Viața, iunie 1942 (Anul 2, nr. 403-431)
1942-06-11 / nr. 412
[ Pagina 2-a DĂ! “ 2 ■ A AVUT DREPTATE Caragiate, când a afirmat că există o foarte ciudată concepție despre „producerile literare” și despre critica lor. „Toate artele, spune Caragiale, cer de la om o strădanie mai mult sau mai puțin îndelungată. Muzica, pictura, sculptura, arhitectura, teatrul- până și călăria, trebuesc învățate încet-încet, ani întregi. Cu cât le învață oraul și le pătrunde, cu atât descoperă că îi maî rămâne mult de știut; așa s'a zis cu drept cuvânt că viața ste prea scurtă, și arta prea lungă. Toate e afară de literatură. Literatura este o artă care nu trebue învățată, cine știe cum din litere se fac silabe și din acestea cuvinte, este destul de preparat pentru a face literatu Mai departe. „Dar im numai pe calea producerii literatura rl exigentă, ci și pe calea judecării producerilor. Un exemplu: Ca să fii ddggisQs operă de artă, un tablou o statue, o simfonie, mai știu eo ce, îți trebue pe lângă gustul înăscut și o deprindere îndelungată, o anume pregătire, care ci se pot căpăta decât cu vremea. Așa cu toate artele, — afară de literatură. Și e drept să fie așa; dacă pentru ca s’o faci cu succes, nu-ți trebue altă pregătire decât scrisul, de ce ți-ar trebui mai decât cititul ca s’o adeci cu competență. Știi să scrii? ești literat. Știi să citești? ești critic”. Iată o concepție care nu s’a schimbat, în toate aceste decenii ce s’au scurs de la moartea lui Caragiale. Și cine știe cât va nța data încă. E INTERESANTĂ încercarea de autoparodiere a lui Caragiale, care, fiind acuzat de un critic al vremii, că scrie prea „simplist”, își parodiază nuvela „Făclia de Paști”, scriind-o, de data asta, cu fraze umflate și pretențioase, sub titlul „,Noaptea învierii”. Această parodie se găsește în volumul de Novele și Povestiri apărut în 1908 — o nouă ediție a scos „Cartea Românească”. Caragiale vrea să ne arate, stăpân pe meșteșugul lui, cum se poate scrie prost Ar fi interesant să-i urmeze exempe unii din scriitorii noștri, încercând să-și scrie încă o dată unele opere într’un fel cu totul opus celui dintâi. Ar reuși, probabil, să arate cum se scrie și bine, cine știe?! ® FOARTE BINE A FĂCUT O. N. C.-ul, alegând ca subiect pentru viitoarea-i producție ,Noaptea Furtunoasă”. Eroii lui Caragiale sunt de aceeași actualitate azi ca în vremea când au fost creați, — și vor mai fi cine știe câtă vreme când și-a trădat surâsul sarcastic peste o mare melancolie lăuntrică. Oare frământările de acum pot fi o chezășie pentru apropierea unor alte vremi, de mai mare gravitate sufletească și mai adâncă conștiință națională, a tuturor păturlor noastre sociale? Noi credem că dat fiindcă orice temă trebue să-și aibe echivalentul ei de creație, DUPĂ TREI DECENII 'a scurs parcă o veșnicie, o istorie întreagă plină cu oameni, cu fapte, cu epoci de când a închis ochii departe șiîtrnst Caragiale. Și totuș uneori ni se pare atât de aproape de noi, ca și când ele ar fi zâmbit pentru ultima oară și râsul lui cald și-ar mai purta încă duhul. Alteori , simțim aevea, cum af cuprinde, cum trăim alături de el, sau cu el printre noi. Contrast, ca în arta lui, ca în sufletul și dibăcia sa de a crea ființei , " ’ Treizeci de ani par o Întreaga lume prăvălită de jocul capricios al timpului, par o singură clipă așternută in sufletele noastre. Caragiale omul e departe și e totuși neverosimil de aprape de noi. Personagiile sale, depășindu-i în vitalitate, au rămas în lecturile noastre din câr[i, pe scenele teatrelor, în sufletele, și chiar printre noi. Le regăsim aevea multiplicate în mii de exemplare cu sau fără mici modificări în forma lor externă. .. Desigur că omenescul eroilor săi