Viitorul, iunie 1908 (Anul 2, nr. 202-230)

1908-06-11 / nr. 211

ANUMII. No. 211. Un număr v­e­c­h­i u 30 bani ABONAMENTE UN AN SASE LUNI In tară.................................................18 lei 9 lei in Străinătate.................................80 lei 16 lei Armamentele încep la I si 16 ale fiecărei luni. 1*Ortiru preoți si învățători prețul abonat, pe jumăt. REDACȚIA ‘ 68, Calea Victoriei, 68, — București. ......­ —TELEFON 13147 Exces și Superstiție Animalele cu sânge rece și chiar s­unele cu sânge cald trec sezonul iernii, precum se știe într’un chip cu totul particular, îndată ce tem­peratura se scoboară, toamna, de timpuriu, ele cad într’un fel de amorțeală care le ține adormite, abia pe jumătate vii. In acest timp, funcțiunile­ lor vitale se reduc la cea mai din urmă expresie ; înce­tează cu totul unele și anume funcțiunile animale propriu zise, și doar viața lor vegetativă mai zăbovește și mai pâlpâe ca o lampă cu fitilul scoborât. Când se zărești îți fac impresia că ar fi moarte de bună seamă. In schimb, însă, ele cheltuesc o viață expansivă, vioaie, chiar sglo­­bie. Șopârlele, gușterii, broaștele, răcăneii spre pildă, unele de o ex­cesivă vioiciune[în urcări, altele ex­traordinar de guralive, se resfață în aerul cald cu un deosebit lux de energie nervoasă. In intermitența ei bine cunos­cută, viața țărănimei noastre se desfășoară întocmai ca a acestor ciudate animale. Condițiunile so­ciale, morale și economice, în care trăește populația noastră rurală, i-au impus un regim analog și moravuri asemănătoare. Același exces­­ de hărnicie vara și aceeași scădere și amorțire a energiei iarna. Și cum sezonul muncii câmpului este relativ scurt, căci el ține cel mult 5 luni de zile, iar căldura verii șapte sau opt luni, se înțe­lege că în timpul acestor cinci luni, țăranul român trebue să con­centreze excesul vieței sale și să desfășoare o uimitoare și totdeo­dată covârșitoare energie de muncă un lux straniu de încordări mus­culare. Cele șapte luni de viață mărginită și de muncă fără rost și fără spor, făcută cu energie și cu o încordare minimă, trebuesc, astfel rescumpărate și răsplătite cu prisosință. Pentru aceasta, începând din Martie și până în Iulie, țăranul nostru ese la munca câmpului cu noaptea în cap și nu pleacă dela câmp decât când încep a răsări stelele. Când ziua a crescut mai simțitor, prin Aprilie, Maiu, Iu­nie și Iulie, el pleacă la câmp dela ora 5, uneori dela 4 și jum. și robește până la 8 și jum. La ora 9 abia dacă a sosit și el la cămin și până ce nevastă-sa, care l’a nsoțit la muncă, să-i gătească cina se face ora 10 sau 10 jum. In cazul cel mai norocos el se gă­sește culcat și adormit pe la ora 10 jum. Socotind, deci, aceste ore de muncă și de drum — căci țarina, arătura sau via la care a muncit pot fi la mai mulți kilometrii de sat — găsești că în timpul verii muncitorul țarinii Românești tre­bue să cheltuiască între 17 și 18 ore de muncă și de încordare. Nu mai spunem cum mănâncă el, și prin ce redă organizmului său forțele astfel perdute. Când îl vezi ce mănâncă te cuprinde jalea. Fapt este însă că cu acea mân­care — ne vom ocupa și de ea în alt loc — și cu 17 sau 18 ore de muncă pe zi se lucrează șeful auriu al Dunării, care aduce, în anii buni, atâta aur în lăzile celor născuți sub o stea mai norocoasă. Intr’o săptămână, muncitorul câmpului lucrează între 100 și 110 ore, pe când, in același timp, lucrătorii de la orașe, în ateliere și fabrici abia de lucrează 60 