Viaţa Economică, ianuarie-iunie 1972 (Anul 10, nr. 1-26)

1972-01-14 / nr. 2

14 i I­N BAZA RECENTEI legi cu privire la regimul preturilor şi tarife­lor. In preţul de cost al produselor se va include şi un element nou, taxa asupra fondurilor de producţie. In expunerea făcută la proiectul de lege, la sesiunea Marii Adunări Naţionale din decembrie 1971, se aprecia că: „introducerea taxei pe fondurile de producţie in preţul de cost al produselor va constitui un stimulent pentru determinarea intr­eprinderilor şi organelor centrale în judecarea mult mai exigentă a solicită­rilor de noi investiţii, de ieftinire şi simplificare a proiectelor şi utilizarea cit mai intensivă a fondurilor existente“. Această nouă reglementare a stirnit — aşa cum era şi firesc — un viu in­teres în rindurile economiştilor ; astfel, după aducerea la cunoştinţă publică a proiectului de lege, în presa cotidiană şi de specialitate, s-au exprimat opinii, uneori controversate, în legătură cu natura economică a taxei, sursa ei de aco­perire, valoarea fondurilor la care se va aplica, modalitatea de includere în pre­țul de cost al produselor etc. Avînd in vedere că taxa asupra fondurilor de producție reprezintă o pro­blemă nouă în țara noastră, în cele ce urmează ne vom exprima părerea în le­gătură cu natura economică a acestei taxe precum şi asupra unor soluţii pentru introducerea ei în practica economică. # Natura economică MAJORITATEA economiştilor, au re­cunoscut că taxa asupra fondurilor de producţie este o formă a venitului net. In ce ne priveşte, ne raliem acestor opi­nii deoarece taxa pe fonduri nu are un corespondent în activitatea de obţinere a producţiei materiale, respectiv taxei nu îi corespunde vreun consum material sau de muncă. Taxa asupra fondurilor de producţie nu este deci nici cost, nici dobindă şi nici măcar chirie, ci venit net, respectiv o formă de prelevare la buget a unei părţi din venitul net creat de unităţile economice. Includerea ei in preţul de cost, ca de altfel şi a altor forme de venit net (contribuţiile asupra salariilor, cheltuielile făcute cu tehnica nouă fără obţinerea de rezultate concre­te în producţie etc.) este determinată, aşa cum s-a arătat în expunerea la pro­iectul de lege a preţurilor, de interese generale ale economiei naţionale. Nu se poate spune, aşadar, că neincluderea ta­xei pe fondurile de producţie în preţul de cost ar reprezenta o amputare a a­­cestuia. # Mărimea optimă O PROBLEMA METODOLOGICA, dar şi de fond, care se va pune cu prilejul elaborării actului normativ de regle­mentare a taxei asupra fondurilor de producţie va consta, în mod inerent, şi în ceea ce priveşte mărimea taxei , res­pectiv, dacă rata taxei va fi, de regulă, unică pentru toate ramurile sau diferen­ţiată de la o ramură la alta şi ce cri­terii se vor lua în considerare în acest scop. Pentru adoptarea unor soluţii în această problemă este necesar să se exa­mineze unele aspecte adiacente ca­­ in­fluenţele pe care le va înregistra preţul de cost dacă taxa pe fondurile de pro­ducţie va fi unică, variaţiile pe care vor trebui să le înregistreze în acest caz ra­tele de beneficiu faţă de preţul de cost, care, de asemenea, vor trebui reglemen­tate şi, în fine, în ce condiţii vor putea fi asigurate mai corespunzător funcţiile beneficiului. Dacă beneficiul se determină iniţial — aşa cum prevede legea — în raport cu fondurile de producţie, folosindu-se, în acest scop, o rată unică, mărimii abso­lute a beneficiului îi corespund, pe ra­muri, rate faţă de preţul de cost — care ar urma să fie legiferate — foarte dis­persate, în funcţie de diferenţele dintre preţul de cost şi fondurile de producţie ale ramurilor. La rîndul său, dacă taxa pe fondurile de producţie s-ar determina iniţial în ra­port cu preţul de cost, folosindu-se în acest scop o rată unică, mărimii abso­lute a taxei i-ar corespunde, pe ramuri, rate faţă de fondurile de producţie, foar­te variate, în funcţie de diferenţele din­tre fondurile de producţie şi preţul de cost al ramurilor. Din unele calcule la nivelul macroeconomic efectuate în cadrul studiilor şi analizelor de reaşezare a preţurilor cu ridicata, s-a desprins faptul că o rată de venit net unică faţă de fondurile de producţie conduce la o dispersie foarte mare a ratei corespunzătoare faţă de preţul de cost. Dacă, de exemplu, s-ar stabili o taxă unică de 6% faţă de fondurile de pro­ducţie aceasta ar reprezenta faţă de preţul de cost al diferitelor ramuri industriale, rate va­riind între 1—25% şi anume : — industria căr­bunelui 14. 