Viața Nouă, aprilie-iunie 1972 (Anul 28, nr. 8489-8565)

1972-05-14 / nr. 8525

Nr. 8525 Sub semnul receptivității combative Una din cele mai tulburătoare dimensiuni ale societății noastre socialiste constă în capacitatea de a realiza o mereu mai proas­pătă organizare a valențelor su­fletești intre membrii colectivită­ții ei, vreau să spun, o caldă reciprocitate de interese având, toate, o orientare majoră, indica­tă cu precizie în documentele celui de-al X-lea Congres și ale plenarei din noiembrie 1971, care a marcat o strălucită confirma­re a tezelor formulate în iulie de către secretarul general al partidului. Această interpătrun­­dere de interese se exprimă prin preocuparea pe care academicia­nul o manifestă față de succese­le și dificultățile excavatoristu­­lui, acesta din urmă vrînd să cunoască ritmul de pătrundere al automaticii în producție, în timp ce țăranul cooperator urmărește peripețiile astronauților, pe lună, cu atenția cu care reține proble­me și soluții propuse în legătură cu munca sa în cele mai înalte foruri ale țării. Iată de ce interesul cu care e intimpinată apropiata Confe­rință a scriitorilor noștri de toa­tă obștea României socialiste es­te una din atitudinile cele mai firești. Pe măsură ce se apropie im­portantul eveniment, discuția în legătură cu complexele probleme ale fenomenului literar contem­poran devine tot mai vie și mai variată. Critici literari, coopera­tori, plasticieni, doctori, ingineri, tractoriști, elevi, studenți, mun­citori, scriitori își pun semnătura cu competență și profundă con­știință cetățenească pe aceleași pagini care sunt tezele ce vor constitui documentul orientativ al Conferinței, elaborat în lumi­na precizărilor plenarei din no­iembrie anul trecut. Recunosc în acest interes cul­­tural-obștesc una dintre expre­siile cele mai concludente ale lărgirii și adîncirii democrației societății noastre. Așa se explică înaltul coefici­ent de exigență dovedit în ma­joritatea intervențiilor. Creatori și consumatori de valori materi­ale și spirituale, oamenii zilelor noastre înțeleg să aibă o atitudi­ne activă și în receptarea frumo­sului. Avind conștiința valorii lor, a faptului că își pun pecetea trainică asupra acestor vremuri, ei cer, pe bună dreptate, ca arta să aspire la performanța majoră de a surprinde tonalitățile aces­tei peceți. Paginile inutil alambi­cate, fără acoperirea unei vi­brații mai adinei, care nu aduc nici o mărturisire în afară de do­rința autorului de a fi autor, și încă „interesant“, rămîn cu totul sub nivelul exigenței cititorilor. La fel și cele festiviste care oco­lesc timbrul epocii noastre, în­cordarea emoționantă a unui po­por in opera de făurire a unui destin pe măsura priceperii, hăr­ Íi INTÎMPINAREA CONFERINȚEI NATIONALE A SCRIITORILOR unciei și referințelor sale de-a lungul istoriei. Asemenea erori, și nu numai ele, au fost înlăturate, mai ales după Congresul al IX-lea al par­tidului, prin atitudinea criticii, adevărată „conștiință a unei li­teraturi" care ajută acesteia „să se cunoască mai bine", cum se spune în „Teze" atunci cînd se discută rolul criticii literare. Dar, așa cum reiese din docu­mentul amintit precum și din ma­joritatea intervențiilor formulate pînă acum în presă, la radio sau în fața camerelor de luat vederi, critica a manifestat ea însăși u­­nele șovăieli, facilitînd crearea unor confuzii în conștiința litera­ră, nedovedind suficientă fermi­tate față de unele „tendințe străi­ne concepției noastre despre lu­me". Or, critica literară marxistă își apără cu argumentație strîn­­să, dar și cu pasiune concepția cea mai înaintată despre lume și deci și despre artă și rosturile ei. O altă manifestare care umbreș­te activitatea, altfel atît de valo­roasă, a criticii