Viaţa Economică, ianuarie-iunie 1968 (Anul 6, nr. 1-26)
1968-06-07 / nr. 23
c . Revoluţia — mijlocul practic de realizare a marilor deziderate N. BĂLCESCU a fost un cercetător revoluţionar, pasionat, ale cărui scrieri avaau un scop precis: să servească . Unitatea naţională PUŢINI GlNDITORI din trecutul ţării noastre au militat cu atîta energie şi dăruire de sine pentru unitatea naţională a poporului român ca N. Bălcescu, întreaga sa activitate este funciar legată de realizarea acestui măreţ ideal. La el ideea păstrării fiinţei naţionale n-avea nimic comun cu frazeologia patriotardă a naţionaliştilor burghezi, el era mesajul intim al unui popor dornic de libertate și demnitate. conf. dr. I. BULBOREA (Continuare în pag. 10) N. BALCESCU- IDEOLOG AL REVOLUŢIEI DE LA 1848 EPOCA DE MARI FRÄMINTÄRI SOCIALE din jurul anului 1848 este străbătută de aprige confruntări da clasă atît pe plan politic cit şi in sfera ideologiei. Lupta împotriva feudalismului cu întregul său eşafodaj de relaţii social-politice, pentru împroprietărirea ţăranilor şi făurirea statului naţional unitar erau probleme cardinale ale acestei epoci de adinei prefaceri revoluţionare. In jurul lor s-au înfruntat opinii, au fost emise idei progresiste sau retrograde, exprimînd poziţia claselor şi grupurilor sociale aflate în focul luptelor politice. Gama poziţiilor ideologice era foarte largă, oglindind neomogenitatea structurii de clasă a societăţii româneşti din acea vreme. Democraţi revoluţionari, burghezi radicali sau moderaţi, conservatori sau liberali militau pentru un anumit curs al mişcării sociale, potrivit intereselor grupului sau clasei pe care le reprezentau. In acest context istoric şi-a desfăşurat activitatea marele democrat revoluţionar Nicolae Roibescu, cea mai luminoasă figură a gindirii noastre economice şi social-politice a secolului trecut. Scriitor talentat şi istoric de certă valoare, N. Bălcescu îşi consacră întreaga sa activitate politică, ştiinţifică şi literară luptei de emancipare socială şi naţională a poporului român. Pe plan ideologic opera lui Bălcescu reprezintă cea mai fidelă şi elocventă expresie a marilor probleme ce frămintau poporul român in mijlocul secolului trecut. In timpul revoluţiei depune o vie activitate publicistică şi practică de ridicare a maselor împotriva rînduielilor perimate. Scrierile sale slujesc cauza revoluţiei şi interesele vitale ale naţiunii, împreună cu alţi revoluţionari editează ziarul „Poporul suveran“, care avea ca scop să lumineze masele asupra ţelurilor revoluţiei dezlănţuite. Aici publică Bălcescu lucrarea „Drepturile românilor către înalta poartă“, in care, pe bază de documente istorice incontestabile, demonstrează drepturile legitime ale poporului român asupra pămîntului strămoşesc şi necesitatea de a dobindi independenţa şi suveranitatea ţării umilită de jugul străin multisecular. Lui li aparţin scrieri ca „Reforma socială la români", sau ,,Chestiunea economică a principatelor dunărene“ şi „Istoria Românilor sub Mihai Vodă Viteazul“, cele mai bune lucrări ale vremii în ţara noastră, care analizează problemele majore ale istoriei şi economiei Ţărilor Române. In întreaga sa operă Bălcescu militează pentru abolirea radicală a relaţiilor iobăgiste de exploatare, pentru soluţionarea problemei agrare in favoarea ţărănimii, pentru crearea statului naţional unitar şi independent. Critica severa a regimului feudal... N. BĂLCESCU este primul gînditor roman care, de pe poziţiile democratismului revoluţionar, a supus unei critici vehemente relaţiile iobăgiste de exploatare, dezvăluind contradicţiile de care acestea erau sfîşiate, prefigurînd totodată destinul lor istoric. Aprecierea locului pe care-l ocupă feudalismul pe scara istoriei, introspectarea raporturilor între clasele sociale nu sunt făcute pur și simplu pe baza unor criterii etico-morale, limitate la anatemizarea în numele unui popor asuprit a rînduielilor perimate. El încearcă să explice cum, în virtutea unor procese obiective, a apărut și s-a dezvoltat feudalismul, şi cum, pe baza aceloraşi legi, trebuie să părăsească scena istoriei. In concepţia