Viața, ianuarie 1944 (Anul 4, nr. 974-1001)
1944-01-01 / nr. 974
TEATRUL NATIONAL 1111* BUCUREȘTI CENTRUL VIEȚII TEALUE $1 FESTIVE prof Șit In așezarea definitivă a vieții Teatului Național din București au fost ibuiți din lungul anilor, încercări ceprezintau tot atâtea răsfrângeri din închegare întreagă de viață artistică i cultură, care își căuta un tipar. Și stă in sfârșit că sunt aproape douăzeci cinci de ani de când oscilările se fac și mai mici și prima noastră scenă își spa tă o înfățișare definitivă în care, țpă un ritm ce aparține cu totul evo [UNK] [UNK]iei artistice și naționale a acestei insituții. Directoratele s’au trecut, adultul fiecare câte un lucru bun, păstrati structura acestui teatru. Și d-lui Lili Rebreanu îi revine marele merit de VîlCisi idCin a face să trăiască sinteza aceasta, cu cu haosul netăgăduit de cultură și artă adus de d.sa. In pragul unui an nou, bilanțul acesta al forțelor vii din cea mai robustă așezare de suflet și minte a țării se cuvine să fie făcut. In teatrul Național din București au jucat actorii cari au creiat pe generații succesve de talente și devotamente nu numai istoria teatrului românesc, dar și mersul ei cu totul aparte, dând curând României un aspect de viață culturală înainte, cum nu au alte națiuni tinere vechi e nouă. In teatrul Național din București astăzi actorii găsesc cea mai înaltă realizare a lor artistică. Deci e o casă de înaltă artă actoricească și posibilități de realizare. Azi însă, se ține aproape o cumpănă dreaptă între actor și scriitor. Publicul are încredere in dramaturgul român și încrederea aceasta a fost adusă în ultima vreme tot de teatrul Național. Deci aceiaș instituție este și un loc de afirmare și susținere a scriitorului. Iar mai presus de aceste forțe spirituale românești desfășurate, este și va rămâne Teatrul Național călăuza și informatorul despre marele realizări de aiurea. Toate aceste fire armonios împletite sunt la fel strânse de grija d-lui Rebreanu, care a jucat alături de literatura românească din repertoriul mare tot ceea ce trebuia știut sau reamintit, fără să mai insistăm asupra activității o adevărată lume coordonată priceput, la lucru, pentru a da permanent priveliști de frumos și înălțimi morale. Și în această structură, cu arta și grija artei trecută în prim plan — după cum se cuvine — gândul vechiu al înaintașilor nu s’a părăsit niciodată și nu e de lipsă. Activând seară de seară (și de multe ori de trei ori pe zi in inima țării) Teatrul Național nu s’a depărtat niciodată de rostul său național. Marile festivități ale neamului el le cuprinde, după cum și prezentările demne și artistic realizate în fața tuturor străinilor. Vechea și eleganta sală este casa aristocrației sufletului românesc, păstrată astfel ca o moștenire de neschimbat, in toată frumusețea și de râvna și munca directorului de azi, căruia multă recunoștiință i se cuvine. Ion Marin Sadoveanuu le LIVIU REUREANUlor ajutătoare: conferințe, bibliotecă, muzău. CALEIDOSCOP . ANUL 1844 ar trebui sărbătorit in lumea teatrală, ca an jubiliar. Acum 38 de ani, sa născut arta actoricească clasică europeană. In 1644, un tânăr actor provincial francez, cu numele de Jean Baptiste Paquelin, care făcea turnee de comedie prin Franța, fondă o trupă de artiști de elită, cu scopul de a deschide la Paris, un teatru mare, modern. Un an mai târziu, trupa își făcea intrarea in Capitala Luminii, spre a cuceri, după efemerele succese din provincie, gloria și simpatia Parisului și aristocrației. Niciimul nu la cei ce asistau, însă, la primul spectacol al trupei, nu bănuia că acolo, se pusese piatra de temelie a actelei nebrtuitoare glorii mondiale, a artei