8%, — minereuri feroase 11,6% — extracţia ţiţeiului 20.4%, — prelucrarea ţiţeiului 4.8%, — gaze naturale 25%, — Industria medi­camentelor 5,2%, — industria metalurgiei fe­roase 7,1% — industria construcţiilor de ma­şini 6.5%, — industria pielăriei 2.9%, dar: Indus­tria cărnii şi frigului 1.0%. Avînd In vedere gradul deosebit de dotare al întreprinderilor noastre s-ar putea ca foarfecele ce rezultă din cifrele de mai sus să fie şi mai deschis. Ţinînd seama de prevederile legii pre­ţurilor şi anume că taxa asupra fondu­rilor de producţie împreună cu benefi­­ciul vor trebui să asigure reproducţia lărgită şi considerînd exemplificativ că această funcţie ar putea s-o îndeplineas­că un venit net total reprezentat prin­­tr-o rată de 30%­ faţă de preţul de cost, se va pune inevitabil problema­ căreia din cele două părţi ale venitului net in­clus în preţurile cu ridicata va trebui să i se asigure rată unică sau rate apro­piate şi căreia va trebui, în consecinţă, să i se stabilească rate diferenţiate. Răspunsul la problema ridicată îl vom găsi dacă avem în vedere funcţiile be­neficiului printre care cele mai impor­tante sunt : asigurarea unei părţi din ve­niturile bugetului de stat, constituirea fondului de stimulare, prelevări pentru investiţii necentralizate, constituirea fon­dului de rezervă la centrală, restituirea creditelor de mică mecanizare. Asigurarea în practica economică şi financiară a acestor numeroase şi im­portante funcţii ale beneficiului in con­diţii optime şi, în acelaşi timp, în depli­nă concordanţă cu cerinţele gestiunii e­­conomice proprii, nu se va putea reali­za, după părerea noastră, decit dacă ra­tele de beneficii vor fi relativ unice sau cit mai apropiate pe ramuri şi subra­muri ale economiei naţionale dar mai ales in cadrul acestora. Această necesi­tate este evidentă dacă ne vom referi la datele de mai sus. Dacă ar trebui că rata taxei pe fondurile de­­producţie să fie unică, de exemplu de 6% şi cu dispersiile corespunzătoare faţă de preţul de cost care au fost arătate, ratele de benefi­ciu faţă de preţul de cost vor fi, de asemenea, foarte dispersate; în ipoteza în care, în exem­plul dat, s-ar urmări realizarea unei rate de venit net total de 30% faţă de preţul de cost, rata beneficiului tot faţă de preţul de cost ar urma să varieze de la 5% în industria gazelor naturale, pînă la 29% în industria cărnii şi fri­gului. Dacă, dimpotrivă, rata beneficiului ar urma să fie unică, de exemplu de 15% (adică jumătate din rata totală a venitului net luată ca exemplu), rata taxei pe fondurile de pro­ducţie ar reprezenta, de asemenea, tot 15% faţă de preţul de cost, insă recalculată în rate faţă de fondurile de producţie, acestea vor înre­gistra variaţii de la 3,6% în industria gazelor naturale, pină la 90% in Industria cărnii şi frigului. Această variaţie a ratei taxei faţă de fondurile de producţie este determinată de gradul de dotare tehnică şi de valoarea fondu­rilor de producţie foarte diferite de la o ra­mură la alta. Varianta liniarităţii relative a ratei beneficiului şi a dispersiei ratei taxei pe fonduri creează condiţii optime pentru realizarea tuturor funcţiilor beneficiului însă se slăbeşte, într-o anumită măsură, funcţia de pîrghie economică a taxei pe fondurile de producţie. Varianta liniari­tăţii taxei pe fonduri asigură mai bine funcţia de pîrghie economică a acestei taxe, deoarece ea solicită un efort uni­form în toate ramurile însă aceasta în dauna funcţiilor beneficiului. Avînd în vedere importanţa crescîndă a beneficiului şi necesitatea asigurării tuturor funcţiilor acestuia — necesitate care se leagă şi de întărirea gestiunii economice în unităţile productive — con­siderăm că