Viața Nouă, aprilie-iunie 1972 (Anul 28, nr. 8489-8565)
1972-05-14 / nr. 8525
Nr. 8525 Sub semnul receptivității combative Una din cele mai tulburătoare dimensiuni ale societății noastre socialiste constă în capacitatea de a realiza o mereu mai proaspătă organizare a valențelor sufletești intre membrii colectivității ei, vreau să spun, o caldă reciprocitate de interese având, toate, o orientare majoră, indicată cu precizie în documentele celui de-al X-lea Congres și ale plenarei din noiembrie 1971, care a marcat o strălucită confirmare a tezelor formulate în iulie de către secretarul general al partidului. Această interpătrundere de interese se exprimă prin preocuparea pe care academicianul o manifestă față de succesele și dificultățile excavatoristului, acesta din urmă vrînd să cunoască ritmul de pătrundere al automaticii în producție, în timp ce țăranul cooperator urmărește peripețiile astronauților, pe lună, cu atenția cu care reține probleme și soluții propuse în legătură cu munca sa în cele mai înalte foruri ale țării. Iată de ce interesul cu care e intimpinată apropiata Conferință a scriitorilor noștri de toată obștea României socialiste este una din atitudinile cele mai firești. Pe măsură ce se apropie importantul eveniment, discuția în legătură cu complexele probleme ale fenomenului literar contemporan devine tot mai vie și mai variată. Critici literari, cooperatori, plasticieni, doctori, ingineri, tractoriști, elevi, studenți, muncitori, scriitori își pun semnătura cu competență și profundă conștiință cetățenească pe aceleași pagini care sunt tezele ce vor constitui documentul orientativ al Conferinței, elaborat în lumina precizărilor plenarei din noiembrie anul trecut. Recunosc în acest interes cultural-obștesc una dintre expresiile cele mai concludente ale lărgirii și adîncirii democrației societății noastre. Așa se explică înaltul coeficient de exigență dovedit în majoritatea intervențiilor. Creatori și consumatori de valori materiale și spirituale, oamenii zilelor noastre înțeleg să aibă o atitudine activă și în receptarea frumosului. Avind conștiința valorii lor, a faptului că își pun pecetea trainică asupra acestor vremuri, ei cer, pe bună dreptate, ca arta să aspire la performanța majoră de a surprinde tonalitățile acestei peceți. Paginile inutil alambicate, fără acoperirea unei vibrații mai adinei, care nu aduc nici o mărturisire în afară de dorința autorului de a fi autor, și încă „interesant“, rămîn cu totul sub nivelul exigenței cititorilor. La fel și cele festiviste care ocolesc timbrul epocii noastre, încordarea emoționantă a unui popor in opera de făurire a unui destin pe măsura priceperii, hăr Íi INTÎMPINAREA CONFERINȚEI NATIONALE A SCRIITORILOR unciei și referințelor sale de-a lungul istoriei. Asemenea erori, și nu numai ele, au fost înlăturate, mai ales după Congresul al IX-lea al partidului, prin atitudinea criticii, adevărată „conștiință a unei literaturi" care ajută acesteia „să se cunoască mai bine", cum se spune în „Teze" atunci cînd se discută rolul criticii literare. Dar, așa cum reiese din documentul amintit precum și din majoritatea intervențiilor formulate pînă acum în presă, la radio sau în fața camerelor de luat vederi, critica a manifestat ea însăși unele șovăieli, facilitînd crearea unor confuzii în conștiința literară, nedovedind suficientă fermitate față de unele „tendințe străine concepției noastre despre lume". Or, critica literară marxistă își apără cu argumentație strînsă, dar și cu pasiune concepția cea mai înaintată despre lume și deci și despre artă și rosturile ei. O altă manifestare care umbrește activitatea, altfel atît de valoroasă, a criticii