Viața, ianuarie 1944 (Anul 4, nr. 974-1001)

1944-01-01 / nr. 974

TEA­TRUL NATIONAL 1111* BUCUREȘTI CENTRUL VIEȚII TEA­LUE $1 FESTIVE prof Șit In așezarea definitivă a vieții Tea­­tului Național din București au fost ibuiți din lungul anilor, încercări ce­­prezintau tot atâtea răsfrângeri din închegare întreagă de viață artistică i cul­tură, care își căuta un tipar. Și stă in sfârșit că sunt aproape douăzeci cinci de ani de când oscilările se fac și mai mici și prima noastră scenă își spa tă o înfățișare definitivă în care, țpă un ritm ce aparține cu totul evo­­­ [UNK] [UNK]­iei artistice și naționale a acestei in­­situții. Directoratele s’au trecut, adu­­ltul fiecare câte un lucru bun, păstrat­i structura acestui teatru. Și d-lui Li­­li Rebreanu îi revine­­ marele merit de VîlCisi­ idCin a face să trăiască sinteza aceasta, cu cu haosul netăgăduit de cultură și artă a­­dus de d­.sa. In­ pragul unui an nou, bi­lanțul acesta al forțelor vii din cea mai robustă așezare de suflet și minte a țării se cuvine să fie făcut. In teatrul Național din București au jucat actorii cari au creiat pe generații succesve de talente și devotamente nu numai istoria teatrului românesc, dar și mersul ei cu totul aparte, dând cu­rând României un aspect de viață cul­turală înainte, cum nu au alte națiuni tinere vechi e nouă. In teatrul Național din București astăzi actorii găsesc cea mai înaltă realizare a lor artistică. Deci e o casă de înaltă artă actoricească și posibilități de realizare. Azi însă, se ține aproape o cumpănă dreaptă între actor și scriitor. Publicul are încredere in dramaturgul român și încrederea a­­ceasta a fost adusă în ultima vreme tot de teatrul Național. Deci aceiaș institu­­ție este și un loc de afirmare și susți­nere a scriitorului. Iar mai presus de aceste forțe spirituale românești desfă­șurate, este și va rămâne Teatrul Na­țional călăuza și informatorul despre marele realizări de aiurea. Toate aceste fire armonios împletite sunt la fel strânse de grija d-lui Re­­breanu, care a jucat alături de litera­tura românească din repertoriul mare tot ceea ce trebuia știut sau reamintit, fără să mai insistăm asupra activități­i o adevărată lume coordonată pri­ceput, la lucru, pentru a da permanent priveliști de frumos și înălțimi morale. Și în această structură, cu arta și grija artei trecută în prim plan — după cum se cuvine — gândul vechiu al înainta­șilor nu s’a părăsit niciodată și nu e de lipsă. Activând seară de seară (și de multe ori de trei­ ori pe zi in inima țării) Teatrul Național nu s’a depărtat niciodată de rostul său național. Marile festivități ale neamului el le cuprinde, după cum și prezentările demne și ar­­tistic realizate în fața tuturor străini­lor. Vechea și eleganta sală este casa aristocrației sufletului românesc, păs­trată astfel ca o moștenire de neschim­bat, in toată frumusețea și de râvna și munca directorului de azi, căruia mul­­tă recunoștiință i se cuvine. Ion Marin Sadoveanuu le LI­VIU REUREANU­lor ajutătoare: conferințe, bibliotecă, muzău. CALEIDOSCOP . ANUL 1844 ar trebui sărbătorit in lumea teatrală, ca an jubiliar. Acum 38­ de ani, sa născut arta ac­toricească clasică europeană. In 1644, un tânăr actor provincial francez, cu numele de Jean Baptiste Paquelin, care făcea turnee de co­medie prin Franța, fondă o trupă de artiști de elită, cu scopul de a des­chide la Paris, un teatru mare, mo­dern. Un an mai târziu, trupa își făcea intrarea in Capitala Luminii, spre a cuceri, după efemerele suc­cese din provincie, gloria și simpa­tia Parisului și aristocrației. Nici­­imul nu la cei ce asistau, însă, la pri­mul spectacol al trupei, nu bănuia că acolo, se pusese piatra de temelie a actelei nebrtu­itoare glorii mondi­ale, a