Viața Studențească, aprilie-iunie 1970 (Anul 15, nr. 13-25)

1970-04-01 / nr. 13

ivitul nations! tei ÉDigjitisli H * » *>" > ? <:#■?$& $&mt mt & mi%gk í> «äj ^*r* KiNi« S&rs« *S3S*$ ;& «*■ $*■& «Ä* Sssfsaâl te»șM»' # tmrnm's** ^-Bjsä &bs«« Ä&&“*. & s««iteä t&H *äA éafe«*# á> fe > MAI MÚLT DECIT JOCURI! începe peste cîteva zile Festivalul na­țional al artei studențești, competiție artistică de anvergură nu numai prin impunătoarea tradiție pe care vine s-o consfințească încă o dată, cît și prin im­presionanta sa desfășurare de forțe, de talente ale studențimii noastre Situîn­­du-se la confluența,unui exemplar co­locviu filosofic la scară națională și o apropiată decadă a sintezelor cercetării mințifice studențești din fiecare institut, estivalul, prin modul său specific de manifesta­re a virtuților creatoare stu­dențești, dă tabloului spiritualității uni­versitare culorile­­ și tonurile vii, care să pună deopotrivă în valoare inteligenta temerară și sensibilitatea inefabilă ale acestui tumult de tinerețe care este stu­dențimea noastră.­­ Amploarea acestui festival se poate întrevedea și din faptul că pentru faza lui finală au fost selecționați cca. 2 000 de artiști-studenți, adică a cincea parte din numărul total. Ceea ce înseamnă că 1 din 10 studenți e adept al muzeu 6­­­în afara orelor de studiu, în acest număr nesocotindu-i pe studenții instituțiilor ar­tistice de profil care prin întreaga lor pregătire se dedică artei. Cîteva dintre edițiile pe centre ale acestui festival, în mod deosebit cele de la Cluj și București, cu toate neîmplini­­rile lor, „repedele noastre ochiri" în programele unor formații și instituții ar-Niculae STOIAN (Continuare în pag. 2) (Continuare in pagina 10) UN MESAJ PENTRU ÎNȚELEGEREA ROSTULUI MATEMATICII Acad. GRIGORE C. MOISIL profesor la Universitatea din București Suntem­ convinși că academicianul GRIGORE C. MOISIL nu mai trebuie prezentat cititorului nostru. Nici chiar celui din liceu. Căci la sfîrșitul unei conferințe — făcînd probabil indirect aluzie la lipsa întrebărilor din partea auditoriului — distinsul profesor măr­un­­ea că, de curind, la o întîlnire cu niște elevi de liceu, i s-au pus întrebări trei ore. Tocmai această conferință — ținută de curând la Casa uni­versitarilor din București, în cadrul unui ciclu intitulat „Moderniza­rea învățămintului superior“ — v­ o prezentăm aproape in întregime, transcrisă fidel de pe banda de magnetofon a reporterului nostru. Din ceea ce magistrul a expus liber în fața unui auditoriu format din cîteva sute de cadre didactice și studenți, pe tema „Caracterul inter­­disciplinar al cercetării moderne“, triumfă ideea universalității ma­tematicii în știința secolului nostru. Iar ca un corolar, sarcinile ce stau în fața învățământului nostru superior. Este pentru mine întotdeauna o mare bucurie să vorbesc cu co­legii mei despre problemele care interesează învățământul. Pe vre­mea cînd eram eu tînăr, cineva știa, să zic așa, pe ce lume se află. Era profesor de geometrie. El învățase geometria și urma să predea aceeași geometrie, evident ameliorată cu cercetările mai noi, cu puncte de vedere mai noi. Deși erau profesori de matemati­că la facultatea noastră, care nu-și repetau niciodată cursul e­­xact cum îl mai făcuseră altă­dată, totuși făceau cam aceleași lucruri. Astăzi, progresul științe­lor este atît de rapid încît orice om trebuie să sufere cîteva „șocuri“, în timpul evoluției sale de profesor trebuind să-și schim­be cursul destul de „cu totul“. Dacă mă uit, de exemplu, la ce se învață acum la Facultatea de matematică — și mă uit la ea pentru că îmi este mai ușor — e fără îndoială că lucrurile n-au decît legături extrem de vagi — nu zic nici o legătură — cu ce în­vățam noi. Lucrurile sînt