literare, semnalată în „Teze" și asupra căreia aș stărui, se referă la o anume fondare a cronicarilor dictată de criterii extraestetice (spiritul de grup sau, și mai grav, datorată poziției ocupate de autorul respectiv în organele de conducere ale Uniunii scriitorilor, în redacțiile editurilor și publicațiilor literare). In modul acesta nu numai că autorul astfel discutat, oferindu-i-se o oglindă deformată, își face o imagine falsă despre el și derutează și publicul, producîndu-se o gravă confuzie a valorilor, dar sînt privați de atenția cuvenită alți scriitori. Mai ales cei din provincie ! Și ca să dau un exemplu mai familiar cititorilor ziarului nostru, aș cita cazul scriitorilor gălățeni. In ultimele decenii la Galați s-au ridicat un număr apreciabil de autori de volume, unii fiind acum la al cincilea sau al șaptelea, dar menționarea lor în discuțiile literare continuă să fie foarte sporadică și convențională, ca să nu spun absentă total. Și asta, deși unii dintre ei sunt cel puțin egali, ca merite, cu confrații care, mai bine plasați geografic, beneficiază de comentarii copioase în presa de specialitate. Scăderi ca cele semnalate se întorc în cele din urmă împotriva criticii însăși, pentru că publicul nostru cititor exigent cum am mai spus-o, îi retrage creditul său. Lipsuri asemănătoare, restrînse în consecințe, evident printre altele și datorită limitării audienței, se pot semnala și în comentariile semnate de gălățeni despre scriitorii locali. Lipsa de fermitate s-a dovedit în atari cazuri prin aplicarea inconsecventă a criteriului estetic. Cronica devine, astfel, o semnalare amabilă, superficială se înțelege și nu folosește nimănui. Au fost foarte puține cazurile cînd s-a ținut seama de adevărul elementar că nu se poate ca pagina cutare să fie la Galați literatură, iar la București, nu. Iată de ce apropiata Conferință a scriitorilor este întîmpinată cu interes general. Ea marchează un bilanț al realizărilor de pînă acum din acest domeniu și un vibrant apel la combativitate, la receptivitate lucidă, matură. L. RUGINĂ VIAȚA NOUA Turneul Teatrului satiric din Sofia Omagiul unei înființat în urmă cu 15 ani, Teatrul satiric din Sofia — care ne vizitează orașul zilele acestea — și-a făurit un stil distinct, elanul, prospețimea și stilul de joc al colectivului înregistrînd prestigioase succese atit în țara vecină și prietenă, cit și in turneele întreprinse în Iugoslavia, Ungaria și U.R.S.S. Sub conducerea artistică a unor oameni de teatru cu experiență, ca artistul poporului Boian Danovski sau artiștii emeriți Metodi Andonov, Neido Popov, Nicoslav Minclov, dispunînd în același timp de actori de primă mină, dintre care mulți (Gheorghi — artist al Kaloiancev poporului, Gheorghi Parțalev, Stoianca Mutafova, Nevena Kokanova, K. Kotev, artiști emeriți, au devenit vedete ale cinematografiei și televiziunii bulgare, teatrul sofiot s-a impus aprecierilor noastre atît prin modalitățile de expresie scenică folosite, ci mai ales prin repertoriul de valoare pe care — după cum ne-a informat programul de sală — le-a sabordat de-a lungul anilor, cu lăudabilă consecvență. In adevăr, de la „Revizorul“ lui Gogol, „Mult zgomot pentru nimic“ de Shakespeare, „Baia", „Ploșnița“ și „Misterul Buff“ de Vl. Maiakovski, „Ascensiunea lui Arturo Ui“ de Berthold Brecht ori „Frank al V-lea“ de Dürrenmatt, și pînă la creațiile dramaturgilor bulgari clasici sau contemporani, ca Ivan Vazov, Dobri Jotev, Orlin Vasiliev și Nicolae Rusev, aria repertorială a acestui teatru a cuprins opere străbătute de idei generoase, capabile să satisfacă exigențele unor categorii foarte largi de spectatori. Ultima premieră a stagiunii în curs