artei teatrale franceze. • TRUPA SE INTITULA „Illu­­stre Theatre’’, actorii se numeau „la troupe du Monsieur’’, și cine credeți că era acest „Monsieur”? Ni­meni altul decât tânărul Jean-Bap­­tiste Paquelin. Teatrul existent, de acum, in Pa­ris, situat în Hôtel de Bourgogne, purtând titlul onorific de „Troupe royale”, ia în câțiva ani, întrecut de trupa lui „Monsieur”, care devine „troupe du roi­“ . Tot atunci, din Jean-Baptiste Pa­­quelin, se face Molière, cel mai mare autor de comedii și din „Illustre Thââtre”, se naște cea mai renumi­tă scenă franceză, „La Comédie- Franțaise”. In 1665, trupa lui Molière își face intrarea n sala de festivități a hote­lului „Petit Bourbon’’ și trei ani mai târziu, sediul se mută la Pa­lais Royal. . • DUPĂ MOARTEA LUI MOLI­­ÈRE, Ludovic al XIV-lea, reunește, sau mai bine zis, contopește cele trei trupe de comedii din Paris, sub e­­gida teatrului Molière și un decret din 1686, dă acestei scene, caracte­rul unui teatru național regal, i se acordă o subvenției în toată Europa, nu era nicio altă scenă, care să fi putut rivaliza, in vreo privință cu „Comedie-Fran­­paise“. Ceea ce deosebește „Comedie-Fran­­paise“, de celelalte scene europene, nu este numai vechimea, ci și faptul că, ea este mai mult decât un tea­tru. Ea este, de secole, inima artei scenice europene, Pantheonul celor mai mari artiști.­­ ÎNSĂȘI NAPOLEON, a dat tea­trului, statutul său de astăzi. Și în această tradiție, trebuește văzută una din curiozitățile Comediei Fran­ceze. Căci „Comedie Française“ a­­parține trupei sale și artiștii, care sunt membrii ei, își împart venitu­rile, tot așa precum, acum­ 300 de ani, comedianții lui Moonseur Pa­­quelin, își împărțeau, seară de sea­ră, într’un han de pe Quai Guene­­gand, sumele rezultate la spectacol. Astăzi, „Comédie - Franțaise“ are 31 de membri, 17 bărbați și 14 fe­mei. Dar, în afară de „membri“, nu tre­­buesc uitați și „pensionarii“, artiștii chemați numai pentru anumite ro­luri și reprezentații și care n­u apar­țin acestei scene. Iată, deci, aspectul actual al ace­stei „Comédie Française“, fostă „troupe du Monsieur“: Trei sute de anii... Trei secole de viață... O evocare, ce deșteaptă în mintea multora, noian de amintiri, anii. IE. C. M. £ ANUL LITERAR 1943 de Mihail „Kir­songa­ ntrat în tradiție, obiceiul de a în­­tocmai un fișier al anului literar care s’a scurs, nu nî se pare exce­­lent. Dacă s’ar putea întocmi, bi­bliografic, obiceiul ar astupa o lacu­nă; dacă s’ar bizui pe observații pre­scurtate asupra cărților apărute, ar fi onest și, desigur, încă necesar. Așa cum se întocmește astăzi, în general, reprezintă un mijloc gazetăresc de a expedia o obligație amestecând nume de autori §1 'opere la întâmplare. Un critic literar ar putea face un an literar interesant atâta vreme cât s’ar ocupa de cărțile despre care mai scris, dar asta nu înseamnă nimic , pentru că de cetit n’a putut ceti toate cărțile apărute și chiar dacă ar putea, nu le primește pe toate. Anul său li­terar lasă de-oparte opere și autori interesanți, prin forța împrejurărilor Ca orice lucru greu de întocmit și’n Imposibilitate de a-șî afla metoda cea mai convenabilă de exprimare și fi­șierul nostru va avea mari lipsuri. Vom urmări totuși o metodă. In pri­ma parte vom trece în revistă, din cărțile cetite de noi, pe­ acelea care merită mem­oria unui an. La ele vom adauga pe­ acelea care, răsfoite, susci­tă Interesul de a fi memorate, opere noul de scriitori consacrați, de cele mai multe ori. In partea doua n­e vom consacra asupra unui punct de vedere teoretic P­oezia se scrie, încă, mult de tot, și, desigur, cea mai mare par­te­ o maculatură, destinată rapi­dei uitări. Se remarca o poezie de războiu fotografică, reportericea­scă, cu unele