teatrale franceze. • TRUPA SE INTITULA „Illustre Theatre’’, actorii se numeau „la troupe du Monsieur’’, și cine credeți că era acest „Monsieur”? Nimeni altul decât tânărul Jean-Baptiste Paquelin. Teatrul existent, de acum, in Paris, situat în Hôtel de Bourgogne, purtând titlul onorific de „Troupe royale”, ia în câțiva ani, întrecut de trupa lui „Monsieur”, care devine „troupe du roi“ . Tot atunci, din Jean-Baptiste Paquelin, se face Molière, cel mai mare autor de comedii și din „Illustre Thââtre”, se naște cea mai renumită scenă franceză, „La Comédie- Franțaise”. In 1665, trupa lui Molière își face intrarea n sala de festivități a hotelului „Petit Bourbon’’ și trei ani mai târziu, sediul se mută la Palais Royal. . • DUPĂ MOARTEA LUI MOLIÈRE, Ludovic al XIV-lea, reunește, sau mai bine zis, contopește cele trei trupe de comedii din Paris, sub egida teatrului Molière și un decret din 1686, dă acestei scene, caracterul unui teatru național regal, i se acordă o subvenției în toată Europa, nu era nicio altă scenă, care să fi putut rivaliza, in vreo privință cu „Comedie-Franpaise“. Ceea ce deosebește „Comedie-Franpaise“, de celelalte scene europene, nu este numai vechimea, ci și faptul că, ea este mai mult decât un teatru. Ea este, de secole, inima artei scenice europene, Pantheonul celor mai mari artiști. ÎNSĂȘI NAPOLEON, a dat teatrului, statutul său de astăzi. Și în această tradiție, trebuește văzută una din curiozitățile Comediei Franceze. Căci „Comedie Française“ aparține trupei sale și artiștii, care sunt membrii ei, își împart veniturile, tot așa precum, acum 300 de ani, comedianții lui Moonseur Paquelin, își împărțeau, seară de seară, într’un han de pe Quai Guenegand, sumele rezultate la spectacol. Astăzi, „Comédie - Franțaise“ are 31 de membri, 17 bărbați și 14 femei. Dar, în afară de „membri“, nu trebuesc uitați și „pensionarii“, artiștii chemați numai pentru anumite roluri și reprezentații și care nu aparțin acestei scene. Iată, deci, aspectul actual al acestei „Comédie Française“, fostă „troupe du Monsieur“: Trei sute de anii... Trei secole de viață... O evocare, ce deșteaptă în mintea multora, noian de amintiri, anii. IE. C. M. £ ANUL LITERAR 1943 de Mihail „Kirsonga ntrat în tradiție, obiceiul de a întocmai un fișier al anului literar care s’a scurs, nu nî se pare excelent. Dacă s’ar putea întocmi, bibliografic, obiceiul ar astupa o lacună; dacă s’ar bizui pe observații prescurtate asupra cărților apărute, ar fi onest și, desigur, încă necesar. Așa cum se întocmește astăzi, în general, reprezintă un mijloc gazetăresc de a expedia o obligație amestecând nume de autori §1 'opere la întâmplare. Un critic literar ar putea face un an literar interesant atâta vreme cât s’ar ocupa de cărțile despre care mai scris, dar asta nu înseamnă nimic , pentru că de cetit n’a putut ceti toate cărțile apărute și chiar dacă ar putea, nu le primește pe toate. Anul său literar lasă de-oparte opere și autori interesanți, prin forța împrejurărilor Ca orice lucru greu de întocmit și’n Imposibilitate de a-șî afla metoda cea mai convenabilă de exprimare și fișierul nostru va avea mari lipsuri. Vom urmări totuși o metodă. In prima parte vom trece în revistă, din cărțile cetite de noi, pe acelea care merită memoria unui an. La ele vom adauga pe acelea care, răsfoite, suscită Interesul de a fi memorate, opere noul de scriitori consacrați, de cele mai multe ori. In partea doua ne vom consacra asupra unui punct de vedere teoretic Poezia se scrie, încă, mult de tot, și, desigur, cea mai mare parte o maculatură, destinată rapidei uitări. Se remarca o poezie de războiu fotografică, reportericească, cu unele