sau 70 de ore. Biurocrația Karim nici­odată nu va trece de 25 sau cel mult 80 de ore pe săptămână. Inutil să mai insistăm și asupra deosebirelor de alimentație dintre aceste categorii de cetățeni. Oricât ar fi săteanul nostru so­cotit de unii ca ființă inferioară, capabilă numai de-o muncă brută și mai ales de-o muncă excesivă, pentru aceasta el n’a încetat însă de a aparține umanității. Ca atare, fiindcă nu s’a declasat intr’atât în­cât să se scoboare în rangul animalelor hibernante, el a cău­tat să se opue și să resiste fata­lității implacabile care-i impune acele 18 ore de muncă. Caracte­rul speței umane căreia aparține, ritmul specific vieții omenești și care persistă in el, i-au dat mij­loace ca să eludeze fatalitatea și să se sustragă de la condițiile neo­menoase de muncă ce-i sunt im­puse. Acesta este rostul calendarului superstițios de care ne-am ocu­pat tot aici într’un articol pre­cedent. Fiind supra­omenesc ca să lu­creze cineva 110 ore pe săptă­mână, săteanul nostru a căutat să mai reducă din ele pe cât i-a fost posibil, și cum i-a fost po­sibil. Pentru aceasta el a născo­cit suplimentul de sărbători ne­recunoscute, neoficiale. De aceea, tocmai in lunile în care este toiul muncii câmpului, în Mai, in Iu­nie și in Iulie, mai fiecare săptă­mână este întreruptă de câte una sau două sărbători băbești. In a­­ceste sărbători, el nu va eși la lucru­ cu nici un preț și aceasta, după cum am văzut, pentru fel de fel de pretexte și credințe u­­nele mai bizare decât altele. Cu mijlocul acesta, țăranul ro­mân a reușit să mai scadă ceva din cele 100 sau 110 ore de muncă brutală săptămânală, care, dacă s’ar continua regulat, l’ar istovi cu desăvârșire. Dacă aceste zile de sărbători superstițioase au reușit să-l libe­reze și să-i cruțe 20 — 30 de ore de sforțări, ele sunt bine venite, și din superstițioase devin rațio­nale, și chiar zile sfinte. Ele sal­vează, poate în bună parte, țără­nimea noastră de istovire și de degradare, reducând și apropiind numărul de ore de muncă săptă­mânală, de limitele care pot fi în­găduite unei creaturi omenești Căci acesta este rostul serbări­lor superstițioase, dacă le preju­­deci mai adânc, și îți dai seama de coincidența lor cu sezonul ce­lor mai lungi zile de muncă. Prin mijlocirea lor, țăranul român a putut lupta în­potriva excesului de muncă care ii este impus de împrejurări, și a putut să se păs­treze în marginele umanității. Pen­tru aceasta putem zice că nu este greșit caracterul de sfințenie ce țăranii atribue acestor zile. Și iată cum rațiuni economice pot veni câte­odată să întemeieze cele mai ne­raționale superstiții. De aceea, poate că nu este absurdă nici teo­ria celor ce susțin că la baza re­ligiei, chiar, trăesc rațiuni de or­din cu totul diferit­, de ordin eco­nomic. Inutil să mai amintim că șire­tenia născocirei de sărbători super­stițioase este absolut inocentă. Ță­ranul a făcut aceste născociri în mod absolut­,inconștient. Și aceas­tă inconștiență este o dovadă mai mult că născocirile acestea răs­pund la trebuinți vitale, profunde, căci numai aceste trebuințe pot să fie și să rămân inconștente. Fiind astfel,­­ se înțălege că prin predici și conferințe, numai, nu vom isbuti să desbărăm țărăni­mea noastră de aceste superstiții. Și în cele din urmă, judecând mai bine, aceasta nici nu ar trebui. Con­ferințele și predicile ce propuneam împotriva superstiției, ar trebui complectate cu alte măsuri, cari ar putea avea un efect eficace și mai radical. Dacă, spre