realizări interesante. Ni s’a părut mereu că maestrul acestui gen a rămas d. Radu Gyr, cu volumul Poeme de războiu, pe care-l imită al­ții, mai reușit sau mai puțin reușit, mai personal sau mai lipsiți de perso­nalitate. Recrudescența genului este temporală. Cu trecerea răsboiului se vor stinge sunetele de trâmbițe unele din cea mai proastă aromă. O poezie de interes temporal, de ,r rădăcinele-s adânci de tot, mergând în strâns para­lelism cu suferința provinciei iubite, — așa cum ne arată excelenta Antolo­gie din poezia ardeleană a lui Emil Giurgiuca — este poezia proaspetei suferințe a Transilvaniei provincie spintecată de nemilosul și vitregul destin, încă odată amețit pe când încrucișau șî amestecau cărările ru­se­stițiare.­­ Momentul social, de publică conștiință românească are nevoie, e­­vident,ca fenomenul să crească șî să ’nflorea­scă. In această ordine de idei trebuie să semnalez cartea lui Emil Giurgiuca. Dincolo de pădure. o a treia categorie de poeți manifestând dorința de a fi considerați ca Inova­­tori sunt tinerii afirmați în revista Kalende sau activând în Cercul lite­­rar de la Sibiu. Tineri și foarte entu­ziaști, talentați desigur,­­­ cu inten­țiile cele mai mai frumoase pentru propășirea literaturii române, ei sunt ireveranțioși, drăguți șî foarte sim­patici. Cum inovația în poezie este chestie de formulă personală, care vine cu vremea șî — de remarcat —­­împreună cu o bogată, vastă cultură ei ne rețin deocamdată atenția solicî­­tându-ne Interesul dincolo de actua­lele exhibiții stilistice din Inteligenta și facilitate ucîan Blaga a tipărit Nebănuîtele trepte, versuri nouă, după ce cu ediția definitivă, unde se prezentă pe lângă altele și o excepțională evolu­ție a conștiinței morale, ne face să me­dităm asupra unei împăcări cu desti­nul și soarta, luminat de o senină umanitate. Excepțională pare culege­rea Anișoarei Odeanu: Moartea în cetate. Frumos debut, plin de prospe­țime, al Magdei Samos cu Poezii. In­teresant este Renaștere semnat de Ște­­fania Zottovîceanu-Rusu, mai ales prin ultimul ciclu, tulburător în ex­primarea sincerităților amoroase. Ho­­ria Nițulescu, poet de suave clarități, tipărește Toamnă în paradis. Ștefan Baciu o carte de sonete, Muzica sfe­­relor. In ultimele zile ale anului, Radu Gyr face să apară proză cât un roman, cartea Balade­lor sale.O nouă ediție din Cleștar­ul lui Cicerone Teo­­dorescu, ne-a amintit de modul con­sumat al ermetismului român.La Casa Școalelor s’au tipărit Versurile alese ale lui V. Demetrius. D­acă poezia nu are un monument al său pentru anul ce s’a scurs, în schimb romanul, prin pana lui Mihail Sadoveanu s’a înăl­țat la încă una din culmile-i, puține de­ altfel, pe care se sprijină’n umeri și coate. Anul acesta s'a tipărit al treilea volum din fresca Frații Jderi, cu titlul Oamenii Măriei Sale. Cu a­­cest al treilea volum, literatura noa­stră să află în posesia încă uneia din capodoperele sale, de pe înălțimea că­rora poate privi n liniște și’«credere toate dezastrele viitorului. Romane foarte bune scriu: Radu Tudoran, Mântuire, Eusebiu Camilar, Prăpădul Solbode, Nicola­e I. Ottescu, Homer. E suficient să recapitulezi temele căr­­ților de mai sus spre a avea, c întrio­­dată, o imagine a complexității șî va­rietății romanului modern românesc, care se desvolt­ă într’o glorie la care zilnic se adaugă lumini noui. Bune sunt și cărțile Beznă de Ioana Postel­­nicu, — Joc cu oglinzi de Ioana Pe­­trescu, Cora și dragostea de Dan Pe­­trașincu, dar ce-i adevărat este­ fap­tul că pe lângă aceste cărți s’au stre­curat o seamă de romane de-o ruși­noasa calitate. Ele au fost semnalate la timp și’n cronicile noastre, ca să nu mai stăruim astăzi asupra lor. umeroase au fost șî cărțile de nuvelă