este „Indienii“ de dramaturgul american A. Kopit, în care sunt înfierate culisele dominate de șantaje, demagogie și violență ale politicii imperialiste. Prima reprezentație oferită de artiștii oaspeți pe scena Teatrului muzical a fost „Golemanov“, o comedie de moravuri îmbinată cu elemente de satiră politică aparținînd lui Șt. L. Rostov (1879— 1939), unul din clasicii șerfului dramatic bulgar. Inspirată din mediul burghez, funcționăresc și birocratic, piesa demască, cu o pastă vie, necruțătoare, venalitatea aparatului de stat, fuga după slujbe, slugărnicia și descompunerea morală a reprezentanților așa-zisei societăți înalte. Am admirat cu această ocazie scenografia simplă, aerată, sugestivă (autor : Ștefan Savov), în care panourile, scările, flancurile se schimbau „la vedere“ descriind, în ritmul unei muzici alerte, ingenioase și amuzante traiectorii, și îndeosebi jocul robust, nuanțat, al lui Gh. Kaloiancev (Golemanov) și a Stoiancăi Murafova, creatoarea unei neuitate „Baba Ghițka“. Tinzînd să rămînă depline credincios tradiției realiste a lui Gogol și totodată să-i dea un sens nou, în spiritul cerințelor estetice contemporane, Teatrul satiric din Sofia și-a demonstrat prin „Căsătoria“, cel de-al doilea spectacol, reprezentat aseară, înaltele sale virtuți artistice, obținînd nu de puține ori aplauzele la „scenă deschisă“ ale spectatorilor. In mediul micii nobilimi și al negustorimi, din care își alege Gogol personajele, relațiile de tîrg, interesele materiale sunt cele care stau la baza unei căsătorii. Egoismul mărunt, vanitatea prostească, înclinarea către un și trai comod, meschinăria inerția sufletească caracterizează pe fiecare dintre cei cinci pretendenți la mina fetei prețuiri și justifică fuga mirelui. Bineînțeles, există varietate în caractere, Gogol individualizîndu-și cu măiestrie eroii, dar principala trăsătură care-i apropie este aceeași : parazitismul. Spectacolul, realizat în regia artistică (Neido Popov), scenografia (Konstantin Radev), muzica (Dimităr Vîlcev), și angajînd forțele actoricești cele mai reprezentative ale teatrului— Gh. Kaloiancev, Stoianca Mutafova, N. Popov, Gh. Parțalev, T. Lolova, K. Koțev, N. Kokanova, s-a înscris, în toate compartimentele, ca un veritabil act de cultură. De aceea, adresăm înzestratului colectiv artistic din Sofia, omagiul unei depline prețuiri. EUGEN POPESCU — COSMIN Scenă din piesa „Golemanov“, prezentată joi seara la Galați de colectivul Teatrului satiric de stat din Sofia. Foto: P.POPA [UNK] A concepe arta românească fără creația lui Ion Țuculescu, fie că e vorba de o prezentare critică sau o reprezentare într-un muzeu înseamnă a lipsi de unul din cele mai interesante fenomene ce produs în prima jumătate sau a secolului XX, în pictura românească. Sigur, întotdeauna o personalitate artistică se definește și își definește creația în cadrul unei generații, se integrează în comuniunea spirituală a unei perioade. Țuculescu, rămîne totuși un însingurat. Personalitate veșnic frământată, tumultoasă, Țuculescu nu întîrzie a-și descoperi vocația sa artistică, în ciuda formației sale de medic și biolog. El nu renunță la cercetările științifice, pe care le continuă pînă la sfîrșitul vieții, dar pentru problemele pe care și le punea asupra vieții și materiei, fascinația care i-o dezvăluie lumea microorganismelor, cercetarea, nu era de ajuns. Posedînd o vastă cultură, rod al căutărilor și al călătoriilor făcute în tinerețe, artistul reușește să dea imagine unor frămîntări interioare, să contureze gînduri și simțăminte, într-o formă cu totul nouă și originală. Așa cum spuneam, artistică și-o descoperă vocația mai tîrziu, la 25 de ani (1935), fără a