realizări interesante. Ni s’a părut mereu că maestrul acestui gen a rămas d. Radu Gyr, cu volumul Poeme de războiu, pe care-l imită alții, mai reușit sau mai puțin reușit, mai personal sau mai lipsiți de personalitate. Recrudescența genului este temporală. Cu trecerea răsboiului se vor stinge sunetele de trâmbițe unele din cea mai proastă aromă. O poezie de interes temporal, de ,r rădăcinele-s adânci de tot, mergând în strâns paralelism cu suferința provinciei iubite, — așa cum ne arată excelenta Antologie din poezia ardeleană a lui Emil Giurgiuca — este poezia proaspetei suferințe a Transilvaniei provincie spintecată de nemilosul și vitregul destin, încă odată amețit pe când încrucișau șî amestecau cărările rusestițiare. Momentul social, de publică conștiință românească are nevoie, evident,ca fenomenul să crească șî să ’nflorească. In această ordine de idei trebuie să semnalez cartea lui Emil Giurgiuca. Dincolo de pădure. o a treia categorie de poeți manifestând dorința de a fi considerați ca Inovatori sunt tinerii afirmați în revista Kalende sau activând în Cercul literar de la Sibiu. Tineri și foarte entuziaști, talentați desigur, cu intențiile cele mai mai frumoase pentru propășirea literaturii române, ei sunt ireveranțioși, drăguți șî foarte simpatici. Cum inovația în poezie este chestie de formulă personală, care vine cu vremea șî — de remarcat —împreună cu o bogată, vastă cultură ei ne rețin deocamdată atenția solicîtându-ne Interesul dincolo de actualele exhibiții stilistice din Inteligenta și facilitate ucîan Blaga a tipărit Nebănuîtele trepte, versuri nouă, după ce cu ediția definitivă, unde se prezentă pe lângă altele și o excepțională evoluție a conștiinței morale, ne face să medităm asupra unei împăcări cu destinul și soarta, luminat de o senină umanitate. Excepțională pare culegerea Anișoarei Odeanu: Moartea în cetate. Frumos debut, plin de prospețime, al Magdei Samos cu Poezii. Interesant este Renaștere semnat de Ștefania Zottovîceanu-Rusu, mai ales prin ultimul ciclu, tulburător în exprimarea sincerităților amoroase. Horia Nițulescu, poet de suave clarități, tipărește Toamnă în paradis. Ștefan Baciu o carte de sonete, Muzica sferelor. In ultimele zile ale anului, Radu Gyr face să apară proză cât un roman, cartea Baladelor sale.O nouă ediție din Cleștarul lui Cicerone Teodorescu, ne-a amintit de modul consumat al ermetismului român.La Casa Școalelor s’au tipărit Versurile alese ale lui V. Demetrius. Dacă poezia nu are un monument al său pentru anul ce s’a scurs, în schimb romanul, prin pana lui Mihail Sadoveanu s’a înălțat la încă una din culmile-i, puține de altfel, pe care se sprijină’n umeri și coate. Anul acesta s'a tipărit al treilea volum din fresca Frații Jderi, cu titlul Oamenii Măriei Sale. Cu acest al treilea volum, literatura noastră să află în posesia încă uneia din capodoperele sale, de pe înălțimea cărora poate privi n liniște și’«credere toate dezastrele viitorului. Romane foarte bune scriu: Radu Tudoran, Mântuire, Eusebiu Camilar, Prăpădul Solbode, Nicolae I. Ottescu, Homer. E suficient să recapitulezi temele cărților de mai sus spre a avea, c întriodată, o imagine a complexității șî varietății romanului modern românesc, care se desvoltă într’o glorie la care zilnic se adaugă lumini noui. Bune sunt și cărțile Beznă de Ioana Postelnicu, — Joc cu oglinzi de Ioana Petrescu, Cora și dragostea de Dan Petrașincu, dar ce-i adevărat este faptul că pe lângă aceste cărți s’au strecurat o seamă de romane de-o rușinoasa calitate. Ele au fost semnalate la timp și’n cronicile noastre, ca să nu mai stăruim astăzi asupra lor. umeroase au fost șî cărțile de nuvelă din care se