trebuie acordată prioritate variantei în care se asigură liniaritatea relativă ratelor de beneficiu*). Dacă pe ramuri și subramuri ratele de beneficiu pot și uneori chiar trebuie să difere, in cadrul unei subramuri sau centrale in­dustriale, respectiv pe întreprinderi, rate­le de beneficiu vor trebui să fie unice sau, în orice caz foarte apropiate, pentru ca funcţiile beneficiului să fie asigurate. Aceasta, evident, în dauna liniarităţii taxei asupra fondurilor de producţie, care, în mod implicit, va trebui să difere de la o întreprindere la alta. # Baza de aplicare AVÎND ÎN VEDERE, că mijloacele fixe sunt supuse continuu procesului de uzură, diminuîndu-şi în mod treptat va­loarea lor inițială, unele fiind complet amortizate, se vor ridica următoarele probleme : dacă taxa se va aplica la va­loarea inițială sau la valoarea rămasă a mijloacelor fixe ; dacă mijloacele fixe amortizate urmează să suporte taxe pe fonduri. După părerea noastră, taxa va trebui să se aplice la valoarea INIŢIALA a mijloacelor fixe, cele amortizate complet trebuind să fie scutite de la plata taxei. Avem în vedere necesitatea operativi­tăţii calculului, precum și faptul că prin reparaţiile capitale, mijloacele fixe sunt menţinute la performanţele lor iniţiale. Pe de altă parte, dacă taxa se va aplica la valoarea rămasă s-ar putea ivi ten­dinţa de frînare a introducerii tehnicii noi. In ceea ce priveşte scutirea de taxă a mijloacelor fixe amortizate, avem în vedere înlăturarea eventualelor tendinţe de a se scoate din funcţiune astfel de mijloace, în situaţia cînd ele mai pot fi folosite cu eficienţă în producţie. I# Includerea in pretul de cost INTRUCÎT fondurile de producţie nu se pot determina prin procedee directe pe unitatea de produs, rezultă în mod inerent, că nici suma totală corespunză­toare taxei pe care unităţile productive o vor suporta în viitor pentru fondurile de producţie fixe şi circulante din do­­taţia lor, nu se va putea repartiza pe pro­duse prin procedee directe ; operaţiunea este posibilă numai în cazuri excepţio­nale, respectiv în cazurile cînd unităţile productive fabrică un singur produs. In consecinţă, taxa pe fondurile de produc­ţie, considerată în mod convenţional chel­tuială de producţie, se va înscrie in ca­tegoria cheltuielilor indirecte. Legat de includerea în preţul de cost se ridică şi problema dacă taxa pe fon­duri va trebui să figureze în calculaţii la un articol distinct sau să fie însumată împreună cu alte cheltuieli la articolele de cheltuieli indirecte folosite, în pre­zent, în practică, cum sunt : cheltuielile generale ale secţiei şi cheltuielile gene­rale ale întreprinderii. Fiind deci vorba de o cheltuială indi­rectă va fi necesar, de asemenea, să se statornicească dacă repartizarea taxei a­­supra fondurilor de producţie pe unitatea de produs va trebui sau nu să fie prece­dată şi de o repartizare pe locuri de pro­ducţie, adică pe secţii, ateliere sau alte compartimente ale unităţilor economice. O altă problemă metodologică de re­zolvat va consta în evitarea includerii în preţuri a unui venit net mai mare decât cel stabilit iniţial. După cum se ştie, noua lege a preţurilor reglementează că benefi- ■ ciul se include în preţurile produselor, proporţional cu preţul de cost. Avînd la vedere că taxa pe fondurile de producţie inclusă în preţul de cost reprezintă un fapt venit net, va fi necesar ca metodo­logia ce se va adopta să elimine posibili­tatea de a se calcula venit net la venit net, respectiv de a se aloca cota de be­neficiu şi pentru taxa pe fonduri inclusă în preţul de cost al produselor. Pornind de la criteriul care a funda­mentat introducerea regimului de taxă asupra fondurilor de producţie şi inclu­derea acesteia în preţul de cost, apare necesar ca acest element nou al preţului de cost să figureze In calculaţia pe uni­tate de produs la un articol distinct. In felul acesta se creează instrumentul de apreciere asupra măsurii în care solicită­rile de investiţii sunt mai raţionale, pro­iectele noilor unităţi productive sunt mai eficiente iar fondurile de producţie exis­tente se folosesc în mod intensiv, nu