fi studiat la o academie sau cu un profesor. El răspunde acelui imbold interior, acelei necesități de a se elibera de un univers cu totul nou, descoperit în parte și datorită cercetărilor sale. Omul, universul lui, au fost tema predominantă a picturii lui Țuculescu. Are momente de îndoială asupra posibilităților sale artistice, dar voința tenacitatea și temperamentul său, îl fac să depășească această perioadă de criză. II interesează particularitățile tehnice ale cîtorva maeștri ai picturii românești și universale: Luchian, Andreescu, Grigorescu, Petrașcu, Van Gogh, Gauguin, dar marea sa descoperire este folclorul: descoperă în arta populară tapiseriile oltenești, moldovenești, ceramica, toată forța capabilă de a transpune pe pînză viziuni și gînduri proprii. Țuculescu a realizat acea comuniune ideală între arta populară și arta cultă, a reușit să preia mijloacele de expresie de o acuratețe desăvîrșită, să descopere sensul cel mai adînc al formei și culorii. Creația sa cunoaște mai multe stadii, ce merg de la interesul pentru natură, sensibilitatea în fața unor peisaje, fenomene naturale, transpunerea pe pînză a interioarelor țărănești, motivele populare, și pînă la acea originală sinteză în care motivul popular devine un simbol, în care pictura sa devine o viziune fantastică, o privire la microscop, a universului uman. E un joc de forme și culori, o repetare cu o permanentă constanță, înglobînd sensuri și morfologii neobișnuite, viziune a infinitului, din care ochii obsedanți te invită să pătrunzi cele mai tainice legi ale universului. Prezentarea in cadrul Muzeului de artă modernă și contemporană românească din Galați, a creației lui Ion Țuculescu, permite o trecere în revistă a celor mai importante stadii ale creației sale de la peisajul realist, la interesul pentru folclor, și pînă la acea ultimă fază definită ca o viziune simbolico-fantastică a artei sale. Fascinația pe care o produce asupra vizitatorului, sala Țuculescu este poate unică, e întîlnirea cu o lume diversă, o explozie de culoare, de forme și semne, de la covorul oltenesc, troițele populare, oalele din ceramică, fluturi, la cîteva simboluri ce amintesc de arta bizantină, și pînă la acea „Viziune" în roșu-negru, ce îți dezvăluie o cu totul altă lume, aceea a artei africane, a miturilor și totemurilor primitive. Permanenta preocupare de a îmbogăți colecțiile muzeului, și interesul deosebit manifestat pentru creația lui Țuculescu, au dus la achiziționarea în ultimul timp a altor două lucrări ale maestrului, e vorba de „Duet" și „Totem albastru", ambele aparținînd ultimei perioade, viziuni spirituale pe un fond popular, astfel că numărul lucrărilor din opera artistului pe care le posedă muzeul se ridică la 12. Anul acesta, cînd se împlinesc zece ani de la moartea artistului, putem spune că ceea ce a reușit să dea Țuculescu artei noastre, este o lume de vis în care forțele binelui și răului se întîlnesc într-o luptă continuă, asemenea basmelor vechi, în care dorința de cunoaștere este nesfirșită și în care existența umană își găsește una din cele mai spirituale forme de expresie.* MARIA CRIȘAN ION ȚUCULESCU-prezență de prestigiu în tezaurul plastic gălățean Punctele muzeistice săteștifocare ale culturii populare In contextul deosebitei griji pe care partidul și statul nostru o acordă păstrării tradițiilor populare, crearea unor muzee și puncte muzeistice sătești vine să completeze un gol demult resimțit în viața localităților rurale, noile lăcașe îndeplinind nu numai funcția de depozitare a unor valori care să fie o oglindă a istoriei așezărilor respective, dar, în același timp, căpătînd valențe educative dintre cele mai