din care se detașează net două culiecurî de nuvele fantastice semnate de :V. Papî­­lîan, MișpuGhinul lui Igor și V, Beneș Semn­­rău. Interesante simt schiste no­­tații în Utțîgen*- sPUTT-LI. ț Vinkpîof î­ i­ tâmplari de Ion Pas. i’r. care zace esen­ța unui morălist. "Operă de, marafet subțire, înalt întelectualizat, face și G. Căinicacu, în Sun, mit mongol iar Lî­­vîu Rebreanu adună în Amalgam o seamă de documente destinate atât prezentului cât șî, ba poate mai mul viitorului. seul și critica s’au prezentat mul­țumitor Este adevărat că b­. acest domeniu nimeni nu iese la lumina publicității fără să nu aducă ceva nou și evident pentru toată lumea. Aici nu se poate spune, fără sancțiune imediată: eu cred că­ s esseist sau critic și-o să scriu așa și pe dincolo. Mai întâi e nevoie de o cultură temeinică de care poetul ro­mân, din păcate, se dispensează. Fără acest temeiu esseul și critica sunt însă: Inexistente. Așa­dar, Mircea Eliade scrie prețioase Comentarii la legenda Meșterului Manole precum și Insula lui Aathanasius. Șerban Cio­­culescu, foarte interesante considera­ții asupra poeziei moderne în Aspecte lirice contemporane, în vreme ce Vla­dimir Streinu, părăsind contempora­neitatea, sapă amănunte și spectacu­loase labirinte in Clasicii noștri. Un critic tânăr de o orientare interesantă, deosebită însă de cea a majorității criticilor, azi în linie de bătaie este Ovidiu Papadima care în cărțile Neam, sat și oraș în poezia lui O. Go­ga și Creatorii și lumea lor dă măsura puterilor sale. Tradiție și lite­­ratură se numește volumul de eseuri al poetului Ion Pilat, care-i un bre­viar de credință. Profesorul D. Cara­­costea tipărește primele două volume din Critici­le sale, iar Tudor Arghezi, tipărindu-și conferința rostită la Ate­neu despre Eminescu, lasă posterită­ții­ exemplul rar când un poet mare înfruntă pe unul și mai mare. O carte de sociologie, manipulând întâmplări vechi și uoul cu aplicații practice și multe detașări din contin­gent către un punct de vedere obiec­tiv este snre două lumi de Mihai D. Ralea. Anul acesta s’a stins din viață E. Lovinescu. Iată desigur ceva ce po­steritatea nu va contrazice dîn toate cele înșiruie de hol, până a ajunge aici. Cu E. Lovinescu s’a stns anima­torul unui salon literar, un critic de vizuire construită, de principii esteti­ce argumentate și un mare portretist. Cine crede că acest lucru este puțin se înșală foarte mult.­ată o atât, de sumară trecere în­ revista de cărți oarecum ieșite din banal. Am neglijat, desigur multe. Dar ți’am­­ menționat restul de trei pătrimi ca să nu cădem în pă­catul de a încerca o bibliografie. im­posibil de executat. Nu a fost acesta un an literar valoros? Ba eu cred că da. Avem scriitori, și încă buni, și — avem un oarecare număr de cetitori. Mă voi opri însă la scriitor. Și asupra lui voi insista. Asupra scriitorulu ro­mân bun, de merit. Au apărut anul acesta cel puțin una listă de cărți tra­duse din diverse limbi. Evident, unele noiî ele, cărți foarte bune. Cum să nu fie bune când alte popoare au posibi­litatea să dea naștere unor scriitori mai valoroși numai datorită număru­lui dublu, triplu ș.a.m.d. al populației? Dar aceasta nu înseamnă să se lase piața invadată de romanele străine. Editorii câștigă sume interesante iar publicul român cetește , traducerile care-s mai bune decât multe cărți ro­mânești. In fața acestui fenomen car­tea românească dispare și­­ scriitorul român se face din ce în ce mai mic. An auzit oameni care se'ntr­ebau: de ce să mai fiu, seriilor? La ce să mă mai frământ ca nimic să n­u rezulte din toată această frămân­ere? Tradu­cerile nu pot fi stăvilite <*? cât prin intervenția statului. Cine este în mă­sură să facă ceva pentru a atrage a­­tenția statului, tace într'o­­'"'posibili­tate demnă cu starea contemplativă a scriitorilor. Am numit S. S. R.