pildă, am a­­vea o lege, și o lege din cele care să se aplice serios, care să reducă orele de muncă la câmp la o mar­gine mai rațională, temeiul cel a­­devărat al superstiției ar fi înlo­cuit. De aceea, apelul ce făceam, data trecută, către d. ministru al școa­­lelor, rugându-1 să ia măsuri în­potriva superstiției, ar trebui în­tovărășit cu un apel și mai căl­duros către guvern, ca să se gân­dească la excesul muncii țărănești in lunile de vara, și să ia pe vii­tor măsurile necesare în­potriva acestui exces, fiindcă el istovește trupul și întunecă­mintea. XX. Tallinn sau Tanillin, adică «orașul dane­zilor», iar nouii estonieni, Ilarria. La Revel stăpânesc limbile rusă și ger­mană. In trecut, orașul acesta cu aspect me­dieval, a fost pe­ rând sub stăpânire ger­mană și rusă, în 1908 s-a blocat­­ rota en­gleză, apoi, în timpul războiului Grimeei a fost blocat de englezi și francezi. Estonienii, locuitorii săi, sunt finezi de rasă și de limbă.­­ La Zagreb au avut loc mari demons­­trațiuni în contra Banului Croației, ba­ronul Ravoki. Cu ocazia unei procesiuni, poporul a început a arunca cu pietre asupra tră­­surei Banului, când și-au făcut apariția polițiștii călări cari au înconjurat trăsura Banu­lui ferindu-i de insulte. Trăsura în goană nebună a luat-o spre reședință prin străzi laterale, însă în tot drumul a fost expus insultelor și înjurăturilor popo­rului. Inginerul francez, Alfred Ponteaux, a inventat o nouă mitralie electrică, me­nită să revoluționeze întreaga artilerie. Grație acestei invențiuni, se poate lansa pe minută până în 1200 de proectile. Din Paris ne vine știrea că Silvain, cunoscutul artist de la Comedia franceză, a demisionat din nou. Se crederea ba­trânul artist este desgustat de intrigile care se fac prin culisele primului teatru francez. D. Claretie, administratorul re­mediei este decis să-i primească demisia, după o activitate artistică de 30 de ani. Cu plecarea din teatru a lui Silvain, scena franceză pierde un artist de seamă, iar conservatorul din Paris un excelent pro­fesor.* Un­ oarecare doctor german Roedel, abuzând de dintele sale, a fost condam­nat la 4 ani de muncă silnică. # Se vede că cu orice preț Șahul Persiei vrea să reintroducă în țara sa absolutis­mul. Din Tebris se confirmă știrea că peste două mii de oameni înarmați aș­teaptă momentul potrivit spre a năvăli în Teheran. Femeile din Tebris și-au vân­dut până și cerceii din urechi spre a aduna bani pentru înarmarea poporului. * Revel, portul din golful Finlandei unde s’au întâlnit suveranii Angliei și Rusiei are vre-o 70.000 locuitori și e construit parte pe un țărm înalt, iar parte pe ma­lul mărei. Orașului acesta germanii li zic Reval, rușii, Kolyvan, vechii estonieni Artistul Silvain ZIAR DE DIMINEAȚA D=nu TAFT La toamnă vor avea loc în Statele Unite alegerile presidențiale din cele două mari partide, republicanii și democrații aleg­­e pe acum pe can­didați lor respectivi. Zilele trecute s’a întrunit la Chi­cago congresul partidului republican pentru ași alege candidatul. Precum era de prevăzut republicanii au ales pe d-nu Taft ministrul de resbel a cărui candidatură era sprijinită de d-nu Roosevelt. D-nu Taft este departe de a avea o personalitate puternică și strălu­cită ca a d lui Roosevelt. Nu e nici un orator de frunte, nici o inteligență sclipitoare, e insă un om de o mare putere de muncă, de o mare energie și de un mare bun simț. Ca jude­cător, ca președinte al comisiunei Filipinelor, ca guvernator