literare, semnala­tă în „Teze" și asupra căreia aș stărui, se referă la o anume fon­dare a cronicarilor dictată de cri­terii extraestetice (spiritul de grup sau, și mai grav, datorată poziției ocupate de autorul respectiv în organele de conducere ale Uniu­nii scriitorilor, în redacțiile edi­turilor și publicațiilor literare). In modul acesta nu numai că autorul astfel discutat, oferin­­du-i-se o oglindă deformată, își face o imagine falsă despre el și derutează și publicul, producîn­­du-se o gravă confuzie a valori­lor, dar sînt privați de atenția cuvenită alți scriitori. Mai ales cei din provincie ! Și ca să dau un exemplu mai familiar citito­rilor ziarului nostru, aș cita ca­zul scriitorilor gălățeni. In ulti­mele decenii la Galați s-au ridi­cat un număr apreciabil de au­tori de volume, unii fiind acum la al cincilea sau al șaptelea, dar menționarea lor în discuții­le literare continuă să fie foarte sporadică și convențională, ca să nu spun absentă total. Și asta, deși unii dintre ei sunt cel puțin egali, ca merite, cu confrații ca­re, mai bine plasați geografic, beneficiază de comentarii copioa­se în presa de specialitate. Scăderi ca cele semnalate se întorc în cele din urmă împotri­va criticii însăși, pentru că pu­blicul nostru cititor exigent cum am mai spus-o, îi retrage creditul său. Lipsuri asemănătoare, restrîn­­se în consecințe, evident printre altele și datorită limitării audi­enței, se pot semnala și în co­mentariile semnate de gălățeni despre scriitorii locali. Lipsa de fermitate s-a dovedit în atari cazuri prin aplicarea inconsec­ventă a criteriului estetic. Croni­ca devine, astfel, o semnalare a­­mabilă, superficială se înțelege și nu folosește nimănui. Au fost foarte puține cazurile cînd s-a ți­nut seama de adevărul elemen­tar că nu se poate ca pagina cu­tare să fie la Galați literatură, iar la București, nu. Iată de ce apropiata Conferin­ță a scriitorilor este întîmpinată cu interes general. Ea marchează un bilanț al realizărilor de pînă acum din acest domeniu și un vibrant apel la combativitate, la receptivitate lucidă, matură. L. RUGINĂ VIAȚA NOUA Turneul Teatrului satiric din Sofia Omagiul unei înființat în urmă cu 15 ani, Teatrul satiric din Sofia — care ne vi­zitează orașul zilele a­­cestea — și-a făurit un stil distinct, elanul, prospețimea și stilul de joc al colectivului înre­­gistrînd prestigioase succese atit în țara ve­cină și prietenă, cit și in turneele întreprinse în Iugoslavia, Ungaria și U.R.S.S. Sub conducerea artis­tică a unor oameni de teatru cu experiență, ca artistul poporului Boian Danovski sau ar­tiștii emeriți Metodi Andonov, Neid­o Popov, Nicoslav Minclov, dispu­­nînd în același timp de actori de primă mină, dintre care mulți (Gheorghi — artist al Kaloiancev poporului, Gheorghi Parțalev, Sto­­ianca Mutafova, Neve­­na Kokanova, K. Kotev, artiști emeriți, au deve­nit vedete ale cinema­tografiei și televiziunii bulgare, teatrul sofiot s-a impus aprecierilor noastre atît prin moda­litățile de expresie sce­nică folosite, ci­ mai ales prin repertoriul de valoare pe care — după cum ne-a informat pro­­­­gramul de sală — le-a sabordat de-a lungul ani­­­­lor, cu lăudabilă con­secvență. In adevăr, de la „Revizorul“ lui Go­gol, „Mult zgomot pen­tru nimic“ de Shakespe­are, „Baia", „Ploșnița“ și „Misterul Buff“ de Vl. Maiakovski, „Ascen­siunea lui Arturo Ui“ de Berthold Brecht ori „Frank al V-lea“ de Dürrenmatt, și pînă la creațiile dramaturgilor bulgari clasici sau con­temporani, ca Ivan Va­zov, Dobri Jotev, Orlin Vasiliev și Nicolae Ru­­sev, aria­ repertorială a acestui teatru a cuprins opere străbătute de idei generoase, capabile să satisfacă exigențele u­­nor categorii foarte largi de spectatori. Ul­tima premieră a stagiu­nii