irumpe atât de puternic din acțiunile lor, din felul în care sunt construit încât prin adevărul lor artistic, căpătând viață îmbracă forma desăvârșită clasicismului. Fără a fi pastișea fără a fi banală, această lume a lui Caragiale evoluiază călătorind odată cu anii și sfidând într un fel timpuri . Prin prisma scolasticului eroii săi apar bogat colorați purtând fiecare diverse peceți sufletești - aceea a caracterului respectiv, precum și a tipului creat, imortalizat de condeiul, creerul și sufletul lui Caragiale. Dar In afară de desăvârșita, de eterna lui viabilitate, oamenii, acești eroi fără voe ai diverselor împrejurări an bogăției cerebrale, ai logicei proasprii personagiului studiat, mai au calitatea de a fi unor nuți. Elevii de liceu, studenții, profesorii și în general once literat care studiază, nu lupta cu ființe greoae născocite, cu hibrizi sau plăsmuiri false, nenaturale pentru a le păstra. Aceste personagii rămân ușor, aproape invo uater și pentru totdeauna în raza vizuală, in spațiul sufletesc a fiecăruia dintre cei care l au cunoscut. .... Pentru marele relief social, uman, toată acea menagerie a ființelor caragialeși a avut un singur creator, un singur spițer, și un singur dresor [UNK]’ pe Caragialeautodidactul. Ultimul cuvânt de data aceasta, e mai elocvent decât o întreagă bibliotecă pentru ca a asociat cuprinzând în el și pe acel de „talent nemăsurat" ■ . Dar geniul scriitorului sa desvoltat ca de obiceiu, neținând seamă de conveniențe sociale, de diplome și de capacități aprobate de diverși semidocți oficiali sau neoficiali mizerabili funcționari ai diverselor instituții de cultura. In serile de liniște discutând cu diversele sale personagii vesele sau triste cu sau fără dramatism în existenta lor, convenim pană în cele din urmă asupra permanentei ignorante și lipse de carnetei omenești. Există asociații care poartă numele lui Caragiale, un teatru și nenumărate instituții cu impresionante cifre marcând exercițiile lor bugetare. Totuși mai puțin decât ultimul om politic Caragiale nu are in București o aducere aminte în fata generațiilor următoare, săpată în bronz.’ o atât de omenească statue. Ni se va spune că tocmai această condiție s'a căutat să se evite în fața proeminenței numelui său, omenescul, pe care el l-a depășit și l-a stăpânit. Ar fi o penibilă justificare pentru că o statue își leagă numele de realizările omului și de el însuș mai ales că s'au format ca și în cazul lui Caragiale nenumărate comitete cari au strâns de pretutindeni, dar mai ales de la public, fonduri și a căror viață sau activitate a sucombat foarte suspect Moravurile românești rămân însă aceleași, chiar in fața genialității lui Caragiale.. Ernest Venea S VIATA 10 Iunie 1912— 10 iunie 1942 TREIZECI DE ANI DE LA MOARTEA LUI I. L. CARAGIALE CARAGIALE ȘI EMINESCU In a sa „Viată a lui Caragiale”, la capitolul „Prietenii”, d. Șerban Cioculescu acordă un mare spațiu legăturii dintre Eminescu și Caragiale, găsindu-i o semnificație deosebită nu numai prin opulența personagiilor, ci și prin romantismul ei, primejduit de toate exagerările posterității. Această amiciție fiindcă nu poate fi numită prietenie, stă sub semnul acelor ciudate întâlniri ale nemuririlor, din care, scânteează contrastul cu înțeles adânc, prefăcut apoi în mii de urmași. In toate epocile au existat astfel de întâlniri contradictorii și fără să cădem noi înșine în romantism, putem trage unele concluzii de mai mare orizont. Destinul vrea ca ființe de structuri deosebite să-și încrucișeze drumurile, ba mai mult, să pornească pe acelaș drum, al realizărilor ce devin apoi înseși pietrele de hotar ale viitorului. Fiindcă nu găsesc în cultura românească o mai frumoasă — ca să zic așa — dizonantă de personalități, sincronizată totuși în sunetul aceluiași moment cultural, decât cea dintre Caragiale și Eminescu. Acești doi oameni se întâlniseră la o vârstă când personalitatea, nerotunjită încă, admite interferențele de principii și de structură. Mai târziu, cristalizarea aduce anume absolutisme care îngreuiază relațiile dintre creatori. Un fir comun de apropiere era desigur conștiința artistică, al cărei cult îl aveau amândoi, deși în chip diferit. Dar „conștiința artistică”, în care intră grija formei și cinstei profesionale, se vede că este ea însăși ceva exterior, de ordin tehnic, din moment ce nu poate apropia în mod absolut doi oameni, două spirite și mai ales din moment ce dă rezultate variate. Ce rezultate a dat conștiința artistică la Eminescu — și ce rezultate a dat la Caragiale? Firește, rezultatele temperamentului și ale puterii de creație, ale fiecăruia. Dar mi se pare că mai e ceva — și acest lucru aș vrea să-l sugerez. Anume, că Eminescu reprezentau — și și Caragiale reprezintă “ cele două forme permanente ale spiritului românesc și că, prin urmare, felul în care „conștiința artistică” a unuia și a. alinia s’a realizat, caracterizează înseși aceste două forme ale lui. Mărturiile ne dovedesc că cei doi mari creatori erau conștienți de ostilitatea organică, ireversibilă, care exista între ei și ca ei rezolvau conflictul ascuns prin căutarea punctelor de apropiere, ignorând sau prefăcându-se că ignorează ceea ce îi despărțea brutal. Caragiale și Eminescu sunt două structuri antipodice și prietenia lor se manifestă negative ale exact prin calitățile marilor rivalități: stimă, politețe, recunoașteri pline de nostalgie, etc. Că Eminescu înfățișa partea ascunsă românesc, cea a profunzimilor și a impreciziunilor ample, din care si a extras și materialul de creație, aceasta s’a spus din destul, și că amicul său de epocă reprezenta partea exterioară, rațională, realistă, a acestui spirit — — aceasta e destul de evident. Mergând mai departe, Caragiale și Eminescu reprezintă înseși cele două tipuri umane, veșnic în balanță pe acest pământ. Iar în reprezentare românească, ei configurează cei doi piloni pe care se sprijină întreaga noastră cultură — așa cum s’a închegat până acum și cum se va desvolta de aci înainte. Intre idealismul grav al fondului nostru mitologic, pletoric, pe care îl ilustrează Eminescu și realismul ironic, cu irigări de tristețe agonică, al lui Caragiale, contrapunctul e definitiv și tragic; întotdeauna, cultura noastră se va căuta între Eminescu și Caragiale... Cel dintâi îl disprețuia pe cel de-al doilea — cu admirație, totuși, pentru desinvoltura sa realistă, cel de al doilea îl invidia, desigur, pe cel dintâi, imitându-i chiar în nevinovate însemnări de caet intim, dar nu mai puțin zefe,misindu-i virtutea de a lua totul în serios, până la naivitate. Să nu ne grăbim spunând că o categorie de creatori este superioară celeilalte. Desigur, noi, furăm lumea majoritatea, preinfuză, cu sunet de orgă și cu avânturi siderale a lui Eminescu. Dar satira lui Caragiale — lumea lui diformă și diformată din necesități de optică, precisă — este și ea necesara, pentru un echilibru, poate, în această luptă a valorilor din care ia ființă cultura. Dan Petrașincu ACTUALITATEA LUI I. L. CARAGIALE Am găsit, deunăzi, la sfârșitul unei ,cărți de naivele ale lui I. L. Caragiale, două lucrări, ne cât de amuzante «e atât de semnificative, ba care regretăm că din lipsă ,de spațiu, nu le putem reproduce nici măcar parțial, mărginindu-ne a le rezuma.. Ce dintâi, este o schiță intitulată „O invenție mare“ , cea de a chema o parodie după „O făclie de Paști“ intitulată „Noaptea învierii“. In „O invenție mare“ autorul ne povestește cum Aghiuță mergând intr’o zi la Dumnezeu, ca să-l roage să-i dea lumea, lui pe motivul ca oamenii sunt răi și proști si e păcat sa și mai bată capul cu asemenea secături, Dumnezeu îl tratează de pesimist și noi vrea să-i dea crezare până nu i se aduc probe coincludernte în susținerea acestei afirmații. Atunci, Aghiuță» intăiitat» boară pe pământ, il întâlnește cape Gutenberg și-i sugerază să inventeze tiparul. Tiparul fiind inventat, cu ajutorul lui Aghiuță, care-și cârligă coada pe roiata mașinii înde imprimat, începu să se imprime cu o rapiditate uimitoare, prin ani și ani, mii si sute de mii de opere de literatură și filosofie, născocite de creerul oamenilor. Cu acest vast material imprimat, Aghiuță se întoarce triumfător în fața lui Dumnezeu, arătândui probele cerute pentru a dovedi prostia și răutatea oamenilor Dumnezeu, după ce se lămurește, amărit, hotărăște să-i cedeze lumea lui Aghiuță. Dar, când acesta lasă plece, îi cer să-și ia și terîefoagele gele aduse. Ceea ce Aghiuță făcând, coboară intre oameni, care, la rândul lor fac biblioteci și Academii naționale „ca nu cumva vremea să le prăpădească înțelepciunile“. „Noaptea învierii“, este o foarte amuzantă parodie a „Făcliei de Paști“, precedată, așa cum a fost publicată în „schițe ușoare“ in 1807 și în vol. „Novele și povestiri“ în 1908, de o „schiță explicativă“ și o „notă“ la sfârșit. In „schiță explicativă“ I. L. Caragiale face câteva considerații asupra literaturii, ajungând la concluzii, aparent logice, de o fină ironie. Cu adevărat, socotește autorul, in timp ce toate artele: pictura, sculptura, muzica, arhitectura „până și călăria“ cer o strădanie pentru a fi Învățate, numai literatura nu cere nici o strădanie. Oricine știe „cum din litere se fac silabe și din acestea cuvinte, este destul de preparat pentru a face literatură“. Pe orice artist l-ai întreba în câtă vreme a învățat arta lui, ar răspunde că în, zeci și zeci de ani și tot nu o știe bine. Orice tânăr ar fi intrebat, însă, în câtă vreme a învățat arta literaturii, ar răspunde că literatura nu se "învață, talenul este suficient. Acelaș lucru se întâmplă și cu judecarea producerilor de literatură. In toate artele, pentru a face critica unei lucrări, e nevoe de o deprindere îndelungată, pe lângă gustul înăscut, de o pregătire specială ce nu se poate câștiga decât cu vremea. Pentru literatură, după cum e suficient să știi să scrii ca să fii literat, e suficient să știi să citești ca să fii critic. Cum toate aceste considerații de subtilă ironie sunt făcute pentru a atnge un critic al vremii, incompetent, care probabil îi criticase producerile cu nepricepere, Caragiale, după această introducere, iși amplifică atacul, dându-i o mostră de cum s’ar fi putut scrie celebra lui novelă „O făclie de Pfiști“, în așa fel ca să pară o novelă, „scrisa serios“, (după părerea d-lui critici După noi, această autoparodiere a lui T. L. Caragiale, nu este numai un subiect de copios amuzament dată fiind verva stilistică a acestui mare maestru al scrisului românesc, dar mai este, dacă încercăm să mergem mai departe de umorul aparent — așa cum trebue privită toată opera, lui Caragiale, de un fond de mare și gravă înțelepciune cât se poate de instructivă. Ducă ce ne-a demonstrat cum se poate scrie bine un subiect Caragiale, stăpân pe meșteșugul scrisului, vrea să ne arate de data asta cum se poate fcri prost. In locul acelui crâmpei de viată, dramatic, pe care îl cunoaștem, in care oamenii traesc si suferă, desprinzându-se din rânduri ca niște ființe vii, în care în sfârșit viața însăși vorbește și ne lasă nouă rolul de a trage concluzii, cum se întâmplă în toate lucrările de