-ul, care­ î o societate fantomă în nici un fel legată de interesele românis­mului și­ a scriitorilor, care s’au organizat și ei într’o astfel de tabără, nu însă pen­tru odihnă. Mai adăugați, can gene­­ral, problemele intelectuale cad pe planul al treilea fiindcă națiunea «te în războiu, mai adăugați că, acolo unde scriitorul este tipărit, el prime­ște 20% din vânzare, fil­­­rul 30% șî ediorul 50% șî­ at*uncî veți­­ avea imagine justă asupra condiției scrii­o­torului român, care muncește *n bji­­rouri, neprotejat de organizațîa sa de brsill «are este S. g R-Ul, speculat de editor și eliminat din conștiința cetățeanească de con­curență neloială a traducerilor. Iată ce mi s’a mai părut necesar să semna­lez la încheerea anului literar care s’a scurs. Vă asigur că se găsesc soluții bune și practice pentru multe dîn problemele de mai sus. Ele-s limpezi pentru orice conștiință în care ar sta scris cu litere de foc că scriitorul constitue una din nobilele substanțe ale unui neam și că el trebuește pro­tejat cel puțin în măsura în care se protejează industria, comerțul sau a­­gricultura. Se pare însă că pentru multă vreme conștiințele s’au întune­cat de umbra monstrului «mecanicist care stăpânește foamea. In această um­bră literele de foc cu caire ne scriu îstoria spirituală a unui neam pălesc, dar una din datoriile cele mai esen­țîale pentru servitorii spiritului este­ ca să strângă rândurile și să însufle­țească îneresul pentru orice mod del manifestare al artei. La articolul dîn­­tr’uin număr recent al ziarului Curca­­tul apărut sub semnătura lui Romulus Deanu, rândurile noastre nu vin ca o complectare, cî ca o necesară preluat,­­ire de interes. C . m­i 11*1 Viața femeii u RĂRI Zilele se rostogolesc. „Anul no­u a­­lungă Crăciunul. Apoi Bobotează j­ 3șa, înfruntând anotimpurile, trecem prin anii și ani. Odată mai veseli, altădată mai puțin — căutăm, ca, cel puțin de aceste săr­­bători, să dorim să fim și să fie și cei­lalți împreună cu noi. Printre muzele tradiții ale acestui timp este și acela a urărilor a schimbului de urări — d fe­licitări. Tradiție foarte veche, let­ată mai ales de 1 Ianuarie, adică de înce­putul noului an. De la Romani — m­­oș­­tenită, această tradiție a trecut prin se­cole și desigur că va trece. Cei ce nu se pot vedea pentru a-și ura un an bun, cu sănătate, noroc și belșug, își trimet aceste urări fie pe ca­lea trie­­ a­ului, fie pe cea a p­ °șteri In jîf’jiiJ ' , • : ir [UNK] o ■ ■* n­' ț,1 —de se* " ri de."-felieHare; dii j .cere casă pleacă tot atâtea. Și dacă orice săpână de cămin are grija organizări * uimi­tor sărbători, a aranjării mesele­r vi­zitelor ce au de făcut; a musafiri­­i ce au de invitat, de reținut, tot în aunția unei femei intră și această preocupare — de a felicita, de a îngriji pe cine și cum să fie urarea fiecăruia. Răci riște femeea ca un fel de secretari a­i... Ami­nului ei. Ea simte mult mai bine, mult mai precis decât bărbatul, un­de rapor­turi se află cu fiecare dintre pr­r mți și cunoscuții săi, și după aceasta își a­­ranjează și urările. Ea va ști ce sa-i ureze fiecăruia, pe cuvinte să aibe pen­tru unul, ce pentru altul. Va cunoaște mai bine decât oricine dorința și dorul fiecăruia și-l va felicita în legătură cu această dorință, cu acest dor. Urarea, unuia va fi m­ai caldă, pentru altul mai discretă, cu un al treilea mai rezervată. Și așa mai departe , adevărata măsură este bine cunoscută de femee. Ea simte cui poate să-și adreseze urarea prin te­­lefon — cu cine aceasta nu-i îngăduit. De aceia printre așa zisele mărunte griji ale femeii intră și aceasta a felicitărilor, de anul nou. Și mai curând par »mnda­runte preocupări“ — în realitate câte plăceri și se realizează, câte vanități nu se mângâe prin ele. Viv MASA ZILEI DEJUN: Rădduri de porc Mâncare de fasole vșițig cu pasăre plăcintă cu brânză­­ CINA : Macaroane cu sos Chifteluțe cu tarhon *: Fructe. PIFTII DE PORC ȘI VIȚEL (RACITURI) Piftiile se pot face din picioare și urechi de porc și din picioare de vițel. Mai gustoase sunt amestecate. Se pun la fiert 2 picioare de porc și 2 de vițel, toate bine spălate și curățate, într-un vas cu 2 litri de apă rece. Se lasă să fiarbă descoperite la foc mic, și se ia spuma din când în când. Se sărează. Sunt gata atunci când carnea se des­face ușor de pe os. Se scot oasele îna­­nte de a se răci și se așează carnea în­­ far­furii. Se pot adăuga felii de lămâie și de ou răscopt. Cui îi place, poate să pună puțin usturoi pisat în strecurătoa­­rea prin care va fi trecută zeama.. A­­ceasta este turnată peste carnea din farfurii și lăsată să se prindă, înainte de a servi se pot răsturna,­­ștergând fundul farfuriei cu un șervet muiat în apă fierbinte. o orbind despre literatura aromâ­nească, ne vom mărgini la cea populară, întrucât este singura în măsură să ne arate ceea ce popul­ați­­unile românești din sudul Dunării au simțit și gândit în cursul atâtor veacuri de când s’au despărțit de frații lor din Daci­ia. Vechimea ei trebue să fie tot atât de mare ca și aceea a limbii pe care o vorbesc. Dar dacă limba lor, cu toate modificările pe care le-a primit în cursul vremurilor, se identifică în elementele constitutive cu graiul Ro­mânilor din Țară, din contră, cântecele lor arată o deosebire, prin aceea că ele reflectează anumite faze din viața su­fletească a Aromânilor, pentru înțele­gerea cărora este de neapărată trebu­ință să cunoaștem mai întâi câte ceva și din trecutul lor îndepărtat. Aromânii sau Macedonenii, după cum se știe, reprezintă ramura meri­dională a poporului român. Ei sunt răspândiți astăzi în toată peninsula balcanică, darr mai ales în Grecia, Al­bania și Iugoslavia. Așezările lor din aceste ținuturi sunt relativ noi. Ele da­tează de aproape un mileniu. înainte de aceasta, ei locuiau în regiunile de lângă Dunăre, în imediată apropiere de Românii din Dacia, încă de atunci, adică din vremea când trăiau în unitate teritorială și lingvistică cu Românii din Țară, viața lor se deosebia de aceea a strămoșilor noștri, prin aceea că, în vreme ce a­­ceștia cu toate deplasările lor provo­cate de invazia popoarelor barbare, au rămas mai mult pe locurile băștinașe mișc­and­use între munte și șes, stră­moșii Macedonenilor, din poartă de la început au locuit mai mult în ținutu­rile muntoase. Din această cauză ei s-au îndeletnicit întotdeauna cu tur­mele, în spre deosebire de Românii din Dacia, care ,alături de creșterii tur­melor, au cunoscut și agricultura. De altfel, Întreaga înfățișare fizică » pa­ntosulei balcanice, cu un relief atât de variat, în care plaiurile munților și ză­­noagele văilor se întrec în cea mai bo­gată vegetație, îi îndemna pe strămoșii Macedoromânilor la această îndeletni­cire ancestrală pe care, de bună seamă, ei o vor fi moștenit de la Traoo-Iliri, înainte de românizarea lor în penin­sulă. Numai mai târziu, când foarte mulți din Aromâni s’au așezat prin o­­rașe, ei s’au dedat comerțului și mese­riilor, devenind cel mai eminenți ne­gustori și iscusiți meseriași in Balcani. Cu toate această deviere de la înde­letniciri­le lor inițiale, majoritatea Aro­mânilor au rămas păstori legați de viața de munte, unde își petrec cea mai mare parte din vremea lor de pe­­ste an. Muntele este pentru Aromâni, ceea ce marea este pentru Greci și câm­pia întinsă pentru Slavi. In munte ei găsesc din belșug hrana pentru vite, în munte refugiul și siguranța pentru