Viaţa Romînească, 1928 (Anul 20, nr. 1-6)
1928 / nr. 1
117 CRONICA LITERARA toţi, mai serioşi şi mai aproape de popor, imită mai original— vreau să spun că în preparatul imitat apare o doză mai vizibilă şi de spirit naţional şi de fenomen obiectiv naţional. E cazul lui Alecsandri. Şi, iarăşi, o dovadă că nu e o pură imitare, o constitue faptul că literatura din cele două provincii se deosebește mult, mai mult decit în epoca precedentă. Din momentul cînd literatura romînă ajunge în sfîrșit artă literară, adică de-atunci de cînd copilăria s’a isprăvit, ea nu mai este imitarea literaturii europene a vremii respective. Epoca imediat următoare epocii Alecsandri, s’o numim epoca Eminescu, nu este parnasiană în poezie, nici realistă în proză. Iar epoca următoare celei eminesciane, epoca „sămănătoristă“, tradiţionalistă, ţărănistă, oricum s’ar mai numi, nu este o imitare a literaturii occidentale a vremii, nu-i nici simbolistă în poezie, nici psihologistă în proză. (Ne raportăm mereu la şcolile literare din Franţa, pentru că literatura noastră este sau nu este o imitare a literaturii franceze. De vreo altă literatură nici vorbă nu poate fi, decît întîmplător la vreun scriitor izolat. De altfel, cei care cred că literatura romînă este o anexă a literaturii occidentale, au în vedere mereu Franţa. Aşadar, copilul de altădată imita. Adultul acum este personal. După ce a învăţat,—ca tot copilul—începe să gîndească pe cont propriu, să creeze personal pe temeiul celor învăţate dela alţii. Cu toate acestea, şi după trecerea vîrstei copilăriei, a existat mereu, într’o formă sau alta, o şcoală care a voit să fie la modă şi a imitat literatura curentă occidentală. Aceasta s’a întîmplat, şi nu putea să nu se întîmple, pentru că, cum am spus, nu numai copilul imită, ci şi adultul lipsit de personalitate. Dar ceiace la copil este normal, este necesar, este baza creaţiei originale viitoare, la adultul care nu se poate stăpîni să nu imite, este semn de slăbire a personalităţii, de deficit vital, de ceiace oamenii de ştiinţă numesc mizerie psihologică — un exerciţiu inutil, improductiv şi ca atare dăunător. Căci dacă copilul trebue să imite, adică să repete, adică să înveţe ce s’a făcut până la el, ca să aibă cu ce deveni apoi original,—cum a făcut literatura noastră în copilărie—adultul trebue să creeze personal. Altfel e un copil bătrîn, un copil fără viitor, un copil pe degeaba copil—un degenerat. Independenţa literaturii mature, dovedită prin considerarea epocilor noastre literare, se probează, fireşte,—e doar acelaşi lucru prezentat subt altă formă—şi prin fizionomia singuraticelor individualităţi artistice naţionale de primul rang. Ca să vorbim numai de cei morţi, ori de cei care şi-au dat toată măsura, încît surprize nu mai pot încăpea,—în ce literatură contemporană lor se pot însuma Eminescu, Caragiale, Creangă, Coşbuc, Sadoveanu ori Brătescu-Voineşti ? Scriitorii mari, citaţi mai sus, ne dau, credem, dreptul de a formula o propoziţie generală, ca să nu-i zicem lege: Nici un