detașează net două culiecurî de nuvele fantastice semnate de :V. Papîlîan, MișpuGhinul lui Igor și V, Beneș Semnrău. Interesante simt schiste notații în Utțîgen*- sPUTT-LI. ț Vinkpîof î i tâmplari de Ion Pas. i’r. care zace esența unui morălist. "Operă de, marafet subțire, înalt întelectualizat, face și G. Căinicacu, în Sun, mit mongol iar Lîvîu Rebreanu adună în Amalgam o seamă de documente destinate atât prezentului cât șî, ba poate mai mul viitorului. seul și critica s’au prezentat mulțumitor Este adevărat că b. acest domeniu nimeni nu iese la lumina publicității fără să nu aducă ceva nou și evident pentru toată lumea. Aici nu se poate spune, fără sancțiune imediată: eu cred că s esseist sau critic și-o să scriu așa și pe dincolo. Mai întâi e nevoie de o cultură temeinică de care poetul român, din păcate, se dispensează. Fără acest temeiu esseul și critica sunt însă: Inexistente. Așadar, Mircea Eliade scrie prețioase Comentarii la legenda Meșterului Manole precum și Insula lui Aathanasius. Șerban Cioculescu, foarte interesante considerații asupra poeziei moderne în Aspecte lirice contemporane, în vreme ce Vladimir Streinu, părăsind contemporaneitatea, sapă amănunte și spectaculoase labirinte in Clasicii noștri. Un critic tânăr de o orientare interesantă, deosebită însă de cea a majorității criticilor, azi în linie de bătaie este Ovidiu Papadima care în cărțile Neam, sat și oraș în poezia lui O. Goga și Creatorii și lumea lor dă măsura puterilor sale. Tradiție și literatură se numește volumul de eseuri al poetului Ion Pilat, care-i un breviar de credință. Profesorul D. Caracostea tipărește primele două volume din Criticile sale, iar Tudor Arghezi, tipărindu-și conferința rostită la Ateneu despre Eminescu, lasă posterității exemplul rar când un poet mare înfruntă pe unul și mai mare. O carte de sociologie, manipulând întâmplări vechi și uoul cu aplicații practice și multe detașări din contingent către un punct de vedere obiectiv este snre două lumi de Mihai D. Ralea. Anul acesta s’a stins din viață E. Lovinescu. Iată desigur ceva ce posteritatea nu va contrazice dîn toate cele înșiruie de hol, până a ajunge aici. Cu E. Lovinescu s’a stns animatorul unui salon literar, un critic de vizuire construită, de principii estetice argumentate și un mare portretist. Cine crede că acest lucru este puțin se înșală foarte mult.ată o atât, de sumară trecere în revista de cărți oarecum ieșite din banal. Am neglijat, desigur multe. Dar ți’am menționat restul de trei pătrimi ca să nu cădem în păcatul de a încerca o bibliografie. imposibil de executat. Nu a fost acesta un an literar valoros? Ba eu cred că da. Avem scriitori, și încă buni, și — avem un oarecare număr de cetitori. Mă voi opri însă la scriitor. Și asupra lui voi insista. Asupra scriitorulu român bun, de merit. Au apărut anul acesta cel puțin una listă de cărți traduse din diverse limbi. Evident, unele noiî ele, cărți foarte bune. Cum să nu fie bune când alte popoare au posibilitatea să dea naștere unor scriitori mai valoroși numai datorită numărului dublu, triplu ș.a.m.d. al populației? Dar aceasta nu înseamnă să se lase piața invadată de romanele străine. Editorii câștigă sume interesante iar publicul român cetește , traducerile care-s mai bune decât multe cărți românești. In fața acestui fenomen cartea românească dispare și scriitorul român se face din ce în ce mai mic. An auzit oameni care se'ntrebau: de ce să mai fiu, seriilor? La ce să mă mai frământ ca nimic să nu rezulte din toată această frămânere? Traducerile nu pot fi stăvilite <*? cât prin intervenția statului. Cine este în măsură să facă ceva pentru a atrage atenția statului, tace într'o'"'posibilitate demnă cu starea contemplativă a scriitorilor. Am numit S. S. R.