lui Bălcescu feudalismul, deşi reprezintă reeditarea sub o înfăţişare nouă a robiei antice, constituie un pas înainte în mersul ascendent al omenirii. Astfel, referindu-se la regimul feudal din principalele române, el aprecia că această „robie, nouă transformare mijlocită sau pe alocarea nemijlocită a vechii robii romane fu cu toate acestea un progres dans le fond‘‘. Dispariţia procesului de înfondare a ţăranilor liberi, sublinia Bălcescu, presupune anumite condiţii istorice favorabile. Chiar dacă unele personalităţi legate de popor ar fi întreprins măsuri de abolire a regimului feudal, n-ar fi reuşit dacă aceste condiţii lipseau. „Dar printr-o lege necesară (subl. ns.) ca acest rău să piară trebuia să se generalizeze“. Corvinii, — precizează el în alt loc — „nu puteau face mai mult. Ei nu puteau chiar dacă ar fi avut acele idei şi ar fi vrut să desfiinţeze regimul feudal". Analizînd rînduelile feudale din ţările române, Bălcescu dezvăluie starea mizeră a populaţiei rurale în contrast cu bogăţiile naturale, conflictul ireductibil dintre ţărani, care au numai obligaţii, şi boierime — „aristocraţia coruptă şi egoistă“ care se bucura de toate drepturile. Principala vinovată de înapoierea economică a ţării şi starea grea a ţărănimii, h rana vie, cancerul care rodea inima poporului“ era boierimea. El este convins „mai mult decit oricare că egoismului, mîrşavei ambiţii şi laşităţii ei ţara a fost datoare toate suferinţele ei“. Bălcescu arată, argumentat şi convingător, că boierii n-au contribuit cu nimic la fertilizarea solului, la sporirea bogăţiilor ţării ; dimpotrivă, prin modul neomenos de exploatare, au dus la ruinarea ţăranului şi la secătuirea pâmîntului. Cu deplin temei constată marele gînditor că ura boierului faţă de revoluţie nu era generată de teama că „va pierde pămîntul dar că va pierde monopolul şi privilegiul de a trăi în pisivitate din sudoarea ţăranului“. în explicarea situaţiei grele a ţărănimii, Bălcescu porneşte de la analiza conţinutului şi a formelor marii proprietăţi moşiereşti de tip feudal, subliniind că adevărata ei origine trebuie căutată în „rînduiala economică“ şi nu în înstrăinarea domeniului public de către domnitori prin acte legislative. Alienarea domeniului public este doar una din căile extinderii marii proprietăţi feudale şi nu cea principală. Feudalismul, remarcă pe bună dreptate Bălcescu, exista cu mult înainte ca domnitorul să dispună de domeniul public ca de propria sa avere. Principala cale de formare a marii proprietăţi funciare a constituit-o deposedarea treptată şi îndelungată a ţăranului liber de pămintul său de către boier. Boierimea, această castă privilegiată — scrie Bălcescu — „nu se mulţumeşte numai a concentra în mîinile sale toate drepturile politice, a organiza statul boieresc, dar încă preface rînduiala economică înghiţind proprietăţile mici ale ţăranilor în proprietăţile cele mari“, răpind „o dată cu proprietatea şi libertatea individuală a ţăranilor, prefăcîndu-i în servi“. Potrivit părerii sale, căile de apariţie a marii proprietăţi moşiereşti pot fi multiple, însă originea ei în ultimă instanţă, e unică — spolierea de veacuri a ţăranului, singurul producător de bogăţie în ţară.„ Nu munca boierului, ci munca neplătită a ţăranului este izvorul marii proprietăţi feudale. „Aşadar, arată Bălcescu, nici munca nici rodul ei, ci un şir de spoliaţii succesive sunt origina proprietăţilor mari în ţările noastre, sînt titlurile stăpînitorilor de azi ai pămîntului“ (subl. ns.). Răspunzînd acelora care, prin subterfugii teoretice încercau să legitimeze dreptul absolut al boierului asupra pâmîntului, scrie „Istoria stă de faţă atît trecută cît şi contemporană ca să acuze cea mai mare parte din posesiunile de astăzi ca rău cîştigate şi ca să ne spue toate vicleniile, toate mijloacele ruşinoase ce au întrebuinţat unii ca să se facă proprietari“. In opera sa, Bălcescu acordă o aşa de mare importanţă originii proprietăţii feudale deoarece aprecia că cea mai importantă chestiune a revoluţiei democratice şi sociale era cea referitoare la relaţiile de proprietate, starea plugarilor fiind dependentă