vremuri grele și tot în munte ei trăesc clipele senine când, după munca isto­vitoare din timpul zilei , adunați toți pâlcuri-pâlcuri lângă târlă, petrec în glume cântece și povești. Cât de strâns legată de munte a fost viața acestor Români, rezultă în parte din faptul că cuvântul codru, care este atât de des întrebuințat în literatura noastră popu­lară, lipsește cu desăvârșire în­ litera­tura populară a Aromânilor. In locul codrului, in cântecele lor populare în­tâlnim muntele. Ceva mai mult,­ la ei lipsește expresia frunză verde, o ima­gine atât de caracteristică pentru dra­gostea de codru la Dacoromâni. . Iubirea de munte apare la orice pas în literatura populară a Aromânilor. Astfel păstorul care se naște și moare în munte, cere în versurile pe care le citez transpuse în Limba literară ca, după moarte, ast fie lăsat la munte, lângă tăria lui de oi: Dacă mor sau dacă nu mor. Să-mi ascultați un singur dor: La stână să mă’ngropați Și primăvara când vă veți întoarce. Să treacă oile să mi le prind, Să mi le prind, să mi le mulg, Și cu mâna mea să mi se tund F lucrul să mi-l aud într’una, Când oile la munte se adună Tot așa fata măritată la șes pare să se întoarcă la munte, fiindcă nu poate răbda căldura dela câmp. Iată în ce fel se roagă o fată din comuna românea­scă Samarina, mărta­tă la câmp, spre a fi readusă la munte. O voi feciori, feciori aromâni Feciori din Samarina, Am două cuvinte să vă spun Și două să vă rog: Dacă veți merge voi în satul meu. In biata Samarina Și ar ieși mam­a sau soru-mea De, mine să vă întrebe. Să le spuneți că dor de munte am, Mi-i dor de Samarina, Eu în­ câmp nu pot trăi, Nu pot răbda, căldura Dar muntele lea servit Aromânilor și ca loc de refugiu, oride câte ori se în­tâmpla o răsvrăt­ire în Balcani sau se vedeau amenințați și persecutați de stăpânirile sub care trădau. In împre­jurării acelea, mulți din ei apucau dru­mul codrilor. Mândri de libertatea lor­­întotdeauna ei s’au împotrivit cu ar­mele în contra acelora care încercau să le răpească această libertate. Pe toți acești viteji, cu extraordinare însușiri răsboinice, poporul ia cântat în cu­vinte simple însă mișcătoare. In tim­purile m­ai vechi, aceste cântece hai­ducești erau foarte răspândite la Aro­mâni. Mulți dintre eroii cântați ca: Andruțu, Blahava, Boci­ari, Bucovala, Cacdandoni, Fercu-Mare, Giavela, etc. sunt cunoscuți și în literatura populară greacă, întrucât ei au luptat deopotri­vă pentr­u apărarea drepurilor lor ca și pentru eliberarea Grecilor de sub ti­rania turcească. De foarte multe ori această stare de nesiguranță care în ultimele veacuri a dăinuit până la definitiva eliberare de sub Turci a popoarelor balcanice, a în­demnat pe Români să apuce drumul pribegiei. Momentul acesta a dat naș­tere la o serie de cântece ale înstrei­­nării care sunt foarte răspândite la Aromâni. Unele din ele a­u o vechime foarte mare, deoarece sunt legate de viața transhumantă, când­ păstorii ple­cau cu turmele la munți din luna A­­prilie spre a se întoarce acasă abia prin luna Octombrie. Femeile, care tre­buiau să rămână vecinie despărțite de a un s­f­intit dor,­­își exprimau durerea în 1b c.1 în versurile care urmează Și bietele neveste ale lor Blestemați cu capul gol: Tu punte din Arta blestemată Trăznito-ar fulgerul odată ! Să iasă rănii să te înece, Să n’aibă oile pe unde trece. Să se’ntoarcă bărbații acasă, Să ne strângem și noi la masă, Căci suntem ca vai de noi Despărțite ca mieii de oi Insă dintre cântecele înstrăinării cele mai obicinuite sunt acelea care se referă la tinerii ce apucă pentru tot­­deanuna drumul pribegiei. Despărțirea lor de familie dar mai ales de munte în care își pasc turmele, formează în­totdeauna motivele caracteristice care le deosebesc