al Fili­pinelor și acum în urmă ca ministru de resboi, el a duat dovezi de seri­oase calități de administrație și de foarte mult tact. In asemeni condițiuni republicanii cari ar fi vrut să proclame candidat pe d-nn Roosevelt, s'au resemnat în lipsa lui să atragă pe cel ce îi are încrederea și cu care au mai multă siguranță că politica d-lui Roosevelt va fi continuată. în privința aceasta credem că republicanii nici nu pu­teau face o alegere mai justă. D-nu Taft va urma înainte opera d-lui Roosevelt, care va fi inspira­torul său, iar d-na Roosevelt nefiind șeful statului , va avea deplină liber­tate de acțiune pentru a duce la bun sfârșit lupta ce a întreprins-o împo­triva trusturilor și a plutocrației în genere, luptă pe care ca președinte al republicei nu o putea duce nici astfel precum îi convenea lui, nici astfel pe cum o cereau necesitățile CdUZGI­. Peste câteva zile se vor întruni la Denver democrații. E probabil că vor proclama candidat al partidului lor pc d-nn Bryant care a fost în mai multe rânduri învins de d-na Mac Kinley. Lupta va fi și de astă dată foarte vie dar pe cât se poate prevede is­­bânda va rămâne și acum tot de partea republicanilor. D-na Taft va beneficia de popula­ritatea și de influența d-lui Roose­velt, care domină încă toată viața publică a marei republici americane, fi plecat de lângă masa pe care a părăsit-o cu ochii plini de lacrămi, ci să fi stat acolo chiar în­potriva comisarului de secție, a tribunalu­lui — tata Ivan nu prea știe bine ce sunt astea fiindcă n’a avut a face cu ele — a ori­cui în sfârșit, cine putea fi—zice moșul—atâta de rău să te ia din locul tău de 28 de ani și să te gonească ? Așa a fost de buimăcit, încât nu s’a putut încrede de­cât după o lună, de darea lui afară care îi să­dea în suflet pe lângă durerile mi­zeriei, pe acelea ale dorului de lo­cul pe care ai muncit mai mult de un sfert de veac. — „Dar n'ai ce face ! Daca nu e lege să te adăpostești mai sigur, oamenii să nu-ți fie de nădejde, căci sunt răi și pătimași“. Tata Ivan s’a rugat mereu să fie lăsat să mai muncească vre-o doi ani acolea și nu cu plata din­ainte, ci cu 1 franc și 50 de bani pe zi, dar a fost respins. Se plimba cu inima însângerată de răutatea oa­menilor și de alte suferinți. Aceasta e medalia răsplata muncei, care i s’a dat. Umblă căutând de lucru . Sunt mulți cari ca tata Ivan, în­tocmai, au servit vreme îndelun­gată pe stăpânii lor, și cari se văd când viața e către sfârșit, siliți să îndure nevoia. Ce putem face acuma pentru ei ? Să se ia aminte însă, că pentru aceștia, cari prin virtuți câștigă drept de viață, avem datoria să facem ceva cât mai curând. _____________________G. D. RASPLATA MUNCEI După 23 de ani de mun­că in aceiași fabrică, noul patron, un belgian îi dă afară. Tata Ivan locuește mahalaua De­­lea-Vech­e și anume căsuța din str. Cireșilor No. 15, de multă vreme. Și tinerețea și tot restul vieței și le-a petrecut în căsuța aceasta, nu tocmai cum ar face alții — în zgomot și petrecere, ci în afară de ceasurile nesfârșite de muncă în atelier, n­u cunoscut decât pe a­­celea pe cari le găsea în sânul fa­miliei sale. Prietenii i-au fost nu­mărați — aceștia erau prietenii ca­sei — și într’atâta a fost străin de lumea care-l înconjura, în­cât ora­șul acesta mare în care s’a născut și în care a văzut scurgândui-se zilele în șir 78 de ani, îi este a­­proape necunoscut. Tata Ivan e omul datoriei. Du­mineca, după o săptămână plină de muncă sârguitoare care îți