în curs este „Indie­nii“ de dramaturgul a­­merican A. Kopit, în care sunt înfierate culi­sele dominate de șanta­je, demagogie și violen­ță ale politicii imperia­liste. Prima reprezentație oferită de artiștii oas­peți pe scena Teatrului muzical a fost „Gole­­manov“, o comedie de moravuri îmbinată cu elemente de satiră po­litică aparținînd lui Șt. L. Rostov (1879— 1939), unul din clasicii șerfului dramatic bul­gar. Inspirată din me­diul burghez, funcționă­resc și birocratic, piesa demască, cu o pastă vie, necruțătoare, venalitatea aparatului de stat, fuga după slujbe, slugărnicia și descompunerea mo­rală a reprezentanților așa-zisei societăți înalte. Am admirat cu această ocazie scenografia sim­plă, aerată, sugestivă (autor : Ștefan Savov), în care panourile, scă­rile, flancurile se schim­bau „la vedere“ descri­ind, în ritmul unei mu­zici alerte, ingenioase și amuzante traiectorii, și îndeosebi jocul ro­bust, nuanțat, al lui Gh. Kaloiancev (Golemanov) și a Stoiancăi Murafo­va, creatoarea unei ne­uitate „Baba Ghițka“. Tinzînd să rămînă depline credincios tradiției re­aliste a lui Gogol și tot­odată să-i dea un sens nou, în spiritul cerințe­lor estetice contempora­ne, Teatrul satiric din Sofia și-a demonstrat prin „Căsătoria“, cel de-al doilea spectacol, reprezentat aseară, înal­tele sale virtuți artisti­ce, obținînd nu de pu­ține ori aplauzele la „scenă deschisă“ ale spectatorilor. In mediul micii nobilimi și al ne­gustorimi, din care își alege Gogol personajele, relațiile de tîrg, intere­sele materiale sunt cele care stau la baza unei căsătorii. Egoismul mă­runt, vanitatea prosteas­că, înclinarea către un și trai comod, meschinăria inerția sufletească caracterizează pe fieca­re dintre cei cinci pre­tendenți la mina fetei prețuiri și justifică fuga mirelui. Bineînțeles, există va­rietate în caractere, Go­gol individualizîndu-și cu măiestrie eroii, dar principala trăsătură ca­­re-i apropie este ace­eași : parazitismul. Spectacolul, realizat în regia artistică (Neid­o Popov), scenografia (Konstantin Radev), mu­zica (Dimităr Vîlcev), și angajînd forțele ac­toricești cele mai repre­zentative ale teatrului— Gh. Kaloiancev, Stoian­­ca Mutafova, N. Popov, Gh. Parțalev, T. Lolova, K. Koțev, N. Kokanova, s-a înscris, în toate compartimentele, ca un veritabil act de cultură. De aceea, adresăm în­zestratului colectiv ar­tistic din Sofia, omagiul unei depline prețuiri. EUGEN POPESCU — COSMIN Scenă din piesa „Golemanov“, pre­zentată joi seara la Galați de colec­tivul Teatrului satiric de stat din Sofia. Foto: P.POPA [UNK] A concepe arta românească fără creația lui Ion Țuculescu, fie că e vorba de o prezenta­re critică sau o reprezentare într-un muzeu înseamnă a lipsi de unul din cele mai in­­­teresante fenomene ce produs în prima jumătate s­au a secolului XX, în pictura ro­mânească. Sigur, întotdeauna o perso­nalitate artistică se definește și își definește creația în ca­drul unei generații, se inte­grează în comuniunea spiri­tuală a unei perioade. Țucules­cu, rămîne totuși un însingu­rat. Personalitate veșnic fră­mântată, tumultoasă, Țucules­cu nu întîrzie a-și descoperi vocația sa artistică, în ciuda formației sale de medic și bio­log. El nu renunță la cerce­tările științifice, pe care le continuă pînă la sfîrșitul vie­ții, dar pentru problemele pe care și le punea asupra vieții și materiei, fascinația care i-o dezvăluie lumea microorganis­melor, cercetarea, nu era de ajuns. Posedînd o vastă cultură, rod al căutărilor și al călă­toriilor făcute în tinerețe, ar­tistul reușește să dea imagi­ne unor frămîntări interioare, să contureze gînduri și sim­țăminte, într-o formă cu to­tul nouă și originală. Așa cum spuneam, artistică și-o descoperă vocația mai tîrziu, la 25 