literatură scrise cu har și meșteșug scriitoricesc, autorul, de data asta, spune el tot pledând pentru eroi, pentru acțiune și pentru desnodământ, cum se făcea în fața trecutelor Curți cu furați. Toate astea cu patos si cu beție de cuvinte. In acest vârtej de cuvinte umflate ce arată un autor Încăpățânat să-și convingă cititorii de extraordinarul subiect ce si l-a ales, bineînțeles nici eroii nici subiectul nu mai pot respira, fiind cum s’ar zice, moarte in greutatea nașterii. Caragiale pune aici una din cele mai spinoase și greu de rezolvat dintre problemele meșteșugului scriitoricesc , arta de a putea realiza literar un subiect, mai ales acei scriitori care nu sunt pentru simpli povestitori ci vor să demonstreze ceva în opera lor, in așa fel încât intenția autorului să nu se întrevadă, ci_să reiasă din viață însăși ce freamătă, vie adevărată, nestingherit de intervenția unui autor preschimbat în avocat, al propriei lui cauze. Este desigur, nevoe și de har scriitoricesc, adică „talent* ■ pentru realiza acest lucru, dar câtă munca a istovitoare, pe care o mărtuirisesc manuscrisele devenite un furnicar de stersături și corecturi, stă la baza acestor opere de atâta simplitate de viață încât pare că șerpuește molcom, limpede și nestingherit ca râurile mari — o știu numai acei autentici scriitori care au putut să realizeze un asemenea tip de literatură. . Mai sunt încă în public și în critica literară, inși care sunt foarte dispuși să dea din umeri, în fața, acelor cărți de măreață simplitate in care, cum spunea un mare amitor al nostru „simți curgerea originara a existenții“, socotindu-le facile și scrise cu posibilități la îndemâna oricui. Tuturor acestor vnșifi L. Caragiale continuă să le dea, prin lucrarea citată mai sus, o nobilă replică — după cum prin toată opera lui, de usturătoare ironie și de fond tragic, acest marin apostrol al literelor românești rămâne de eternă actualitate- Dorta Pete a lui P. TEATUL ULUI CARAGIALE ’a scris atât de mult despre teatrul lui Caragiale, dar credem că nu e deloc inutil să se reamintească din vreme în vreme, marea pildă a artei lui, care a dovedit că peste moravuri și figuri cari dispar, rămâne totuși eternă esența, caracterele și problemele pe care dramaturgia lui le ridică. Fără îndoială, din toate aceste probleme, cea mai de seamă a fost acela care a căutat să limpezească morala, în comediile autorului „Scrisori pierdute". Problema aceasta, se știe, a fost ridicată mai ales, după reprezentarea piesei „D’ale carnavalului“, cea med neînsemnată comedie de intrigă a lui Caragiale, un fel de farsă cu situații neprevăzute și personagii prea puțin adâncite. S’a afirmat în acea vreme că toate comediile lui Caragiale sunt imorale, deoarece nu pedepsesc răul, la sfârșit. Așa pusă tema, e firesc să recunoaștem că păcatele pe care le înfățișează Caragiale, continuă să existe și după ce cortina a căzut. Recunoaștem că în „Scrisoarea pierdută", Tipătescu și Zoe il vor înșela înainte pe Trahanache. Pristanda își va urma incorectitudinile,Agamiță Dandanache va folosi „documentul" și la alte alegeri". Lucrurile nu se petrec altfel, e drept, în alte comedii. Dar este oare vinovat Caragiale că a fost mereu obiectiv, și se poate reproșa că n’a fost subiectiv cu vre’unul, din personagii, căutând să-i acopere turpitudinile? Maiorescu, a arătat cel dintâi în articolul „Comediile d-lui Caragiale"', că Uimea acestor comedii e păcătoasă, dar că de aceste vacate nu poate fi vinovată decât societatea care le-a admis. Scriitorul, omul de artă în genere, nu trebue să urmărească în prim rând decât adevărul, pe care bineînțeles, să-l redea artistic. Dacă opera a împlinit această condiție, nu mai pot fi puse