Viaţa Românească, 1950 (Anul 3, nr. 7-12)
1950 / nr. 11
274 EUGEN CAMPUS treaga ei amploare, influenţa binefăcătoare exercitată de literatura rusă asupra literaturii noastre dealungul veacurilor. In schimb, în broşura pentru cl. IX există un întreg capitol despre „Formarea limbii române” care vine în contradicţie cu tezele tovarăşului Stalin din articolele cu privire la marxism în linguistică. Aşa ceva nu întâlnim în tezele pentru cl. X-XI, precum nu întâlnim acolo nici greşala de a deplasa cu mai bine de un secol anumite opere literare (In cl. IX, istoricii munteni din sec. XVI-XVII sunt trataţi la capitolul despre secolul XVIII). Dacă între tezele de istoria literaturii vechi şi cele de istoria literaturii noi există diferenţe considerabile, tot atât de mari sunt şi diferenţele între diferitele studii monografice din cuprinsul aceloraşi perioade. Astfel, de pildă, capitolul despre opera lui Heliade Rădulescu este nesistematic şi în genere neadâncit, din contra, sunt multe alte studii serios gândite şi sistematic expuse (Filamon, Vlahuţă, Coşbuc, Cerna). Şi ca formă de prezentare apar diferenţieri marcate : capitolul despre Gherea, bogat în conţinut, păstrează aspectul strict de teze, enunţând numai ideile, ce vor trebui apoi desvoltate. Alte capitole desfăşoară pe larg expunerea, desvoltând ideile, introducând chiar citate şi încercând chiar să le comenteze. Cu toată această dificultate care rezultă din lipsa de unitate a tezelor, anumite probleme trebuesc ridicate chiar dacă unele dintre ele nuse referă în egală măsură la întreaga serie de studii. Prima şi poate cea mai importantă este aceea a periodizării şi implicit a împărţirii materialului pe clase. In clasa IX se studiază numai literatura veche, în clasa X se începe cu Văcăreştii şi se încheie cu Junimea după ce au fost studiaţi atât scriitorii dela 1848 cât şi Eminescu, Caragiale, Creangă, etc; în sfârşit în clasa XI se porneşte de la Curentul Contemporanul şi se ajunge până în zilele noastre. O atare împărţire ni se pare nejustă. In primul rând, pentru că ea împiedică o prezentare ştiinţifică a procesului de desvoltare istorică, despărţind arbitrar factorii care se ciocnesc în luptă. Nu se poate studia într’o clasă Junimea şi abia în anul următor, Contemporanul, când întreg sfârşitul secolului XIX răsună de ciocnirea lor şi când aceste ciocniri reprezintă, pe plan cultural, literar, lupta de clasă dintre burghezo-moşierimea reacţionară şi mişcarea muncitorească în creştere, purtătoare a progresului. Situarea capitalului despre Junimea la sfârşitul clasei X, după ce au fost studiaţi scriitori ca Eminescu, Creangă, Caragiale, părea la prima vedere ciudată. Ea are totuşi o explicaţie. Prin această derogare de la ordinea cronologică, autorii Tezelor au vrut, desigur, să lupte împotriva clişeelor false şi interesat răspândite de istoriografia burgheză, marcând astfel ideea justă că marii noştri clasici nu aparţin Junimei, mai mult chiar că Junimea nu este nici măcar un adevărat curent literar, în deplinul înţeles al cuvântului. Metoda întrebuinţată însă pentru a marca această idee justă şi a restabili adevărul istoric, ni se pare însă greşită. Se procedează formal, printr-o simplă intervertire mecanică a ordinei de expunere în loc să se acţioneze combativ, ducându-se o luptă în profunzime, consecventă. Un astfel de procedeu formal este nu numai ineficace, darorează şi confuzii prin încălcarea succesiunii istorice a faptelor şi poate duce la o neştiinţifică viziune asupra desfăşurării lor, prin întunecarea principiului fundamental al luptei de clasă. Actuala repartiţie a materialului mai are şi o altă consecinţă care ni se pare neindicată din punct de vedere ştiinţific, se acordă un loc disproporţionat de măre, literaturii vechi. Departe de noi gândul de a minimaliza importanţa acestei literaturi, ar însemna să alune-