de ani (1935), fără a fi studiat la o aca­demie sau cu un profesor. El răspunde acelui imbold in­terior, acelei necesități de a se elibera de un univers cu totul nou, descoperit în par­te și datorită cercetărilor sale. Omul, universul lui, au fost tema predominantă a picturii lui Țuculescu. Are momente de îndoială asupra posibilită­ților sale artistice, dar voința tenacitatea și temperamentul său, îl fac să depășească a­­ceastă perioadă de criză. II interesează particularități­le tehnice ale cîtorva maeștri ai picturii românești și uni­versale: Luchian, Andreescu, Grigorescu, Petrașcu, Van Gogh, Gauguin, dar marea sa descoperire este folclorul: descoperă în arta populară tapiseriile oltenești, moldove­nești, ceramica, toată forța capabilă de a transpune pe pînză viziuni și gînduri pro­prii. Țuculescu a realizat acea comuniune ideală între arta populară și arta cultă, a reu­șit să preia mijloacele de ex­presie de o acuratețe desă­­vîrșită, să descopere sensul cel mai adînc al formei și culorii. Creația sa cunoaște mai multe stadii, ce merg de la interesul pentru natură, sen­sibilitatea în fața unor pei­saje, fenomene naturale, trans­punerea pe pînză a interioa­relor țărănești, motivele popu­lare, și pînă la acea origina­lă sinteză în care motivul popular devine un simbol, în care pictura sa devine o vi­ziune fantastică, o privire la mi­croscop, a universului u­­man. E un joc de forme și culori, o repetare cu o permanentă constanță, înglobînd sensuri și morfologii neobișnuite, viziu­ne a infinitului, din care o­­chii obsedanți te invită să pătrunzi cele mai tainice legi ale universului. Prezentarea in cadrul Mu­zeului de artă modernă și con­temporană românească din Galați, a creației lui Ion Țu­culescu, permite o trecere în revistă a celor mai importan­te stadii ale creației sale de la peisajul realist, la intere­sul pentru folclor, și pînă la acea ultimă fază definită ca o viziune simbolico-fantas­­tică a artei sale. Fascinația pe care o pro­duce asupra vizitatorului, sa­la Țuculescu este poate uni­că, e întîlnirea cu o lume diversă, o explozie de culoa­re, de forme și semne, de la covorul oltenesc, troițele populare, oalele din ceramică, fluturi, la cîteva simboluri ce amintesc de arta bizantină, și pînă la acea „Viziune" în roșu-negru, ce îți dezvăluie o cu totul altă lume, aceea a artei africane, a miturilor și totemurilor primitive. Permanenta preocupare de a îmbogăți colecțiile muzeului, și interesul deosebit manifes­tat pentru creația lui Țucu­lescu, au dus la achiziționa­rea în ultimul timp a altor două lucrări ale maestrului, e vorba de „Duet" și „Totem albastru", ambele aparținînd ultimei perioade, viziuni spi­rituale pe un fond popular, astfel că numărul lucrărilor din opera artistului pe care le posedă muzeul se ridică la 12. Anul acesta, cînd se împli­nesc zece ani de la moartea artistului, putem spune că ceea ce a reușit să dea Țucu­lescu artei noastre, este o lu­me de vis în care forțele bi­nelui și răului se întîlnesc în­­tr-o luptă continuă, asemenea basmelor vechi, în care do­rința de cunoaștere este ne­­sfirșită și în care existența umană își găsește una din cele mai spirituale forme de expresie.