schim­bate așa de mult încît, cînd vin să studieze pentru doctorat oa­meni mai tineri, evident știu ce-au învățat. Dar dacă sunt tot tineri, dar au terminat facultatea acum zece ani de zile, atunci primul lucru pe care trebuie să­­ învăț să-l facă este să-și refacă cultura cu care au rămas în ur­mă în acești zece ani — dacă nu au făcut-o ei înșiși. Starea aceas­ta e datorată unui progres ex­trem de rapid al științei în a doua jumătate a secolului nostru. Și dacă ne gîndim la tehnică, atunci progresul e încă și mai ra­pid. Acum cîteva zile, cineva mi-a cerut să stăm de vorbă în vede­rea unei expuneri la televiziune asupra unei probleme — aceea a șocului absolventului facultății cînd intră în meserie. Se pare că el suferă un anume șoc cînd vine în contact cu aplicarea în practi­că a celor învățate în școală. Și lucrul acesta probabil că se mai întîmplă — nu știu dacă a fost studiat — cam la 8—10 ani după ce s-a învățat cu meseria. Fiindcă în meseriile obișnuite de inginer tehnologiile se schimbă cam o dată la zece ani. Deci, dacă fa­ceți socoteala, cel care a învățat bine și a știut lucrurile bine la 25 de ani, cînd a terminat Po­litehnica. zece ani mai tîrziu — adică la 35 de ani — trebuie pen­sionat. Aceasta este­­ situația rea­lă. Ea corespunde unei realități de care directorii de întreprinde­re trebuie să-și dea seama. Pen­tru că trebuie ca o parte din timpul plătit de întreprindere celui care lucrează acolo să fie dedicat modernizării lui. Eu am trimis la un moment dat pe un tînăr de la Centrul de calcul al Universității, să învețe pe calcu­latorul existent la Timișoara fi­indcă era, în acea perioadă, mai bun. Și dorința mea era de a trimite pe toți cei de la Centrul de calcul să învețe pe toate calcu­latoarele care erau în țară. Iar contabilul Universității mi-a tri­mis o hirtie, pe care îmi pare rău că n-am putut s-o pun la do­sarul meu, fiindcă a trebuit să facă parte din dosarul centrului. Eu am un dosar A. Dosarul A este dosarul absurdităților. în ea scria: „Fiindcă tovarășul „cutare“ se duce la Timișoara să învețe cum să lucreze la calculatorul MECIPT-1, aceasta o face în avantajul lui și, deci, Uni­versitatea nu poate să-i plă­tească nici drumul și nici în­treținerea acolo“. Eu nu știu dacă acesta era un caz izolat. Cred că directorii aproape tuturor între­prinderilor, cînd își trimit ingi­nerii sau economiștii în altă par­te să studieze, cred că acesta este un timp cînd ei profită și uită că acesta este de fapt un timp din care cea dinții care profită e în­treprinderea. Fiindcă altfel riscă sau să plătească pensie tuturor celor care au împlinit 35 de ani sau să întrebuințeze — ceea ce e mult mai scump — oameni care nu mai sînt Această școală continuă informați. trebuie s-o avem în ved­ere în toate ac­țiunile noastre de învățămînt. Școala nu se termină, ci se con­tinuă. Mai am încă ceva de băgat de seamă și cu aceasta mă apro­pii mai mult de problema pe care vreau s-o abordez. Cînd eram student, toată faculta­tea încăpea într-un local. Toa­te științele astea — matemati­că, fizică, filosofie, istorie — se făceau în localul în care este acum Chimia-Fizică. Și atuncea, dacă întîrziam la un curs la care dădeam examen, intram alături, la un curs la care nu dădeam e­­xamen. Și mă învățasem să ur­mez mai ales cursurile la care nu dădeam examen fiindcă celelal­te tot trebuia să le învăț pentru examen. Și în timpul ăsta am urmat cursurile lui Iorga, de exemplu, care erau deosebit de frumoase, de încălzitoare, de energizante. Și am urmat cursuri de filosofie. Unele le înțelegeam, altele mai puțin. Am urmat și cursuri de sociologie , cursul lui Mihail Dragomirescu care avea loc în marea­ marea aulă a Fun­dației. Urmam și cursul de Is­toria artelor. Nu zic că la toate

Next