de instituţia proprietăţii. Problema proprietăţii — sublinia Bălcescu — „era intr-adevăr chestia cea mai principală a revoluţiei şi izvorul tuturor relelor care bintuie această societate a cărei bază este defectuoasă“. De remarcat că proprietatea în optica lui Bălcescu nu era o categorie încremenită, imuabilă, ci o relaţie socială „care trebuie a se modifica mereu după progresurile societăţii“. Aşadar, Bălcescu nu se limitează la observarea şi descrierea proprietăţii ca instituţie juridică, ci încearcă să dezvăluie conţinutul social-economic al acestei categorii. El atrăgea atenţia că proprietatea trebuie privită „comme un fait social“, detaşîndu-se astfel de interpretarea proprietăţii ca simplă relaţie între subiect şi obiectul însuşirii. ...şi soluţia problemei agrare LA MIJLOCUL secolului trecut, conţinutul principal al luptei economice şi social-politice intre clasele aflate în opoziţie îl constituia problema agrară. Rezolvarea acesteia putea fi făcută prin lichidarea definitivă a relaţiilor iobăgiste şi transformarea ţăranului iobag în proprietar de pămînt, liber. Era de fapt singura cale realistă, dar şi cea mai greu de înfăptuit, corespunzătoare condiţiilor de dezvoltare a societăţii româneşti din etapa respectivă. „Din toate chestiile care s-au discutat de la glorioasele evenimente din 11 iunie încoa, relevă Bălcescu, cea mai grea, cea mai delicată şi totodată aceea care a iscat mai multe patimi în ţară este fără îndoială chestia d-a face pe ţăran proprietar". Ideea eliberării cu pămînt a ţăranului şi transformarea lui în proprietar de pămînt liber, susţinută de Bălcescu, coincide cu punctul de vedere al lui Marx referitor la soluţionarea problemei agrare în anii 1848—1849 în ţările răsăritului european. In legătură cu aceasta, Marx arată că „aceste ţări nu pot fi izbăvite de barbaria patriarhală feudală decît cu ajutorul unei revoluţii agrare care să-i transforme pe ţăranii iobagi sau clăcaşi în proprietari de pămînt liberi“. Pentru a demonstra necesitatea împroprietăririi, Bălcescu aduce o serie de argumente de ordin juridic şi economic. El alcătuieşte o documentată pledoarie în sprijinul împroprietăririi, dovedind că dreptul boierului asupra pâmîntului nu este cu nimic mai mare decît al ţăranilor care sînt „coproprietari cu proprietarul nominal“. Pe fiecare suprafaţă de pămînt există de fapt doi coproprietari : proprietarul nominal, adică boierul, şi proprietarul real — ţăranul, al cărui drept este chiar mai puternic, căci prin munca lui terenuri neproductive au fost transformate în cîmpii fertile, de ale căror roade el nu s-a bucurat niciodată. împroprietărirea n-ar face decît să ateste dreptul ţăranului asupra unei parcele de pămînt pe care o avea deja în posesiune. Iar acest drept este legitimat de munca neplătită prestată de ţăran. Vorbind în numele ţăranilor, Bălcescu sublinia: „Aşadar dacă voi ca proprietari aveţi un drept asupra pămînturilor voastre, noi ca vechi lucrători, care de veacuri am întrebuinţat puterile noastre la îmbunătăţirea pămînturilor voastre şi care am fost rău răsplătiţi de ostenelele noastre, pentru că astăzi sintem încă în ticăloşia in care erau părinţii noştri, avem dar ca şi voi un drept asupra păminturilor voastre , acel prisos de valoare care este numai rodul muncii noastre, care poate fi atribuit numai braţelor noastre şi braţelor părinţilor noştri şi fără care astăzi pămînturile voastre ar fi încă necultivate şi în starea lor primitivă şi ar aduce slabe venituri, acel prisos de valoare în veniturile voastre este averea noastră, proprietatea noastră“. In același timp, Bălcescu a demonstrat că împroprietărirea este avantajoasă din punct de vedere economic nu numai pentru ţărani, dar chiar pentru proprietari, sporindu-le veniturile prin caracterul mai productiv al muncii libere. Bălcescu vede posibilitatea înfăptuirii impropietăririi țăranilor prin despăgubirea proprietarilor pentru pămîntul expropriat. Principial, el însă nu era împotriva exproprierii fără răscumpărare, considered că ţăranul a plătit cu prisosinţă pămîntul cu care urmează să fie împroprietărit. Revoluţia valahă