chestia cea mai princi­pală a revoluţiei şi izvorul tuturor relelor care bintuie această societate a cărei bază este defectuoasă“. De remarcat că proprietatea în optica lui Bălcescu nu era o categorie încremenită, imuabilă, ci o relaţie socială „care trebuie a se modi­fica mereu după progresurile societăţii“. Aşadar, Bălcescu nu se limitează la ob­servarea şi descrierea proprietăţii ca in­stituţie juridică, ci încearcă să dezvăluie conţinutul social-economic al acestei ca­tegorii. El atrăgea atenţia că proprieta­tea trebuie privită „comme un fait so­cial“, detaşîndu-se astfel de interpretarea proprietăţii ca simplă relaţie între su­biect şi obiectul însuşirii.­ ­ ...şi soluţia problemei agrare LA MIJLOCUL secolului trecut, con­ţinutul principal al luptei economice şi so­­cial-politice intre clasele aflate în opoziţie îl constituia problema agrară. Rezolvarea acesteia putea fi făcută prin lichidarea definitivă a relaţiilor iobăgiste şi trans­formarea ţăranului iobag în proprietar de păm­înt, liber. Era de fapt singura cale realistă, dar şi cea mai greu de­ înfăptuit, corespunzătoare condiţiilor de dezvoltare a societăţii româneşti din etapa respec­tivă. „Din toate chestiile care s-au dis­cutat de la glorioasele evenimente din 11 iunie încoa, relevă Bălcescu, cea mai grea, cea mai delicată şi totodată aceea care a iscat mai multe patimi în ţară este fără îndoială chestia d-a face pe ţăran proprietar". Ideea eliberării cu pămînt a ţăranului şi transformarea lui în proprietar de pă­mînt liber, susţinută de Bălcescu, coincide cu punctul de vedere al lui Marx refe­ritor la soluţionarea problemei agrare în anii 1848—1849 în ţările răsăritului euro­pean. In legătură cu aceasta, Marx arată că „aceste ţări nu pot fi izbăvite de bar­baria patriarhală feudală decît cu ajuto­rul unei revoluţii agrare care să-i trans­forme pe ţăranii iobagi sau clăcaşi în proprietari de pămînt liberi“. Pentru a demonstra necesitatea împro­prietăririi, Bălcescu aduce o serie de ar­gumente de ordin juridic şi economic. El alcătuieşte o documentată pledoarie în sprijinul împroprietăririi, dovedind că dreptul boierului asupra pâmîntului nu este cu nimic mai mare decît al ţăranilor care sînt „coproprietari cu proprietarul nominal“. Pe fiecare suprafaţă de pămînt există de fapt doi coproprietari : proprie­tarul nominal, adică boierul, şi proprieta­rul real — ţăranul, al cărui drept este chiar mai puternic, căci prin munca lui terenuri neproductive au fost transfor­mate în cîmpii fertile, de ale căror roa­de el nu s-a bucurat niciodată. împro­prietărirea n-ar face decît să ateste drep­tul ţăranului asupra unei parcele de pă­mînt pe care o avea deja în posesiune. Iar acest drept este legitimat de munca neplătită prestată de ţăran. Vorbind în numele ţăranilor, Bălcescu sublinia: „Aşa­dar dacă voi ca proprietari aveţi un drept asupra păm­înturilor voastre, noi ca vechi lucrători, care de veacuri am întrebuin­ţat puterile noastre la îmbunătăţirea pă­­mînturilor voastre şi care am fost rău răsplătiţi de ostenelele noastre, pentru că astăzi sintem­ încă în ticăloşia in care erau părinţii noştri, avem dar ca şi voi un drept asupra păminturilor voastre , acel prisos de valoare care este numai rodul muncii noastre, care poate fi atri­buit numai braţelor noastre şi braţelor părinţilor noştri şi fără care astăzi pă­­mînturile voastre ar fi încă necultivate şi în starea lor primitivă şi ar aduce sla­be venituri, acel prisos de valoare în ve­niturile voastre este averea noastră, pro­prietatea noastră“. In același timp, Bălcescu a demonstrat că împroprietărirea este avantajoasă din punct de vedere economic nu numai pen­tru ţărani, dar chiar pentru proprietari, sporindu-le veniturile prin caracterul mai productiv al muncii libere. Bălcescu vede posibilitatea înfăptuirii impropietăririi țăranilor prin despăgu­birea proprietarilor pentru pămîntul ex­propriat. Principial, el însă nu era împo­triva exproprierii fără răscumpărare, con­sidered că ţăranul a plătit cu prisosin­ţă pămîntul cu care urmează să fie îm­proprietărit. Revoluţia valahă din 1848, arăta Bălcescu, putea foarte bine