însemnate. Desigur, problema înființării muzeelor sătești nu este nouă, ea datează la noi încă din a doua jumătate a secolului al XlX-lea, însă în prezent ea se pune cu mai multă acuitate. Muzeul sătesc — după cum se opiniază astăzi — nu înseamnă colecție de vechituri și nici întîlnirea cu o lume apusă, cu anumite curiozități ale acesteia, ci întîlnirea fericită cu noi înșine, aceeași, dar cu o octavă mai sus, pe drumul creației, al continuității în spațiu și timp. Așadar, înființarea muzeelor constituie o problemă esențială: sătești colecționarea și păstrarea unor obiecte care să ilustreze principalele aspecte ale culturii populare locale nu suportă amînare în timp. Tocmai acest lucru l-a avut în vedere Comitetul județean de cultură și educație socialistă cînd în planul său de muncă a prevăzut înființarea în cursul acestui an a șase puncte muzeistice și pregătirea condițiilor necesare creării altora noi. Considerat pe nedrept altă dată ca sărac din punct de vedere al creației populare (indiferent de genul de manifestare al acesteia), județul Galați nu a constituit obiect de studiu pentru cercetătorii din țară. Investigațiile făcute în ultimii ani de specialiștii gălățeni au scos în evidență tocmai contrariul. Putem afirma cu toată certitudinea că satele județului nostru posedă un tezaur de viață spirituală ce rivalizează cu creația celor mai cunoscute zone folclorice din țară. Timp de trei ani, pictorul Eugen Hulban a studiat cu pasiune etnografia și arta populară a județului, aproape că nu i-a rămas sat în care să nu fi poposit, iar rezultatele cercetării sale vor fi materializate în curînd în alcătuirea unui album care va fi încă o mărturie a bogăției spirituale a locuitorilor județului, a înaltelor trăsături etice și estetice ale acestora. Covoarele întîlnite în județul nostru și a căror vechime coboară în timp pînă la 1850 și chiar mai mult, se impun prin cromatica potolită, prin originalitatea motivelor, ca și prin tehnica în care sînt țesute. Am văzut la Gohor un covor în care pomul vieții, unul din motivele predominante în arta covoarelor din județul Galați, este așezat într-un fel de glastră ce ne amintește de soclurile sculpturilor lui Brâncuși. Este cunoscută originea folclorică a creației marelui artist, iar exemplul citat ar părea lipsit de interes, dar el este cu atît mai semnificativ cu cât pune în evidență circuitul larg al motivelor populare. Dispunem de o neîntrecută artă a prosoapelor. Se găsesc, de asemenea, numeroase unelte de muncă, mobilier țărănesc, obiecte din ceramică, piese de port care se cer grabnic adunate și conservate în muzee sau puncte muzeistice. Primii pași au și fost făcuți în această direcție. In comunele Ivești și Nămoloasa s-au constituit deja puncte muzeistice care grupează, alături de lucrări de etnografie și artă populară, documente istorice și arheologice care vorbesc de trecutul locuitorilor de aici, de viața și aspirațiile acestora. Desigur, aceste două puncte muzeistice sunt încă modeste, dar există posibilitatea ca într-un viitor apropiat ele să fie extinse, iar colecțiile lor completate cu noi lucrări care să reliefeze cu pregnanță istoria comunelor respective. Astfel de puncte muzeistice vor înființate în cursul acestui an și în comimunele Liești, Braniștea și Smulți. La Pechea se va crea un muzeu al agriculturii dispunînd de un local propriu și o colecție muzeală complexă. Există în același timp un bogat material etnografic și de artă populară în comunele Țepu, Gohor, Cavadinești, Cudalbi, Bălăbănești etc, însă aici se întîmpină greutăți din cauza lipsei de spațiu. La Cavadinești, de pildă, există chiar o locuință din secolul al XlX-lea care prin valoarea