Viaţa Romînească, 1945 (Anul 37, nr. 7-12)

1945 / nr. 7-9

SĂRMANĂ OMENIRE Sărmană omenire cu suflet otrăvit De suferinţa stearpă din anii învrăjbirii, Acuma cînd măcelul nătîng s’a isprăvit, Va trebui să vindeci cu balsamul iubirii Putreziciunea urii din trupul tău strivit.* Va trece multă vreme pînă cînd Să poţi privi din nou surîzîtoare Adîncul cel majestuos şi blind Pe care l-ăi, jignit, cutezătoare, Cu pocnet de explozii şi vuiet de motoare, băd­ia ta în templul azurului se stînge. Ce drept mai ai să intri în templul pîngărit Spre care ani de-a­ rîndul tu n’ai trimis decît Fum acru de incendii, voci amorţite’n gît De groază şi duhoare de hoituri şi de sînge? O, Prometeu, T­itan­e cu suflet temerar, Tu care-odinioară te-ai înfruntat cu Zeii Ca să răpeşti din ceruri focul d­ar Şi oamenilor să-l aduci în dar Odată cu scînteia lăuntric ’a Ideii, Priveşte-i pe-ac­eşti oameni cît de nemernici par, Mai răi decît Ciclopii, mai proşti decît Pigmeii. Nevrednici sunt de focul pe care l-ai adus Şi pentru care-ai suferit odinioară In Caucaz, acolo sus, Pe stîtica unde Zeus înlănţuit te-a pus Cu vulturul în coastă scurmînd cu plisc şi ghiară. Cerul e gol şi Zeii au plecat Şi piatra Caucazului e goală. Poeţii spun, Titane, că te-ai desferecat Şi de mulţimea tîmpă alungat. Ai dispărut în pulberea astrală.

Next