* MARIA CRIȘAN ION ȚUCULESCU-prezență de prestigiu în tezaurul plastic gălățean Punctele muzeistice sătești­­focare ale culturii populare In contextul deosebitei griji pe care partidul și statul nostru o acordă păs­trării tradițiilor populare, crearea unor muzee și puncte muzeistice sătești vi­ne să completeze un gol demult resim­țit în viața localităților rurale, noile lăcașe îndeplinind nu numai funcția de depozitare a unor valori care să fie o oglindă a istoriei așezărilor respec­tive, dar, în același timp, căpătînd va­lențe educative dintre cele mai însem­nate. Desigur, problema înființării muzeelor sătești nu este nouă, ea datează la noi încă din a doua jumătate a secolului al XlX-lea, însă în prezent ea se pune cu mai multă acuitate. Muzeul sătesc — după cum se opi­­niază astăzi — nu înseamnă colecție de vechituri și nici întîlnirea cu o lu­me apusă, cu anumite curiozități ale acesteia, ci întîlnirea fericită cu noi înșine, aceeași, dar cu o octavă mai sus, pe drumul creației, al continuității în spațiu și timp. Așadar, înființarea muzeelor constituie o problemă esențială: sătești co­lecționarea și păstrarea unor obiecte care să ilustreze principalele aspec­te ale culturii populare locale nu su­portă amînare în timp. Tocmai acest lucru l-a avut în vedere Comitetul ju­dețean de cultură și educație socialistă cînd în planul său de muncă a prevă­zut înființarea în cursul acestui an a șase puncte muzeistice și pregătirea condițiilor necesare creării altora noi. Considerat pe nedrept altă dată ca sărac din punct de vedere al creației populare (indiferent de genul de mani­festare al acesteia), județul Galați nu a constituit obiect de studiu pentru cer­cetătorii din țară. Investigațiile făcute în ultimii ani de specialiștii gălățeni au scos în evidență tocmai contrariul. Putem afirma cu toată certitudinea că satele județului nostru posedă un te­zaur de viață spirituală ce rivalizează cu creația celor mai cunoscute zone folclorice din țară. Timp de trei ani, pictorul Eugen Hul­ban a studiat cu pasiune etnografia și arta populară a județului, aproape că nu i-a rămas sat în care să nu fi poposit, iar rezultatele cercetării sale vor fi materializate în curînd în alcă­tuirea unui album care va fi încă o mărturie a bogăției spirituale a locui­torilor județului, a înaltelor trăsături etice și estetice ale acestora. Covoarele întîlnite în județul nos­tru și a căror vechime coboară în timp pînă la 1850 și chiar mai mult, se im­pun prin cromatica potolită, prin origi­nalitatea motivelor, ca și prin tehnica în care sînt țesute. Am văzut la Go­­hor un covor în care pomul vieții, u­­nul din motivele predominante în arta covoarelor din județul Galați, este așe­zat într-un fel de glastră ce ne amin­tește de soclurile sculpturilor lui Brân­­cuși. Este cunoscută originea folclori­că a creației marelui artist, iar exem­plul citat ar părea lipsit de interes, dar el este cu atît mai semnificativ cu cât pune în evidență circuitul larg al mo­tivelor populare. Dispunem de o neîn­trecută artă a prosoapelor. Se găsesc, de asemenea, numeroase unelte de muncă, mobilier țărănesc, obiecte din ceramică, piese de port care se cer grabnic adunate și conservate în mu­zee sau puncte muzeistice. Primii pași au și fost făcuți în această direcție. In comunele Ivești și Nămoloasa s-au constituit deja puncte muzeistice care grupează, alături de lucrări de etnogra­fie și artă populară, documente istori­ce și arheologice care vorbesc de tre­cutul locuitorilor de aici, de viața și aspirațiile acestora. Desigur, aceste două puncte muzeis­tice sunt încă modeste, dar există po­sibilitatea ca într-un viitor apropiat ele să fie extinse, iar colecțiile lor com­pletate cu noi lucrări care să reliefeze cu pregnanță istoria comunelor respec­tive. Astfel de puncte muzeistice vor înființate în cursul acestui an și în co­mi­munele Liești, Braniștea și Smulți. La Pechea se va crea un muzeu al agri­culturii dispunînd de un local propriu și o colecție muzeală complexă. Există în același timp un bogat mate­rial etnografic și de artă populară în comunele Țepu, Gohor, Cavadinești, Cudalbi, Bălăbănești etc, însă aici se întîmpină greutăți din cauza lipsei de spațiu. La Cavadinești, de pildă, există chiar o locuință din secolul al XlX-lea care prin valoarea