de celelalte cântece obici­nuite la Aromâni. Această despărțire este foarte duioasă,­muntele fiind con­siderat de cele mai multe ori ca o rudă sau chiar ca un frate, cu care nădăj­duiesc să se întâlnească. Iată și câteva versuri: Te lăsăm cu sănătate Munte drag, munte frate ! sau­ O voi dealuri, o voi munții In ce jale mă lăsați Ia priviți nițel la noi Căci ni-i dor prea mult de voi ! Și fiindcă pe vremuri numai bărbații apucau drumul pribegiei femeile care rămâneau acasă în așteptarea întoar­cerii lor, făceau tot felul de fă­găinii acelora dintre chervanagii care izbu­­te­au să-i aducă acasă. Intr’unt­­ cântec fărșerotesc, întâlnim versurile: De mi-l aduci pe calea mare, Iți dau salba cu galbeni, mare. De mi-l aduci pe căi de­ mun­te, Iți dau galbenii ce port pe frunte. De o frumusețe rară sunt cântecele lor ce se obidnuesc la nuntă. Dintre a­­cestea vom cita versurile ce se cântă, atunci când, după cununie, nuntașii ies la câmp și pun mireasa să joace în horă. Aceste versuri sunt cântate de fete și femei. Din conținutul lor se vede cam ce așteaptă Aromânii mun­teni de la o tânără fată care­ se mărită. Ea trebue, în primul rând, sa nască cât mai mulți copii, cel puțin nouă ! Din­tre aceștia, doi trebue să-i facă păstori, ca să continue îndeletnicirea cu oile. Alți doi să-i facă negustori. In fine, patru din ei să iasă meseriași, iar unul cal mai voinic, să ajungă mândru că­pitan, ca să apere pe ceilalți frați. Iată în traducere aceste versuri: Fericită să te vedem, o soră, Tu, care nu te-ai prins în horă , Să ne naști nouă feciori, Ca luceferi și ca sori, Doi să-i faci mari argintari Să ne­ aducă unt și caș, Doi să-i faci negustori; Să ne aducă rodii nouă; Doi să-i faci spoitori Să ne facă vese și căldări• Și numai unul, pe cel vlăjgan, Să-l faci mândru căpitan. Să ne apere pe ceilalți frați, Ia,­trageți hora și jucați ! Dacă trecem la versurile de dragoste vom vedea că ele sunt lipste de liris­mul cântecelor noastre populare. Fap­tul acesta m­ai crea <ă n «nua vieții cu totul deosebite pe care acești­ Ro­mani o duc în relațiile lor de toate zi­lele. Astfel, la ei fetele n’au voe să­­ pe­treacă împreună cu băeții., Chiar în zi­lele de sărbătoare când se face horă în sat, fetele nu joacă cu flăcăii, d­ intre ele. De aceea și căsătoriile la ei se pregătesc în familie, de multe ori fără știrea tinerilor. In vremurile mai vechi t­­nerii erau logodiți încă din vârsta copilăriei. Dacă totuși întâlnim câte odată și la ei versuri cu suspinuri dificuind vieții românești, așa cum se păstrează până și astăzi la țară, ele Re­prezintă înrâuriri mai­ nouă din afară. Dar în afară de cântece, literatura A­­românilor mai cuprinde și un număr mare de basme și legende. Acestea, oricât de originale ar fi, nu reproduc fidel specificul vieții aromânești. Lipsa lor de originalitate provine din două motive: basmele fiind culese de inte­lectuali care au trecut prin școala ro­mână, au fost puțin modificte în sen­sul că au fost apropiate de basmele noastre. La aceasta se mai adaogă: Și faptul că, în Balcani, mai mult dec­t în orice altă parte, din cauza bilingvis­mului, motivele de la un popor trec foarte ușor la altul Fenomenul acesta se observă la legende. Astfel, bunăoa­ră, legenda despre „Puntea din Arta” se găsește la Greci, aproape sub aceiași formă și o avem și noi în legenda mă­năstirii din Curtea de Argeș, după cum o au la fel Slavii și Albanezii., A­­ceste interferențe în elementele­­ fol­­klori slave, se obsevă mai puțin în­­ cân­­tcele populare. Din cauza aceasta, ele sunt mai caracteristice pentru cunoa­­șterea felului cum se oglindesc în su­fletul poporului anumite «țări din viața lui de toate zilew Ji'tcJamrü­­ttcmâneasca de Prof. univ. TH. CAPI­DON

Next