nu­mai pe ansamblul activităţii economice a unei ramuri sau întreprinderi ci şi pa unitatea de produs. Pornind de la această premisă se a­­junge la concluzia că înainte de reparti­zarea în preţul de cost al produselor, taxa asupra fondurilor de producţie va trebui să fie determinată pe locuri de producţie , secţii, ateliere şi alte compar­timente. Această operaţiune este posibilă să se des­făşoare astfel : a) pe secţii sau alte locuri de producţie : — pentru fondurile fixe, prin aplicarea la valoarea medie anuală a acestora a cotei ce se va stabili, valoarea medie anuală a fondu­rilor fixe se poate prelua din calculele prin care se determină fondurile de amortizare ; — pentru mijloacele circulante, prin aplicarea aceleiași cote la valoarea acestor mijloace re­partizate convenţional fiecărei secţii sau loc de producţie în parte ; la repartizarea mijloacelor circulante pe secţii sau alte locuri de produc­ţie. În vederea determinării taxei pe aceste fonduri, se pot folosi mai multe criterii : pro­ducţia globală, producţia marfă, preţul de cost total al producţiei fiecărei secţii sau numai cheltuielile materiale. Ultimul criteriu apare mai indicat intrucit elimină, in mare măsură, anomaliile pe care le cuprind, in unele cazuri, preţurile cu ridicata, de asemenea, elimină sa­lariile care nu au nici o legătură cu volumul mijloacelor circulante ; b) pe activitatea comună a întreprinderii : — pentru fondurile fixe care deservesc acti­vitatea de conducere a unităţilor economice şi ale căror amortizări se includ in cheltuielile generale ale întreprinderii, taxa se calculează prin aplicarea cotei la valoarea medie anuală a acestor fonduri ; suma astfel obţinută se re­partizează pe secţii sau alte locuri de produc­ţie, proporţional cu taxele determinate deja in condiţiile arătate la litera a). După determinarea sumei totale a ta­xei asupra fondurilor de producţie pe fiecare secţie sau loc de producţie în parte, aşa cum s-a arătat mai sus, ur­mează operaţiunea de repartizare în pre­ţul de cost al tuturor produselor care se obţin în fiecare secţie în parte, în care scop se va folosi procedeul convenţional cel mai corespunzător. Ţinînd seama că mărimea taxelor re­flectă valoarea fondurilor fixe şi a celor circulante iar acestea, la rîndul lor, se reflectă în preţul de cost prin valoarea materiilor prime şi materialelor (mijloa­cele circulante) şi prin amortizări (mij­loacele fixe), apare indicat ca taxele a­­supra fondurilor de producţie să se re­partizeze in preţul de cost al produselor proporţional cu preţul de cost de secţie al fiecărui produs, mai puţin salariile di­recte. Se respectă în felul acesta legătura cauzală între cheltuiala indirectă de re­partizat şi baza de aplicare a coeficientu­lui folosit în acest scop. In ce priveşte evitarea includerii în preţuri a unei cote de beneficiu şi asu­pra taxei pe fondurile de producţie, a­­ceasta se poate realiza prin stabilirea ratelor de beneficiu faţă de preţul de cost al ramurilor din care s-a exclus taxa şi prin aplicarea ratelor de beneficiu astfel obţinute la preţul de cost al produselor, mai puţin cota parte din taxa pe fondu­rile de producţie. Operaţiunea arătată se poate realiza numai în situaţia în care taxa pe fondurile de producţie figurea­ză în calculaţia preţului de cost pe uni­tatea de produs la un articol distinct. Acesta este un alt considerent pe care se sprijină propunerea ca taxa pe fon­durile de producţie să figureze în cal­­culaţiile de preţ de cost la un articol special. PROPUNERILE DE MAI SUS sau al­tele ce se vor mai exprima vor putea contribui, considerăm noi, la adoptarea celor mai eficiente soluţii în actul nor­mativ ce se va elabora în legătură cu regimul taxei asupra fondurilor de pro­ducţie, introdus recent şi în ţara noas­tră. Luca NĂSTASE *) Aceasta în concepţia în care beneficiul şi rentabilitatea exprimată în raport de preţul de cost constituie principalul criteriu al eficienţei activităţii economice, fapt ce se desprinde şi din spiritul legii. DISCUŢII SOLUŢII PENTRU INTRODUCEREA TAXEI ASUPRA FONDURILOR DE PRODUCŢIE ÎN PRACTICA ECONOMICĂ

Next