-ul, care î o societate fantomă în nici un fel legată de interesele românismului și a scriitorilor, care s’au organizat și ei într’o astfel de tabără, nu însă pentru odihnă. Mai adăugați, can general, problemele intelectuale cad pe planul al treilea fiindcă națiunea «te în războiu, mai adăugați că, acolo unde scriitorul este tipărit, el primește 20% din vânzare, filrul 30% șî ediorul 50% șî at*uncî veți avea imagine justă asupra condiției scriiotorului român, care muncește *n bjirouri, neprotejat de organizațîa sa de brsill «are este S. g R-Ul, speculat de editor și eliminat din conștiința cetățeanească de concurență neloială a traducerilor. Iată ce mi s’a mai părut necesar să semnalez la încheerea anului literar care s’a scurs. Vă asigur că se găsesc soluții bune și practice pentru multe dîn problemele de mai sus. Ele-s limpezi pentru orice conștiință în care ar sta scris cu litere de foc că scriitorul constitue una din nobilele substanțe ale unui neam și că el trebuește protejat cel puțin în măsura în care se protejează industria, comerțul sau agricultura. Se pare însă că pentru multă vreme conștiințele s’au întunecat de umbra monstrului «mecanicist care stăpânește foamea. In această umbră literele de foc cu caire ne scriu îstoria spirituală a unui neam pălesc, dar una din datoriile cele mai esențîale pentru servitorii spiritului este ca să strângă rândurile și să însuflețească îneresul pentru orice mod del manifestare al artei. La articolul dîntr’uin număr recent al ziarului Curcatul apărut sub semnătura lui Romulus Deanu, rândurile noastre nu vin ca o complectare, cî ca o necesară preluat,ire de interes. C . mi 11*1 Viața femeii u RĂRI Zilele se rostogolesc. „Anul nou alungă Crăciunul. Apoi Bobotează j 3șa, înfruntând anotimpurile, trecem prin anii și ani. Odată mai veseli, altădată mai puțin — căutăm, ca, cel puțin de aceste sărbători, să dorim să fim și să fie și ceilalți împreună cu noi. Printre muzele tradiții ale acestui timp este și acela a urărilor a schimbului de urări — d felicitări. Tradiție foarte veche, letată mai ales de 1 Ianuarie, adică de începutul noului an. De la Romani — moștenită, această tradiție a trecut prin secole și desigur că va trece. Cei ce nu se pot vedea pentru a-și ura un an bun, cu sănătate, noroc și belșug, își trimet aceste urări fie pe calea trie aului, fie pe cea a p °șteri In jîf’jiiJ ' , • : ir [UNK] o ■ ■* n' ț,1 —de se* " ri de."-felieHare; dii j .cere casă pleacă tot atâtea. Și dacă orice săpână de cămin are grija organizări * uimitor sărbători, a aranjării meseler vizitelor ce au de făcut; a musafirii ce au de invitat, de reținut, tot în aunția unei femei intră și această preocupare — de a felicita, de a îngriji pe cine și cum să fie urarea fiecăruia. Răci riște femeea ca un fel de secretari ai... Aminului ei. Ea simte mult mai bine, mult mai precis decât bărbatul, unde raporturi se află cu fiecare dintre prr mți și cunoscuții săi, și după aceasta își aranjează și urările. Ea va ști ce sa-i ureze fiecăruia, pe cuvinte să aibe pentru unul, ce pentru altul. Va cunoaște mai bine decât oricine dorința și dorul fiecăruia și-l va felicita în legătură cu această dorință, cu acest dor. Urarea, unuia va fi mai caldă, pentru altul mai discretă, cu un al treilea mai rezervată. Și așa mai departe , adevărata măsură este bine cunoscută de femee. Ea simte cui poate să-și adreseze urarea prin telefon — cu cine aceasta nu-i îngăduit. De aceia printre așa zisele mărunte griji ale femeii intră și aceasta a felicitărilor, de anul nou. Și mai curând par »mndarunte preocupări“ — în realitate câte plăceri și se realizează, câte vanități nu se mângâe prin ele. Viv MASA ZILEI DEJUN: Rădduri de porc Mâncare de fasole vșițig cu pasăre plăcintă cu brânză CINA : Macaroane cu sos Chifteluțe cu tarhon *: Fructe. PIFTII DE PORC ȘI VIȚEL (RACITURI) Piftiile se pot face din picioare și urechi de porc și din picioare de vițel. Mai gustoase sunt amestecate. Se pun la fiert 2 picioare de porc și 2 de vițel, toate bine spălate și curățate, într-un vas cu 2 litri de apă rece. Se lasă să fiarbă descoperite la foc mic, și se ia spuma din când în când. Se sărează. Sunt gata atunci când carnea se desface ușor de pe os. Se scot oasele înante de a se răci și se așează carnea în farfurii. Se pot adăuga felii de lămâie și de ou răscopt. Cui îi place, poate să pună puțin usturoi pisat în strecurătoarea prin care va fi trecută zeama.. Aceasta este turnată peste carnea din farfurii și lăsată să se prindă, înainte de a servi se pot răsturna,ștergând fundul farfuriei cu un șervet muiat în apă fierbinte. o orbind despre literatura aromânească, ne vom mărgini la cea populară, întrucât este singura în măsură să ne arate ceea ce populațiunile românești din sudul Dunării au simțit și gândit în cursul atâtor veacuri de când s’au despărțit de frații lor din Daciia. Vechimea ei trebue să fie tot atât de mare ca și aceea a limbii pe care o vorbesc. Dar dacă limba lor, cu toate modificările pe care le-a primit în cursul vremurilor, se identifică în elementele constitutive cu graiul Românilor din Țară, din contră, cântecele lor arată o deosebire, prin aceea că ele reflectează anumite faze din viața sufletească a Aromânilor, pentru înțelegerea cărora este de neapărată trebuință să cunoaștem mai întâi câte ceva și din trecutul lor îndepărtat. Aromânii sau Macedonenii, după cum se știe, reprezintă ramura meridională a poporului român. Ei sunt răspândiți astăzi în toată peninsula balcanică, darr mai ales în Grecia, Albania și Iugoslavia. Așezările lor din aceste ținuturi sunt relativ noi. Ele datează de aproape un mileniu. înainte de aceasta, ei locuiau în regiunile de lângă Dunăre, în imediată apropiere de Românii din Dacia, încă de atunci, adică din vremea când trăiau în unitate teritorială și lingvistică cu Românii din Țară, viața lor se deosebia de aceea a strămoșilor noștri, prin aceea că, în vreme ce aceștia cu toate deplasările lor provocate de invazia popoarelor barbare, au rămas mai mult pe locurile băștinașe mișcanduse între munte și șes, strămoșii Macedonenilor, din poartă de la început au locuit mai mult în ținuturile muntoase. Din această cauză ei s-au îndeletnicit întotdeauna cu turmele, în spre deosebire de Românii din Dacia, care ,alături de creșterii turmelor, au cunoscut și agricultura. De altfel, Întreaga înfățișare fizică » pantosulei balcanice, cu un relief atât de variat, în care plaiurile munților și zănoagele văilor se întrec în cea mai bogată vegetație, îi îndemna pe strămoșii Macedoromânilor la această îndeletnicire ancestrală pe care, de bună seamă, ei o vor fi moștenit de la Traoo-Iliri, înainte de românizarea lor în peninsulă. Numai mai târziu, când foarte mulți din Aromâni s’au așezat prin orașe, ei s’au dedat comerțului și meseriilor, devenind cel mai eminenți negustori și iscusiți meseriași in Balcani. Cu toate această deviere de la îndeletnicirile lor inițiale, majoritatea Aromânilor au rămas păstori legați de viața de munte, unde își petrec cea mai mare parte din vremea lor de peste an. Muntele este pentru Aromâni, ceea ce marea este pentru Greci și câmpia întinsă pentru Slavi. In munte ei găsesc din belșug hrana pentru vite, în munte refugiul și siguranța pentru vremuri