Viaţa Romînească, 1938 (Anul 30, nr. 1-6)
1938 / nr. 1
PREFAŢĂ1) . . . Eram în clasa a treia primară cînd am descoperit că pot să fac versuri. Ele mi s’au prezentat la început cu un aer de nevinovăţie, ca o jucărie inofensivă — ca oricare alta. Nici nu bănuiam eu pe atunci peste ce pricopseală am dat. Nu ştiam că microbul literar, cînd găseşte teren favorabil, e destul să-ţi pătrundă o singură dată în organism ca să nu mai scapi de el o vieaţă întreagă, — pînă când te face statue. . . Aveam pe atunci un coleg de clasă pe care-l chema Stănciuc, un băeţel slab şi cu urechile mari, puţin mai mic la statură decît mine — dacă se putea închipui aşa ceva. Intr’o recreaţie, i-am zis lui Stănciuc: — Vino să-ţi spun o poezie, făcută de mine. . . Şi l-am tras după colţul şcoalei, într’un loc mai ferit, unde i-am debitat prima mea operă literară, alcătuită numai din două versuri: Sânţi cu toţii, fraţi români, Să dăm năvală în păgîni! . . . Era o poezie patriotică. O făcusem într’un moment de inspiraţie, după modelul celor din Cartea de cetire. Şi eram foarte mîndru. Stănciuc însă nu s’a arătat entuziasmat de loc. El a ascultat versurile mele de vitejie cu un deget în nas şi cu ochii după vrăbii. Şi, cînd am isprăvit, a zis numai atît: — Ce-mi dai, să nu te spun la domnul ? . . . întrebarea asta mi s’a părut atunci, nu știu pentru ce, cu totul lipsită de delicateță. Ce era să-i dau? I-am dat, imediat, o palmă. Pe urmă, dacă nu mă'nșel, am impresia — că i-am mai dat una. Dar n’aș putea să afirm cu siguranţă, pentru că lucrurile de acest fel se petrec de obiceiu cam repede şi, la vîrsta aceea, sunt prea obişnuite, ca să mai lase urme în amintire. *) La volumul ce urmează a se tipări în editura ,,Cartea Românească1 ‘, cuprinzînd o alegere din scrierile postume ale lui G. Topîrceanu.