Viaţa Economică, ianuarie-iunie 1972 (Anul 10, nr. 1-26)

1972-01-14 / nr. 2

extinderea colaborării economice dintre cele două ţări se vorbeşte în Declaraţia ■ovieto­ franceză adoptată în timpul vi­zitei în Franţa a lui L. I. Brejnev, secre­tar general al C.C. al P.C.U.S., membru In Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S. In acest document se arată, prin­tre altele, că guvernul francez „va con­tinua să stimuleze participarea organiza­ţiilor sovietice la construcţia în Franţa a unui şir de complexe industriale". Uniunea Sovietică este un stat cu o Industrie puternic dezvoltată; de aceea, livrările de utilaje sovietice pentru noile Întreprinderi industriale care se constru­iesc în ţările vest-europene vor avea un rol mereu sporit în comerţul reciproc al U.R.S.S. cu aceste ţări. DEZVOLTAREA mai activă în ultimii ani, a relaţiilor economice cu ţările ca­pitaliste ridică problema colaborării între ţările socialiste în vederea participării pe pieţele lumii capitaliste. Unele feluri de colaborare există deja. Incepînd din anul 1963 funcţionează biroul pentru co­ordonarea navlosirii vaselor, care dă con­sultaţii şi coordonează activitatea orga­nizaţiilor de transporturi navale şi de navlosire din ţările socialiste, pe piaţa mondială a serviciilor de transport naval. Ţările socialiste fac schimb de experienţă în organizarea reclamei, participă la diferite expoziţii etc. Această colaborare poate fi însă extinsă. Baza acestei cola­borări trebuie s-o constituie după cit se pare, dezvoltarea specializării şi coope­rării în producţie. Pe lingă aceasta, poa­te fi dezvoltată şi colaborarea directă în organizarea de relaţii comerciale, a de­servirii tehnice, a reclamei etc în dezvoltarea relaţiilor economice ale U.R.S.S., cît şi ale celorlalte ţări socia­liste cu ţările capitaliste dezvoltate, încă n-au fost epuizate toate posibilităţile. O piedică în acest sens o constituie exis­tenţa unor bariere în calea comerţului cu ţările socialiste, bariere ridicate de ţările capitaliste, în special de cele care fac parte din grupări economice închise. Totodată, nu putem să nu observăm că locul principal în relaţiile economice externe ale U.R.S.S. — ca şi a majorităţii celorlalte ţări socialiste — îl va ocupa şi pe mai departe colaborarea cu ţările socialiste. Diviziunea socialistă interna­ţională a muncii, înfăptuită pe calea co­ordonării planurilor economiilor naţio­nale, permite fiecărei ţări socialiste să organizeze producţia pentru o piaţă ex­ternă cunoscută dinainte şi stabilă, ceea ce creează condiţii favorabile pentru dez­voltarea ramurilor principale ale produc­ţiei moderne. Totodată, trebuie ţinut sea­ma de influenţa pe care o pot avea osci­laţiile ciclice ale producţiei capitaliste, asupra relaţiilor economice internaţiona­le a căror intensitate este în legătură cu ponderea comerţului exterior al fiecărei ţări socialiste cu ţările capitaliste. Pronunţîndu-se pentru dezvoltarea re­laţiilor economice cu ţările capitaliste, U.R.S.S. ţine seama de natura agresivă a imperialismului. Dezvoltînd relaţiile eco­nomice cu ţările capitaliste, U.R.S.S. se preocupă şi de întărirea capacităţii de apărare, pentru ca sistarea relaţiilor eco­nomice, la care pot recurge cercurile mi­litariste ale imperialismului, să nu afec­teze ramurile cheie, inclusiv cele legate de apărare. Lărgirea considerabilă, în continuare, a relaţiilor economice ale U.R.S.S., cît şi a celorlalte ţări socialiste, cu ţările capi­taliste dezvoltate este posibilă în condi­ţiile îmbunătăţirii generale a climatului în relaţiile internaţionale, ţel spre care tind în permanenţă ţările socialismului. 18 CAPITALISMUL CONTEMPORAN CONTRADICŢIILE PIEŢEI MUNCII ŞI INTERVENŢIA STATULUI BURGHEZ M­ODIFICĂRILE pe care tehnica contem­porană le determină in conţinutul muncii şi în structura profesională a populaţiei active creează dificultăţi noi pe piaţa capitalistă a muncii. Concretizate în lipsa de forţă de muncă calificată în anumite sectoare şi în existenţa unei proporţii însemnate a şomajului, greutăţile amin­tite au contribuit la adincirea intervenţiei statului în relaţiile de muncă. In cele ce urmează vom încerca să relevăm cîteva aspecte şi probleme ale acestui important mecanism al pieţei muncii din capitalismul contemporan, aşa cum rezultă din literatura de specialitate. P­E BAZA STUDIERII realităţilor lumii capitaliste contemporane, asociaţiile pa­tronilor şi economiştilor din ţările capi­taliste au ajuns la concluzia că echilibrul dintre cererea