altfel ele probleme, împlinind idealul artistic. Caragiale nu s’a mulțumit să realizeze numai o frescă de moravuri. Dacă ar fi fost așa comediile lui ar fi dispărut așa cum s’a întâmplat cu comediile lui Alecsandri. Creind mereu caractere, piesele lui Caragiale se alătură de teatrul lui Moliere. Căci după cum în viață vom găsi mereu, femei pedante, avari,, oameni „închipuiți", tot astfel nu vor dispare niciodată din lume femeile ușuratece, lingușitorii, servitorii incorecți, oamenii superficiali, soții naivi, nu vor ajunge niciodată simple documente, comediile lui Caragiale, fiindcă el a sesizat esența veșnică din om și a redat o magistral în lucrările lui dramatice. Iar dacă se mai are în vedere și faptul că întotdeauna Caragiale a zugrăvit societatea românească, cu specificul ei, nu putem să nu privim în față și cealaltă problemă a teatrului autohton, de care dramaturgii noștri s’au cam îndepărtat în ultimele decenii, — și pentru care „jargonul de talent" al lui Ilaș.deu a rămas cea mai plastică pildă a realizărilor geniului nostru dramatic. Al. Fraicu „UN CONUEI MAI STĂPÂNIT N’A EXISTAT VREODATĂ, NE CI AUJREĂ SI RAREORI UN CREATOR MAI MARE A NUMI, cit cu mai multa PASIUNE OPERA SA PENTRU CA NU CORESPUNDEA CELOR MAI NOBILE INTENȚII ARTISTICE N. IORGIA Fragment dintFun apărut la moartea lui articol Caragiale) B Joi IIism!® 1942 • N’AU DREPTATE cei ce socotesc că așa numiții „umoriști” sunt niște oameni veseli și fără griji, că umorul ascunde sub el o trăire minoră, superficială. Adesea sub forma umorului există o trăire mai gravă, mai tragică, decât în literatura cea mai melodramatică posibil. Umorul este genul de exprimare al oamenilor foarte mândri și foarte discreți cu durerile lor. Și prăbușirile lăuntrice neștiute ale oamenilor aparent tari, sunt mult mai dramatice decât tot zbuciumul mărturisit al acelora ce nu au această discreție cu ei înșiși și această tărie. , LA 30 ANI de la moartea lui, Caragiale nu este încă deplin înțeles. Cei ce nu-l înțeleg, fac parte din acelaș public superficial și pretențios, din care și-a ales eroii ș iubesc în schimb poeții și toți acei scriitori și gânditori ai noștri, care visează o lume românească mai bună. Oameni ce, în fața problemelor de cultură, au aparent puncte de vedere cu totul opuse, în fața lui Caragiale se înțeleg, fiecare din punctul său de vedere, îi recunoaște puternica personalitate literară —și marea lui actualitate. Ceea ce înseamnă că, în fața unor anumite adevăruri românești, toți cei ce muncesc în țara asta pentru promovarea culturei noastre, sunt de aceeași părere. Un semn bun, în orice caz, care poate fi un punct de plecare pentru o mai mare înțelegere și solidaritate a oamenilor noștri de cultură. Ea mai poartă încă amintirea vechilor școli în care s’au încadrat, amintire ce însă, încetul cu încetul, trebue să se șteargă. NU-I ÎNȚELEGEM De acei care contestă viziunea românească a lui Caragiale. Caragiale este singurul nostru scriitor care a adus pe scenă, cu toate tarele ei, acea mahala românească de unde au pornit toate dramele acestui neam. fi N. CARAGIALE N’A FOST UN DISTRUCTIV biciuind moravurile societății noastre. N’a fost un superficial, accentuând partea de ridicol a acestei societăți. Sfatul lui Reiner Maria Rücke din „Scrisori pentru un tânăr poet” (Dacă vi se pare ceva ridicol, coborâți la fundul lucrurilor, acolo ridicolul nu mai există) — nu se poate aplică totdeauna. De dragul unui ideal, de dragul unor esențe de bine, de adevăr și de frumos, tot ceea ce ar compromite acest ideal, trebue scos la suprafață și măturat. Este ceea ce face Caragiale și astfel, opera sa literară are un sens profund etic, profund constructiv și de mare gravitate.