din 1848, arăta Bălcescu, putea foarte bine să spună boierului: „Iţi plătesc dar de secoli de fiecare an o rentă înzecită cel puţin decît cea cuvenită pentru pămîntul ce mi-ai dat în stăpînire. Am răscumpărat dar acest pămînt de o mie de ori. Acum nu-ţi mai sînt dator nimic“. Admiterea despăgubirii ca măsură practică de realizare a împroprietăririi pornea de la studierea realităţilor, a raportului de forţe pe plan social şi nu dintr-o abordare abstractă. De altfel, această idee este similară punctului de vedere al deputaţilor ţărani din comisia mixtă de proprietate condusă de I. Ionescu de la Brad. Un rol important in soluţionarea practică a problemei agrare revenea statului, dar nu statului birocratic feudal, ci unui stat bazat pe „instituţii libere alegătoare republicane“. Singura formă de organizare politică capabilă să transpună în viaţă revendicările maselor populare era, după Bălcescu, republica democratică. Forma de organizare politică viitoare trebuie să fie „un stat de cetăţeni liberi şi egali sau deopotrivă unii cu alţii, fără domnie şi boierie“. Numai cu această condiţie poporul român putea să treacă la înfăptuirea acelor reforme de care avea nevoie. De aceea, Bălcescu susţinea că ar fi cea mai mare greşeală „ca românii după ce îşi vor cîştiga cu sînge libertatea lor, căci altfel nu poate fi căpătată libertatea, să meargă de bună voia lor să se dea pe vecinicie sau pe viaţă unui domn, crai sau împărat, care să-i joace, să-i chinuiască şi să-i despoie după cum îi o fi voia şi după firea cea rea a domnilor, a crailor şi a împăraţilor care cred că ţin stăpînirea de la Dumnezeu, că domnesc din voia lui, iar nu din voia poporului . ...Aşadar de nevoe e ca Românii să se întocmească in republică democratică“, poporului său în lupta antifeudală şi împotriva jugului străin, să pregătească spiritele pentru înfăptuirea idealului naţional — unirea tuturor românilor într-un singur corp politic. El îşi punea mari speranţe în victoria revoluţiei , de aceea rămîne constant susţinător al ridicării naşelor împotriva asupririi. Ca principal conducător al revoluţiei, s-a dăruit total transpunerii în viaţă a cerinţelor ei, pronunţindu-se hotărît împotriva oscilărilor, ambiguităţii şi poltroneriei „oamenilor nu două feţe" care, după ce au servit slugarnic vechile regimuri, „se aruncă apoi în partea poporului şi se făcură slugile şi demagogii lui“. Rolul primordial în revoluţie îl are puterea, forţa maselor fără de care orice revoluţie este supusă eşecului. Misiunea unui guvern cu adevărat revoluţionar trebuie să constea în propagarea revoluţiei şi înarmarea maselor, „să-i spună : acum ai o credinţă, fii gata să mori pentru ea“. Bălcescu nu considera Revoluţia română de la 1848 ca un fenomen întîmplător, izvorît din voinţa unei minorităţi sau din mişcarea generală europeană, ci ca o necesitate organică, generată de condiţiile social-economice interne. Ea reprezenta doar o etapă, o fază in dezvoltarea societăţii româneşti. Prin programul şi scopul urmărit, Revoluţia de la 1848, arăta Bălcescu, a avut un caracter democratic şi social în sensul organizării democratice a statului şi soluţionării problemei agrare în favoarea ţărănimii, după care va urma o altă revoluţie, care va avea ca ţel înfăptuirea unităţii şi independenţei naţionale. Pină la sfîrşitul vieţii sale, Bălcescu apără cu vigoarea şi talentul ce-i caracterizau ideea revoluţiei ca mijloc de răsturnare a lumii vechi, feudale şi de instaurare a egalităţii, libertăţii şi democraţiei în patria sa. Din înfrîngerea Revoluţiei din 1848, el a tras concluzia că revoluţia populară, cu idealurile ei înalte, nu se putea înfăptui cu sprijinul unor puteri străine care practicau despotismul împotriva propriului popor. „De aceea, e ai datoria noastră să căutăm a trage din acea revoluţie tot folosul putincios şi să dăm aliaţi naturali, adecă pe popoare iar nu pe guvernuri“. In acest scop era necesar „a întocmi o mare solidaritate revoluţionară în Europa“, care să pună capăt tiraniei, căci dobâdirea libertăţii naţiunilor este posibilă numai prin lupta comună a tuturor popoarelor împilate. ■ 1 *