Viaţa Romînească, 1960 (Anul 13, nr. 1-6)
1960 / nr. 6
arătat mai de mult, şi studiile recente ale lui N. Tertulian sau Savin Bratu au demonstrat-o convingător, cît de tributare sînt ideile esteticeale lui Titu Maiorescu lui Kant, Schopenhauer şi — mai ales — neohegelianului Fr. Vischer. Dar e semnificativă însăşi orientarea Junimii către filozofia idealistă germană. Orientarea aceasta nu poate fi explicată numai prin faptul că întemeietorii Junimii, Maiorescu, Jacob Negruzzi, au studiat în Germania. Căci acolo, după 1860, iar fi putut descoperi socialismul, nu numai pe Schopenhauer și Vischer. Sunt probleme de istorie literară foarte des atinse la care insuficienta analiză a felului cum se ciocnesc cele două forţe antagonice — ideologia dominantă şi cea populară — ia forme elocvente. Orice studiu despre marii scriitori care au frecventat şedinţele „Junimii“ şi au colaborat la „Convorbiri literare“ e ţinut să discute raporturile scriitorului respectiv cu junimismul. Modul simplist in care e rezolvată problema distonează cu nivelul general al cercetărilor. Formula sumară — „deşi, totuşi“ — e aici încă în circulaţie. Modul cum se demonstrează că — deși colaboratori ai „Convorbirilor“ — Eminescu, Caragiale, Creangă n-au avut nimic de a fiaice cu junimismul e vulgarizator, pentru că, pînă la urmă, se reduce totul la conflicte și antipatii personale. Colaborarea la „Convorbiri“ e explicată prin prestigiul revistei — ostilitatea e argumentată prin glume de felul lui : „O seară la Junimea în ajunul Anului Nou" — supraapreciiată într-o monografie şi de autorul acestor rînduri — ori prin versurile mînioase, aşternute de Eminescu pe un colţ de manuscris. Desigur că conflictul de mentalităţi, inadaptarea unor „proletari intelectuali“ într-un cerc exclusiv, are semnificaţia ei. Dar problema s-ar cere discutată sub aspect ideologic. Cum se explică apropierea atîtor mari scriitori de „Junimea“ şi în cele mai multe cazuri, ruptura ulterioară ? Cum se explică şi faptul că Gherea însuşi acceptă în cazul lui Caragiale o interpretare înrudită cu „formele fără fond“. N-a fost cercetat modul cum caracterul de diversiune al formulei maioresciene a putut atrage o vreme pe exponenţii decepţiei şi revoltei populare. Faptele de la care au pornit pe drumuri literare distincte Caragiale sau Eminescu fuseseră sezisate de ideologia populară. Contrastul între trecutul democrat şi prezentul retrograd al burgheziei, contrastul între limbajul încăfolosit şi realitatea politică, transformarea negustorului de la 1848 în jupîn Dumitrache au fost remarcate — încă neclar — în revuistica vremii. Un actor cu antene sensibile la actualitate, ca Matei Millo, l-a pomenit în cîte-un cuplet. Jupîn Durmitrache căpătase contururi care-l solicitau și pe artist și pe teoretician. Teoretizarea maioresciană a folosit faptele pentru interpretarea idealistă a „formelor fără fond", le-a organizat ,împotriva ideologiei şi artei paşoptiste. De laici şi ostilitatea imediată arătată Junimii de „ariergarda paşoptistă" — Bolintineanu, Bolliac — sau de scriitori formaţi ca haşdeu în spiritul 48-ului. Dar caracterul diversionist al teoriei construită cu anumite elemente reale, explică priza avută temporar de ea asupra unor scriitori care prin experienţa personală de gazetari mărunţi sau mici funcţionari traduceau marea decepţie a maselor de după 1860 şi-i dădeau glas în limbajul romantismului sau al realismului critic. „Formele fără fond“ nu puteau însă răspunde revoltei maselor care nu căutau soluţii conservatoare. De aici incompatibilitatea, urmată de ruptură, în cazul lui Caragiale, distanţa faţă de junimism păstrată de la început de Vlahuţă sau Delavrancea, totuşi colaboratori ai junimistei „Romînia liberă“. Gradele în care de la Eminescu la Duiliu Zamfirescu scriitorii s-au lăsat atraşi de junimism, cer analiza de la caz la caz, în funcţie de formaţia ideologică a fiecărui scriitor. In cazul lui Eminescu, insatisfacţia pe care, în ciuda multor observaţii preţioase de detaliu, o dau atîtea pagini de analiză e pricinuită şi de persistenţa rezolvărilor simpliste, explicabile în 1950, dar supărătoare în 1960, de persistenţa frazelor sumare care vorbesc de „unele contradicţii“ şi de „unele şovăieli“. In două ar-