Viaţa Romînească, 1958 (Anul 11, nr. 1-6)
1958 / nr. 4
144 DUMITRU MICU genţelor raţiunii în măsura — şi numai în măsura — în care se întemeiază pe „documente autentice“ (şi, în acest caz, apropierea de „logica naturii“, e tot una cu apropierea de adevărul obiectiv al vieţii) ; ori, documentele sînt indiferente, putînd fi suplinite prea bine de ficţiune, şi atunci pretenţia de a construi potrivit unei „logici a naturii“ n-are sens. Dificultatea nu e, precum se vede, de a releva şubrezenia speculaţiilor idealiste cuprinse în studiul din Jurnalul literar, ci mai curînd aceea de a descoperi „sîmburele raţional“ al citatului studiu. Celui ce a intuit spiritul operei lui George Călinescu considerată în întregul ei, fondul rezistent al ideilor din studiul Istoria ca ştiinţă inefabilă şi sinteză epică nu-i rămîne tăinuit. Teoreticianul sceptic, propagator al agnosticismului în materie de reconstituire a trecutului, dovedeşte un zel exemplar, cînd e vorba de a întocmi biografia unui scriitor, în adunarea documentelor în stare să închege imaginea obiectiv veridică a personalităţii respective. Este oare Viaţa lui Mihai Eminescu o construcţie epică fantezistă? Da de unde! „Prezenta Viaţă a lui Mihai Eminescu — scria autorul în post-faţa ediţiei prime — nu este o „viaţă romanţată“, ci o biografie critică, alcătuită cu toată băgarea de seamă după toate izvoarele ce ne-au fost la îndemînă şi cu scopul de a strînge laolaltă ştirile aşa de risipite şi contradictorii. Nimic fictiv n-a intrat in ţesătura acestei cărţi..." (sublinierea îmi aparţine: D.M.) O dovadă suplimentară a metodei riguros ştiinţifice după care istoricul literar G. Călinescu înţelege să elaboreze o monografie este preocuparea constantă de a îmbogăţi necontenit cu noi date „viziunea“ asupra unui autor, viziune cristalizată în scrieri de mult intrate în conştiinţa publică. În cîteva numere consecutive din Contemporanul, G. Călinescu aduce, la Cronica optimistului, corectări de detaliu unor pasaje din Viaţa lui Mihai Eminescu, corectări sugerate de descoperirea unor noi documente. In Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor putem consulta, pe lîngă excelentele (din punct de vedere documentar şi nu numai documentar) monografii consacrate lui N. Filimon şi Gr. Alexandrescu, capitole substanţial îmbunătăţite dintr-o nouă versiune a Operei lui M. Eminescu. Tot din revista Institutului de istorie literară şi folclor aflăm de existenţa unui manuscris al Istoriei literaturii române, ediţie nouă, revăzută. O asemenea muncă ciclopică destinată a făuri o viziune istorică subiectivă care să suporte confruntarea cu documentele ce înfăţişează virtual imaginea realităţii obiective nu e deloc a unui agnostic. G. Călinescu e un istoric şi critic literar pentru care lumea exterioară, vreau să spun realitatea obiectivă a scriitorilor şi a operei lor, există. Nu se poate face aceeaşi constatare cu privire la E. Lovinescu, cu toate că acesta, în oroarea lui de idei generale, nu şi-a ridicat solipsismul (căci solipsism e impresionismul său, cînd e dus la limită) la rangul de principiu filosofic. Atît de ascuţită este preocuparea prof. Gh. Călinescu pentru prezentarea faptelor din trecut în lumina adevărului obiectiv încît nu tolerează intervenţia arbitrară a fanteziei, nu numai în istorie (chiar în studiul din Jurnalul literar e condamnată „literaturizarea istoriei“), dar nici chiar în operele de ficţiune. Lovinescu, spre exemplu, e sancţionat drastic, şi în articolele din Viaţa Romînească, şi în Istoria literaturii române, pentru vina de a-l fi pus pe Eminescu, în Mite şi Bălăuca, să pledeze în favoarea unor teze care sunt ale criticului, precum „diferenţierea“. Un adevărat torent de lavă prăvăleşte G. Călinescu peste amfitrionul Sburătorului care şi-a permis să născocească un manuscris eminescian, în care poetul formulează teza... „mutaţiei valorilor estetice“. E oare G. Călinescu, antilovinescianul, acelaşi cu G. Călinescu din Jurnalul literar nr. 1, 1947, care consideră că istoricul „inventează“ ? Oricît ar părea faptul acesta paradoxal, contradicţia între atitudinea prof. Călinescu — teoretician al istoriei — şi acelaşi prof. Călinescu, ca istoric şi critic literar, nu e atît de izbitoare cum se relevă la