pare când a trecut, ca un drum neguros, era pentru el deosebită numai prin farmecul cu care această zi înve­lește și casa și sufletele. Numai încape îndoială că fami­lia tatei Ivan n’a lipsit niciodată dela slujba care aduna pioșii în biserica de peste drum. Cumpătul vieței sale e un exem­plu rar în zilele de față. In afară decât trebue, n’au cu­noscut nimic cei cari au trăit cu tata Ivan. Și cu toate acestea viața în familia sa n’a fost monotonă fiindcă dragostea de casă, de copii, de fiecare obiect al său dădeau destule îndeletniciri plăcute și ta­tei Ivan și soaței și copiilor j­ sâi. Așa s’a strecurat vârsta, fără aproape nimic deosebit de la un an la altul de la o vreme la alta. Meșteșugul din care hrănea toată avuția d­i­n juru-i, e mecanica, meșteșug prea puțin răspândit pe vremuri mai ales,­la noi. Liniștea și cinstea în cari trăia, fără să se amestece vre­ odată în trebile cari zbuciumau adesea ma­halaua, au tot ajutat să crească fără încetare dragostea pe cari ce­i ce îl știau, căutau cu dinadinsul să i-o dovedească. Câștigul nu prea era mare, dar bunătatea și mulțumirea lui și a familiei sale care-și repetă vecinii „așa a vrut D-zeu“ l-a făcut să nu prea bage în seamă banul și tot reparând căscioara, și îngrijindu-și bătătura cu atât cât îi rămânea pentru economisire, trăia cu soco­teala dreaptă ca din muncă și căs­cioară va trăi în cinste și netul­burat toată viața, putând ușor să-și împlinească datoriile către casă și ai săi. Treceau anii mereu. Tata Ivan, iubit la fabrică, se mulțumea să lucreze cât mai mult și mai bine, fără să se 'ntrebe cum fac munci­torii acuma, dacă e drept să fie plătit numai cu 4.50 pe zi și să muncească din zori până târziu, fără vre-un spor de plată. Așa sunt oamenii cari și-au în­cuibat liniștea și orânduirea în via­ță ; muncesc fără să cugete la vre­un folos; muncesc de dragul mun­­cei. Dar tatei Ivan i s'au mai adu­nat vre-o câțiva ani la vârstă și pila sau ciocanul lucrează mai greoi. Și atunci se vede strâmtorat îngusteze trebuințele sale. Tata Ivan fiindcă nu e tânăr deși mai priceput acuma, e plătit cu 2 lei și 50 pe zi de’și de ar fi căutat a­­iurea ar fi fost poate plătit ca mai înainte, dar nu era dintre oamenii cari schiba locul ; după cum i-ar fi fost imposibil să părăsească bătă­tura sa pentru toată viața, tot așa și fabrica în care viața și puterea sa au trebuit, după dorul sufletului său, să se sfârșească, acolo, nu iar fi fost chip s-o părăsească. De aceea nici n’a cârtit, ci spu­­nându-și — cum a căutat să dove­dească și soției sale—că îmbătrâ­nind, numai poate câștiga ca mai înainte a rămas să lucreze în ace­iași fabrica cu 2 lei și 50 de bani pe zi. înfățișarea veselă a casei sale s’a mai șters și a dat loc dungilor mohorâte ale­­ lipsei, să se agațe de pereții casei. Dar fiindcă „așa a vrut D-zeu“ liniștea vieței și­ a ur­mat în sânul tuturor aproape a­­ceeași cale. Tata Ivan, a mai îmbătrânit de atunci mereu, muncind. Se împlineau 28 de ani de când călcase pragul fabricei unde se gă­sea și unde își va strecura — își spunea moșul — încă cei 3—4 ani de viață căt avea să mai tră­iască, aducând tot cu cinste și cu bucurie pâinea alor săi. Dar oamenii sunt răi : fabrica a fost vândută unei companii belgie­ne, al cărei director, a socotit că tata Ivan nu mai folosește și l-a dat afară, îndurerat se mângâe, spunându­­și „așa a vrut D-zeu“. Dar suferă și se trudește când după altă datorie omenească ar fi trebuit­ să-și caute de casă și de bătătură cu zâmbetul mai larg, mai bucuros de pacea și odihna pe cari printr’o muncă fără de răgaz le-a meritat. După o lună de la darea afară a tatei Ivan, i-a venit gândul să nu bă pe funcționarii mici, n’are cine să le tempereze zelul. Funcționarii sunt fericiți că pot și ei să epateze iblicul prin viteze nebune. Acelaș­ucru cu mecanicii de profesie când își iau la plimbare familiile și cu­noscuții.