să spu­nă boierului: „Iţi plătesc dar de secoli de fiecare an o rentă înzecită cel puţin decît cea cuvenită pentru pămîntul ce mi-ai dat în stăpînire. Am răscumpărat dar acest pămînt de o mie de ori. Acum nu-ţi mai sînt dator nimic“. Admiterea despăgubirii ca măsură practică de reali­zare a împroprietăririi pornea de la stu­dierea realităţilor, a raportului de forţe pe plan social şi nu dintr-o abordare ab­stractă. De altfel, această idee este simi­lară punctului de vedere al deputaţilor ţărani din comisia mixtă de proprietate condusă de I. Ionescu de la Brad. Un rol important in soluţionarea prac­tică a problemei agrare revenea statului, dar nu statului birocratic feudal, ci unui stat bazat pe „instituţii libere alegătoare republicane“. Singura formă de­ organi­zare politică capabilă să transpună în via­ţă revendicările maselor populare era, după Bălcescu, republica democratică. Forma de organizare politică viitoare tre­buie să fie „un stat de cetăţeni liberi­ şi egali sau deopotrivă unii cu alţii, fără domnie şi boierie“. Numai cu această con­diţie poporul român putea să treacă la înfăptuirea acelor reforme de care avea nevoie. De aceea, Bălcescu susţinea­ că ar fi cea mai mare greşeală „ca românii după ce îşi vor cîştiga cu sînge libertatea lor, căci altfel nu poate fi căpătată liber­tatea, să meargă de bună voia lor să se dea pe vecinicie sau pe viaţă unui­ domn, crai sau împărat, care să-i joace, să-i chi­nuiască şi să-i despoie după cum îi o fi voia şi după firea cea rea a domnilor, a crailor şi a împăraţilor care cred că ţin stăpînirea de la Dumnezeu, că dom­nesc din voia lui, iar nu din voia po­porului . ...Aşa­dar de nevoe e ca Românii să se întocmească in republică democra­tică“, poporului său în lupta antifeudală şi îm­­potriva jugului străin, să pregătească spi­ritele pentru înfăptuirea idealului naţio­nal — unirea tuturor românilor într-un singur corp politic. El îşi punea mari speranţe în victoria revoluţiei , de aceea rămîne constant susţinător al ridicării naşelor împotriva asupririi. Ca principal conducător al revoluţiei, s-a dăruit total transpunerii în viaţă a cerinţelor ei, pro­­nunţindu-se hotărît împotriva oscilărilor, ambiguităţii şi poltroneriei „oamenilor nu două feţe" care, după ce au servit slugarnic vechile regimuri, „se aruncă apoi în partea poporului şi se făcură slugile şi demagogii lui“. Rolul primordial în revoluţie îl are pu­terea, forţa maselor fără de care orice revoluţie este supusă eşecului. Misiunea unui guvern cu adevărat revoluţionar­ tre­buie să constea în propagarea revoluţiei şi înarmarea maselor, „să-i spună : acum ai o credinţă, fii gata să mori pentru ea“. Bălcescu nu considera Revoluţia română de la 1848 ca un fenomen întîmplător, izvorît din voinţa unei minorităţi sau din mişcarea generală europeană, ci ca o ne­cesitate organică, generată de condiţiile social-economice interne. Ea reprezenta doar o etapă, o fază in dezvoltarea socie­tăţii româneşti. Prin programul şi scopul urmărit, Revoluţia de la 1848, arăta Băl­cescu, a avut un caracter democratic şi social în sensul organizării democratice a statului şi soluţionării problemei a­­grare în favoarea ţărănimii, după care va urma o altă revoluţie, care va avea ca ţel înfăptuirea unităţii şi independenţei naţionale. Pină la sfîrşitul vieţii sale, Bălcescu a­­pără cu vigoarea şi talentul ce-i caracte­rizau ideea revoluţiei ca mijloc de răstur­nare a lumii vechi, feudale şi de instau­rare a egalităţii, libertăţii şi democraţiei în patria sa. Din înfrîngerea Revoluţiei din 1848, el a tras concluzia că revoluţia populară, cu idealurile ei înalte, nu se putea înfăptui cu sprijinul unor puteri străine care practicau despotismul împo­triva propriului popor. „De aceea, e ai datoria noastră să căutăm a trage din acea revoluţie tot folosul putincios şi să dăm aliaţi naturali, adecă pe popoare iar nu pe guvernuri“. In acest scop era necesar „a întocmi o mare solidaritate revoluţionară în Europa“, care să pună capăt tiraniei, căci dobâdirea libertăţii naţiunilor este posibilă numai prin lupta comună a tuturor popoarelor împilate. ■ 1 *

Next