Viaţa Romînească, 1932 (Anul 24, nr. 7-12)
1932 / nr. 7-8
în diligenţă Sezonul e în toiu. Ziua plajă şi băi, noaptea dans şi picnicuri. Staţiunea e de altfel din cele mai modeste, face parte din acele sate sau mici orăşele, neexistente în hărţile de geografie, pe care bunul Dumnezeu ni le-a hărăzit numai pentru recunoscutele noastre virtuţi, şi unde vizitatorul se simte la început ca în exil. Privind casele scunde, gropile din mijlocul pieţii, chiar dinaintea oţelului, figurile întunecoase ale locuitorilor, ţărmul sterp şi infinitul inospitalier al mării, copiii se string pe lingă mame şi plîng. Femeile se îneacă de mirosul algei (dacă nu şi de alte mirosuri) şi abia îşi reţin lacrămile. Bărbaţii fumează şi tac cu încăpăţînare. Cei neînsuraţi adesea o şterg îndărăt în aceiaşi zi. Cei cu familii însă n’au încotro: încep să desfacă cuierele şi geamantanul. — M’ai adus..., — începe femeia, cu batista la ochi şi la nas. __ Dracul a ştiut că dăm de asemenea groapă ? — răspunde bărbatul, gîndindu-se cu părere de rău la odăile comode de acasă, la cafeneaua atît de curată şi grădina primăriei, părăsite pentru „Sciţia” asta sălbatecă şi inospitalieră. — Aşa mă porţi în toate verile... cu toţi milogii.. Atîta drum... Un tramcar, care te răstoarnă la tot pasul, în toate şanţurile! Acuma oţelul ăsta infect... — Eu l-am făcut, dacă se răstoarnă ? Cucoana aia de la Brăila şi-a pierdut şi umbrela şi cutiile cu pălării. In privinţa „milogilor”... ştii că domnul de colo e un milionar din Bucureşti ? Cică ia „aer” aici.. Să-i ia dracu pe toţi !... Aceiaşi impresie penibilă la masă, unde birtaşul pare înţeles cu dentistul, căci în biftec rămîne o jumătate din numărul măselelor. Prima noapte e un chin: musculiţele, ţînţarii şi alte jigănii zburătoare şi nezburătoare te bagă în friguri; iar cînd încep tobele şi ţărloaiele balului de la oţel, te cuprinde un adevărat coşmar: vezi numai răsturnări de tramcare, ciocniri de trenuri, dinţi scoşi, muşcături de scorpion; auzi urlet şi scrîşnet de demoni...