şi oferta de forţă de muncă nu se mai poate asigura numai prin mecanismul pieţei ; ei consideră că, pentru a se asigura economia naţio­nală cu forţa de muncă necesară creşterii eco­nomice, este necesară planificarea pregătirii forţei de muncă şi intervenţia statului. Aceste concluzii s-au conturat mai ales în ultimele două decenii şi au la bază nu numai noile cerinţe de forţă de muncă determinate de tehnica modernă, dar şi recunoaşterea faptului că educaţia are o contri­buţie importantă şi crescîndă în sporul de venit naţional. Condiţiile de pe piaţa muncii influenţează di­ferenţele de salarii şi prin aceasta orientarea ti­neretului, a lucrătorilor, spre profesiile şi mese­riile care astăzi nu sunt acoperite cu numărul ne­cesar de lucrători. Dar în perspectiva a 5-6 ani, cit durează pregătirea forţei de muncă de înaltă calificare (după absolvirea şcolii secundare), ce­rinţele de specialişti cu studii superioare pot fi altele decît cele de azi. Condiţiile de pe piaţa muncii se pot modifica în perpectivă şi pentru alte compartimente ale forţei de muncă. Tratînd problemele educaţiei, calificării şi pla­nificării forţei de muncă, specialiştii englezi în economia muncii L. C. Hunter şi D. J. Robertson arată că „Planificarea forţei de muncă este, în principal, identificarea şi măsurarea viitoarelor disproporţii potenţiale în cererea şi oferta de muncă şi elaborarea de planuri şi politici desti­nate să evite sau să minimizeze incidenţa unor astfel de disproporţii. Prin aceasta, ele orientează înainte spre evoluţia viitoare a cererii de forţă de muncă, şi înapoi spre caracterul corespunză­tor din punct de vedere cantitativ şi calitativ al actualelor programe de învăţămînt şi calificare­­)• Economiştii menţionaţi arată că nu este suficient să se prevadă numai cerinţele viitoare, deoarece fără o îndrumare pozitivă, sau o politică destinată să acopere nevoile relativ mai mari pentru anu­mite tipuri de educaţie în raport cu altele, fluxul studenţilor poate să ia o formă care este neco­respunzătoare cu cererea viitoare de forţe de muncă. De pildă, remarcînd nedorinţa studenţi­lor de a ocupa locurile disponibile în învăţămîn­­tul superior ştiinţific şi tehnic, autorii arată că aceasta ne obligă să ne gîndim dacă, avînd o idee mai clară despre structura cerinţelor vii­toare, nu ar exista argumente pentru diferenţie­rea burselor acordate studenţilor potrivit dome­niului de studii. Se poate argumenta desigur, con­tinuă ei, că este funcţia pieţei muncii să efec­tueze acest fel de adaptare (de exemplu, prin mo­dificări în diferenţele de venituri) şi pe termen lung ea ar putea să facă în adevăr aceasta, deşi, fără îndoială, cu anumite imperfecţiuni. Dar această părere nu ţine seama de faptul că stu­dentul care se angajează într-o anumită direcţie în învăţămîntul superior la 17 sau 18 ani poate să fie mai mult influenţat de posibilităţile curente de venituri ale studenţilor decît de perspectivele de venituri viitoare, care în orice caz pot să se fi modificat atunci cînd el a terminat studiile. Ca urmare a acestor cerinţe şi contradicţii ale pieţei muncii, s-a intensificat intervenţia statului in acest domeniu ceea ce şi-a găsit expresia în nu­meroase acte normative. Ne vom referi mai ales la practica engleză. Parlamentul englez a adoptat in anul 1964 „Industrial Training Act“ (Legea califi­cării industriale). In mod explicit se apreciază că adoptarea acestei legi reprezintă abandonarea o­­ficială a concepţiei „laissez-faire” în domeniul for­­mării forţei de muncă. Economistul G. T. PAGE *) motivează abandonarea acestor concepţii prin ne­cesitatea de : a ţine pasul cu tehnologia ; a pune la contribuţie şi întreprinderile care ademenesc salariaţii formaţi în alte întreprinderi ; a face ca normele să fie acceptate (respectate) şi a ţine pasul cu întreprinderile străine similare ; a com­pleta decalajele în tipurile de calificare ; a sus­ţine cursurile scurte (sandwich courses) de în­­văţămînt superior; a beneficia de ultimele teh­nici de calificare ; a atenua inconvenientele so­ciale ca urmare a faptului că sunt prea mulţi cursanţi şi prea puţine locuri de calificare. Cauza fundamentală care a determinat adopta­rea legii calificării industriale a fost lipsa cons­• Deteriorarea mecanismului cerere-oferta. • Cerinţele progresului tehnic faţă de ca­lificare şi limitele impuse de relaţiile capitaliste. • Tehnici de prognoză a forţei de muncă şi mecanisme instituţionale de intervenţie, fantă de forţă de muncă calificată