arhitectonică se recomandă a fi transformată în muzeu al satului. Sesizînd aceste piedici care stau în calea înființării muzeelor și punctelor muzeistice sătești, considerăm că este necesar să se studieze cu mai multă atenție posibilitățile de care dispune fiecare comună și să se ia măsurile co­respunzătoare pentru crearea acestor focare ale culturii populare care să re­flecte întreaga viață materială și spiri­tuală a satului, constituind pentru ge­nerațiile prezente și viitoare o înaltă lecție de educație patriotică. CORNELIU STOICA Pag. a 3-a Intîmplător, trecătorii poa­te au zărit zilele trecute prin Galați pe actorii Radu Be­ Ugan, Colea Răutu, Dem Ră­­dulescu, Florin Piersic... Pre­zența lor în „Orașul de la Dunăre“ era înlesnită de a­­propiatele filmări care se vor face aici pentru o nouă producție a studiourilor noas­tre. Cel mai în măsură până în temă, să ne să ne ofere primele amănunte nu putea fi altul decât regizorul viito­rului film, Mircea Căutările la hotel au Drăgan, eșuat, ni se indică o adresă: „Cău­­tați-l pe malul Dunării“. E­­vaziv, ni se oferă un amă­nunt în plus — spre uzina de apă“. Intr-adevăr regizorul, înso­țit de operatorul șef Nicolae Mărgineanu și de regizorul secund se aflau acolo. Erau luate în calcul toate amănun­tele și după o lungă consul­tare regizorul a pus punct discuției: „Aici vom veni“. — Care-i noul film la care vă pregătiți să trageți primul tur de manivelă ? — Un film care se inspiră dintr-o întîmplare reală, noscută la vremea aceea ca­de gălățeni, și relatată prin pre­să: incendiul de pe vasul grec „Vlachos“. Intîmplarea a suscitat interesul scriitorului Ioan Grigorescu — autorul scenariului. Așa s-a născut filmul al cărui titlu provizo­riu este „Explozia“ sau „Pe­ricol“. — i-am zărit la Galați pe cîțiva dintre actorii de pres­tigiu ai scenei noastre, pe cîțiva dintre actorii pe care Se va filma la Galați. ÎMBIB—M—B— i-ați mai folosit în filmele regizate de dr. — Deocamdată prezența lor aici a fost o luare de con­tact cu Galațiul, o necesară documentare. Am vrut ca înainte de începerea repeti­țiilor la București să cunoas­că atmosfera specifică portu­lui, să vadă vasul pe care a fost incendiul așa cum arată el fără ai face noi amenajă­rile de rigoare. Sperăm că actorii își vor însuși astfel încet, încet noua identitate cerută de personajele filmu­lui aflat în pregătire. — Cine vor deține rolurile principale ? — Tom­a Caragiu va fi pri­mul secretar, Radu Beligan va apare în rolul unui con­sultant, profesor de chimie, George Motoi va fi căpitanul de pe vas, Dem Rădulescu, marinarul de pe șalupa căpi­tăniei, care descoperă incen­diul. Eroul principal al fil­mului, un stingător de son­de, va fi interpretat de Gheorghe Dinică. — Am aflat că în noul film va apare și Jean Constantin. Prezența lui surprinde, mai ales că va fi vorba, după cine am înțeles, de un film de mare tensiune. — Intr-adevăr, Jean Con­stantin va juca și el în noul film. Convingerea mea este, și a scenaristului fără și poate, că, deși e nu doar film prin excelență de mare ten­siune, se consumă o dra­mă, zîmbetul va colora și va da dimensiunea profundă a realității. —­ De ce ați ales Galațiul ? — Vrem să dăm filmului, nostru un caracter de veridi­citate, să ne contopim dacă s-ar putea cu realitatea, cu toate că e vorba de un film artistic. — Cînd vor începe filmă­rile ? — Pe data de 29 mai a.c. și vor dura probabil două, trei luni de zile. Vrem ca ab­solut toate filmările să le facem aici, mai puțin cîteva interioare pe care le vom turna la București. — Premiera ? — Absolut pînă la sfîrșitul anului și neapărat aici la Galați. Am convenit cu interlocu­torii­ să ne­ revedem pe „pla­toul” de la Dunăre în zilele de filmare. CORNE­­IU MIHĂILESCU

Next