arhitectonică se recomandă a fi transformată în muzeu al satului. Sesizînd aceste piedici care stau în calea înființării muzeelor și punctelor muzeistice sătești, considerăm că este necesar să se studieze cu mai multă atenție posibilitățile de care dispune fiecare comună și să se ia măsurile corespunzătoare pentru crearea acestor focare ale culturii populare care să reflecte întreaga viață materială și spirituală a satului, constituind pentru generațiile prezente și viitoare o înaltă lecție de educație patriotică. CORNELIU STOICA Pag. a 3-a Intîmplător, trecătorii poate au zărit zilele trecute prin Galați pe actorii Radu Be Ugan, Colea Răutu, Dem Rădulescu, Florin Piersic... Prezența lor în „Orașul de la Dunăre“ era înlesnită de apropiatele filmări care se vor face aici pentru o nouă producție a studiourilor noastre. Cel mai în măsură până în temă, să ne să ne ofere primele amănunte nu putea fi altul decât regizorul viitorului film, Mircea Căutările la hotel au Drăgan, eșuat, ni se indică o adresă: „Căutați-l pe malul Dunării“. Evaziv, ni se oferă un amănunt în plus — spre uzina de apă“. Intr-adevăr regizorul, însoțit de operatorul șef Nicolae Mărgineanu și de regizorul secund se aflau acolo. Erau luate în calcul toate amănuntele și după o lungă consultare regizorul a pus punct discuției: „Aici vom veni“. — Care-i noul film la care vă pregătiți să trageți primul tur de manivelă ? — Un film care se inspiră dintr-o întîmplare reală, noscută la vremea aceea cade gălățeni, și relatată prin presă: incendiul de pe vasul grec „Vlachos“. Intîmplarea a suscitat interesul scriitorului Ioan Grigorescu — autorul scenariului. Așa s-a născut filmul al cărui titlu provizoriu este „Explozia“ sau „Pericol“. — i-am zărit la Galați pe cîțiva dintre actorii de prestigiu ai scenei noastre, pe cîțiva dintre actorii pe care Se va filma la Galați. ÎMBIB—M—B— i-ați mai folosit în filmele regizate de dr. — Deocamdată prezența lor aici a fost o luare de contact cu Galațiul, o necesară documentare. Am vrut ca înainte de începerea repetițiilor la București să cunoască atmosfera specifică portului, să vadă vasul pe care a fost incendiul așa cum arată el fără ai face noi amenajările de rigoare. Sperăm că actorii își vor însuși astfel încet, încet noua identitate cerută de personajele filmului aflat în pregătire. — Cine vor deține rolurile principale ? — Toma Caragiu va fi primul secretar, Radu Beligan va apare în rolul unui consultant, profesor de chimie, George Motoi va fi căpitanul de pe vas, Dem Rădulescu, marinarul de pe șalupa căpităniei, care descoperă incendiul. Eroul principal al filmului, un stingător de sonde, va fi interpretat de Gheorghe Dinică. — Am aflat că în noul film va apare și Jean Constantin. Prezența lui surprinde, mai ales că va fi vorba, după cine am înțeles, de un film de mare tensiune. — Intr-adevăr, Jean Constantin va juca și el în noul film. Convingerea mea este, și a scenaristului fără și poate, că, deși e nu doar film prin excelență de mare tensiune, se consumă o dramă, zîmbetul va colora și va da dimensiunea profundă a realității. — De ce ați ales Galațiul ? — Vrem să dăm filmului, nostru un caracter de veridicitate, să ne contopim dacă s-ar putea cu realitatea, cu toate că e vorba de un film artistic. — Cînd vor începe filmările ? — Pe data de 29 mai a.c. și vor dura probabil două, trei luni de zile. Vrem ca absolut toate filmările să le facem aici, mai puțin cîteva interioare pe care le vom turna la București. — Premiera ? — Absolut pînă la sfîrșitul anului și neapărat aici la Galați. Am convenit cu interlocutorii să ne revedem pe „platoul” de la Dunăre în zilele de filmare. CORNEIU MIHĂILESCU