grele și tot în munte ei trăesc clipele senine când, după munca istovitoare din timpul zilei , adunați toți pâlcuri-pâlcuri lângă târlă, petrec în glume cântece și povești. Cât de strâns legată de munte a fost viața acestor Români, rezultă în parte din faptul că cuvântul codru, care este atât de des întrebuințat în literatura noastră populară, lipsește cu desăvârșire în literatura populară a Aromânilor. In locul codrului, in cântecele lor populare întâlnim muntele. Ceva mai mult, la ei lipsește expresia frunză verde, o imagine atât de caracteristică pentru dragostea de codru la Dacoromâni. . Iubirea de munte apare la orice pas în literatura populară a Aromânilor. Astfel păstorul care se naște și moare în munte, cere în versurile pe care le citez transpuse în Limba literară ca, după moarte, ast fie lăsat la munte, lângă tăria lui de oi: Dacă mor sau dacă nu mor. Să-mi ascultați un singur dor: La stână să mă’ngropați Și primăvara când vă veți întoarce. Să treacă oile să mi le prind, Să mi le prind, să mi le mulg, Și cu mâna mea să mi se tund F lucrul să mi-l aud într’una, Când oile la munte se adună Tot așa fata măritată la șes pare să se întoarcă la munte, fiindcă nu poate răbda căldura dela câmp. Iată în ce fel se roagă o fată din comuna românească Samarina, mărtată la câmp, spre a fi readusă la munte. O voi feciori, feciori aromâni Feciori din Samarina, Am două cuvinte să vă spun Și două să vă rog: Dacă veți merge voi în satul meu. In biata Samarina Și ar ieși mama sau soru-mea De, mine să vă întrebe. Să le spuneți că dor de munte am, Mi-i dor de Samarina, Eu în câmp nu pot trăi, Nu pot răbda, căldura Dar muntele lea servit Aromânilor și ca loc de refugiu, oride câte ori se întâmpla o răsvrătire în Balcani sau se vedeau amenințați și persecutați de stăpânirile sub care trădau. In împrejurării acelea, mulți din ei apucau drumul codrilor. Mândri de libertatea lorîntotdeauna ei s’au împotrivit cu armele în contra acelora care încercau să le răpească această libertate. Pe toți acești viteji, cu extraordinare însușiri răsboinice, poporul ia cântat în cuvinte simple însă mișcătoare. In timpurile mai vechi, aceste cântece haiducești erau foarte răspândite la Aromâni. Mulți dintre eroii cântați ca: Andruțu, Blahava, Bociari, Bucovala, Cacdandoni, Fercu-Mare, Giavela, etc. sunt cunoscuți și în literatura populară greacă, întrucât ei au luptat deopotrivă pentru apărarea drepurilor lor ca și pentru eliberarea Grecilor de sub tirania turcească. De foarte multe ori această stare de nesiguranță care în ultimele veacuri a dăinuit până la definitiva eliberare de sub Turci a popoarelor balcanice, a îndemnat pe Români să apuce drumul pribegiei. Momentul acesta a dat naștere la o serie de cântece ale înstreinării care sunt foarte răspândite la Aromâni. Unele din ele au o vechime foarte mare, deoarece sunt legate de viața transhumantă, când păstorii plecau cu turmele la munți din luna Aprilie spre a se întoarce acasă abia prin luna Octombrie. Femeile, care trebuiau să rămână vecinie despărțite de a un sfintit dor,își exprimau durerea în 1b c.1 în versurile care urmează Și bietele neveste ale lor Blestemați cu capul gol: Tu punte din Arta blestemată Trăznito-ar fulgerul odată ! Să iasă rănii să te înece, Să n’aibă oile pe unde trece. Să se’ntoarcă bărbații acasă, Să ne strângem și noi la masă, Căci suntem ca vai de noi Despărțite ca mieii de oi Insă dintre cântecele înstrăinării cele mai obicinuite sunt acelea care se referă la tinerii ce apucă pentru totdeanuna drumul pribegiei. Despărțirea lor de familie dar mai ales de munte în care își pasc turmele, formează întotdeauna motivele caracteristice care le