în perioada de după război. La aceasta s-a ajuns ca urmare a faptului că încercările anterioare de a remedia situaţia exclusiv prin metoda voluntariatului a dat faliment. Legea are în vedere promovarea ca­lificării industriale la toate nivelele folosirii forţei de muncă, efectuarea unei îmbunătăţiri calitative în calificare şi repartizarea mai echitabilă a cos­turilor asupra firmelor intr-o ramură industrială. Potrivit legii, calificarea pentru industrie şi co­merţ se asigură printr-un sistem de organe de spe­cialitate — consiliile pentru calificarea industrială (Industrial Training Boards), autorizate pe de o parte să aplice un impozit special asupra între­prinderilor, iar pe de altă parte să acorde sub­venţii întreprinderilor care asigură pregătirea profesională la un nivel corespunzător unor stan­darde raţionale. D­ETERMINAREA cerinţelor viitoare de forţă de muncă este o latură esenţială a planificării forţei de muncă. Potrivit a­­cestei necesităţi, în ţările capitaliste s-au dezvol­tat cercetările privind tehnicile şi metodele de prognozare a necesarului global de forţă de mun­că, pe structuri profesionale şi pe nivel de cali­ficare ca bază pentru programele de calificare şi de extindere a învăţămîntului. Cercetările sunt efectuate atît de comitete permanente şi unităţi de cercetare special create în acest scop, cit şi de către profesori sau cercetători, la cererea organelor de stat. In Anglia, spre exemplu, s-a creat în 1964, pe lingă Departamentul forţei­ de muncă şi al productivităţii, Institutul de cercetare a forţei de muncă („Manpower Research Unit“), cu sarcina de a face studii asupra cerinţelor de muncă. Printre metodele cele mai des recomandate în estimarea nivelului şi structurii forţei de muncă menţionăm :1 2 3 4 *) metoda econometrică (balanţa le­găturilor dintre ramuri, funcţii de producţie) ; metoda productivităţii ; metoda proiectării tren­dului (extrapolarea, analiza de regresie) ; metoda studierii unor cazuri reale (case studii) ; metoda bazată pe cunoaşterea opiniilor patronilor prin anchete speciale (employers’survey); metoda com­parării cu ţările (regiunile) cu economie dezvol­tată ; metoda elasticităţii de substituire a facto­rilor. Unele metode recomandate se aplică cu predi­lecţie la prognozarea totalului de forţă de muncă, altele la anumite categorii ale forţei de muncă; unele sunt preferabile pentru proiectările pe ter­men mediu iar altele pentru proiectările pe ter­men lung ; aplicarea unora este condiţionată de prognozarea prealabilă a venitului naţional şi a productivităţii muncii (metode derivate), iar apli­carea altora ia ca punct de plecare prognozarea viitoare a forţei de muncă pe baza luării în con­siderare a creşterii populaţiei, a duratei şcolii obligatorii şi a extinderii învăţămîntului superior, a modificărilor în limita vîrstei pentru pensionare. Fiecare metodă luată separat are anumite limite în prognozarea nivelului şi structurii forţei de muncă. Ca atare, nu există o metodă universal valabilă de prognozare, metodele recomandate completîndu-se reciproc. Estimările privind prognoza totalului de forţă de muncă ocupată se bazează pe prognoza popu­laţiei în vîrstă aptă de muncă. *). Altfel spus, este vorba de proiectarea prealabilă a potenţialului de forţă de muncă. Determinarea acestui potenţial se face relativ simplu, întrucît elementele de calcul sunt în mare măsură cunoscute sau pot fi evaluate cu un mare grad de exactitate. Avem în vedere astfel de elemente ca­­ populaţia deja existentă, vîrsta legală pentru intrarea în producţie a tine­rilor şi limita legală de vîrstă pentru retragerea din producţie, durata şcolii obligatorii, mortali­tatea generală. In ţările dezvoltate, populaţia existentă ser­veşte în calcule de prognoză a forţei de muncă pentru un orizont de circa 15 ani. Fireşte, dacă prognoza se face pe o perioadă care depăşeşte 15 ani, va fi necesar să se ia în considerare şi o prognoză a populaţiei. Dar, corespunzător acestui scop, prognoza trebuie făcută pentru o perioadă relativ scurtă şi deci cu elemente de certitudine cu mult mai numeroase. Constantin GRIGORESCU Institutul de cercetări economice (Va urma) 1) L C. Hunter and D. J. Robertson, Economics of Wages and Labour ; Macmillan. London. 1969, pag. 400. 2) G. T. Page, The, Industrial Training Act and After, London, 1967. 3) Ozay Mehmet, Methods of Forecastings, 1965, pag. 1—57. 4) Manpower, Studies nr. 1, The Pattern of the Future, Ministry of Labour, London, 1964, pag. 36—39.

Next