deosebesc de celelalte cântece obicinuite la Aromâni. Această despărțire este foarte duioasă,muntele fiind considerat de cele mai multe ori ca o rudă sau chiar ca un frate, cu care nădăjduiesc să se întâlnească. Iată și câteva versuri: Te lăsăm cu sănătate Munte drag, munte frate ! sau O voi dealuri, o voi munții In ce jale mă lăsați Ia priviți nițel la noi Căci ni-i dor prea mult de voi ! Și fiindcă pe vremuri numai bărbații apucau drumul pribegiei femeile care rămâneau acasă în așteptarea întoarcerii lor, făceau tot felul de făgăinii acelora dintre chervanagii care izbuteau să-i aducă acasă. Intr’unt cântec fărșerotesc, întâlnim versurile: De mi-l aduci pe calea mare, Iți dau salba cu galbeni, mare. De mi-l aduci pe căi de munte, Iți dau galbenii ce port pe frunte. De o frumusețe rară sunt cântecele lor ce se obidnuesc la nuntă. Dintre acestea vom cita versurile ce se cântă, atunci când, după cununie, nuntașii ies la câmp și pun mireasa să joace în horă. Aceste versuri sunt cântate de fete și femei. Din conținutul lor se vede cam ce așteaptă Aromânii munteni de la o tânără fată care se mărită. Ea trebue, în primul rând, sa nască cât mai mulți copii, cel puțin nouă ! Dintre aceștia, doi trebue să-i facă păstori, ca să continue îndeletnicirea cu oile. Alți doi să-i facă negustori. In fine, patru din ei să iasă meseriași, iar unul cal mai voinic, să ajungă mândru căpitan, ca să apere pe ceilalți frați. Iată în traducere aceste versuri: Fericită să te vedem, o soră, Tu, care nu te-ai prins în horă , Să ne naști nouă feciori, Ca luceferi și ca sori, Doi să-i faci mari argintari Să ne aducă unt și caș, Doi să-i faci negustori; Să ne aducă rodii nouă; Doi să-i faci spoitori Să ne facă vese și căldări• Și numai unul, pe cel vlăjgan, Să-l faci mândru căpitan. Să ne apere pe ceilalți frați, Ia,trageți hora și jucați ! Dacă trecem la versurile de dragoste vom vedea că ele sunt lipste de lirismul cântecelor noastre populare. Faptul acesta mai crea <ă n «nua vieții cu totul deosebite pe care acești Romani o duc în relațiile lor de toate zilele. Astfel, la ei fetele n’au voe să petreacă împreună cu băeții., Chiar în zilele de sărbătoare când se face horă în sat, fetele nu joacă cu flăcăii, d intre ele. De aceea și căsătoriile la ei se pregătesc în familie, de multe ori fără știrea tinerilor. In vremurile mai vechi tnerii erau logodiți încă din vârsta copilăriei. Dacă totuși întâlnim câte odată și la ei versuri cu suspinuri dificuind vieții românești, așa cum se păstrează până și astăzi la țară, ele Reprezintă înrâuriri mai nouă din afară. Dar în afară de cântece, literatura Aromânilor mai cuprinde și un număr mare de basme și legende. Acestea, oricât de originale ar fi, nu reproduc fidel specificul vieții aromânești. Lipsa lor de originalitate provine din două motive: basmele fiind culese de intelectuali care au trecut prin școala română, au fost puțin modificte în sensul că au fost apropiate de basmele noastre. La aceasta se mai adaogă: Și faptul că, în Balcani, mai mult dect în orice altă parte, din cauza bilingvismului, motivele de la un popor trec foarte ușor la altul Fenomenul acesta se observă la legende. Astfel, bunăoară, legenda despre „Puntea din Arta” se găsește la Greci, aproape sub aceiași formă și o avem și noi în legenda mănăstirii din Curtea de Argeș, după cum o au la fel Slavii și Albanezii., Aceste interferențe în elementele folklori slave, se obsevă mai puțin în cântcele populare. Din cauza aceasta, ele sunt mai caracteristice pentru cunoașterea felului cum se oglindesc în sufletul poporului anumite «țări din viața lui de toate zilew Ji'tcJamrüttcmâneasca de Prof. univ. TH. CAPIDON