“ — Cum vă explicați accidentele automobilului princiar? — Foarte simplu, răspunse d. Cămărășescu­, călduros aprobat de simpaticul automobilist d. D. Stan fost deputat, care asista la această convorbire. Mecanicul automobilu­lui princiar e deprins ca sergenții de oraș să-i fie drumul deschis, și așa când se întâmplă o mare aglo­merație iar automobilul își face a­­pariția cu mare viteză, mai ales la Moș Ivan. D. Jean Cămărășescu. Mercuri 11 (24) Iunie 1908. Un număr v­e­c­h­i u 80 bani Linia de petit pe o coloană în pag. 1|| . . 30 Bani idem .. .. „ „ „ „ IV . 20 Bani Inserțiuni și reclame linia........................... 3 Le" Anunciurile și inserațiunile se-­ primeșc numai l a —....... " Administra­ție­­ -----—— ADMINISTRAȚIA : Oa âpeț&viiții "Etc­. București. ======= TELEFON %|37 q-.... - AHUNGIURI se Cum se popularizează un partid D. Take Ionescu adresându se papagalului: Ia seama Pavlică să nu greșești vre-un bilet, că ne pierdem popularitatea. ACCIDENTELE DE AUTOMOBIL — Convorbire cu d. Ton Căm­st­rășescu — Accidentele de automobil din tim­pul din urmă, întâmplate, parte în Capitală parte și în provincie, n’au contribuit, fără îndoială ca automobilismul să devie mai sim­patic marelui public. E de consta­tat însă că din ce în ce acest mij­loc, de locomoțiune începe a fi con­siderat mai mult de­cât un sim­plu sport, și anume că se vede întrânsul un important progres, me­nit a fi mai curând sau mai târziu de un folos obștesc, deci o necesi­tate, căreia nu trebue să i se arate o ostilitate sistematică. Și astfel, ultimele accidente, deși din cele mai triste, n’au mai deșteptat ca altă dată, aprecieri violente. Nu mai puțin, nu trebue să se treacă asupra-le prea ușor, și de aceea am crezut interesant și util a lua părerea unuia din automobi­­liștii noștri cei mai distinși, d-nn Ion Cămărășescu, în privința aces­tor accidente și a învățămintelor ce ele comportă. L’am găsit pe d-nul Ion Cămără­­șescu, în biroul de curând inaugu­ratului Automobil­ Club, care se află instalat cu mult gust, cu o deose­bită eleganță, și cu un perfect con­fort, în etajul I al casei Wapner din Calea Victoriei, și al căruia secretar general și casier este d-sa. Iată declarațiile d-sale, îndoit de importante prin aceea că ele vin din partea unuia din automobiliștii noștri cei mai emeriți, care tot o­dată ocupă o considerabilă situa­ție oficială în Cercul și Clubul au­­tomobiliștilor, pentru prosperita­tea cărora desfășură o activitate prodigioasă, de toți recunoscută, și apreciată : — Veți observa, îmi zise d. Că­mărășescu, că accidentele nu se în­tâmplă aproape nici o dată când patronii înșiși conduc automobilele, ci numai atunci când conduc șofe­rii. Unui conducător de automobil i se cere o deosebită prezență de spirit și calități ce derivă dintr’o cultură generală, ceea ce foarte rar se poate găsi la un mecanic de pro­fesie. „Cele mai multe accidente, însă, se întâmplă cu mecanicii automo­bilelor de pe la autorități. Aceștia n’au stăpâni direcți; și când prim-încrucișarea Bulevardului cu Calea Victoriei, accidentul e gata. „Cu toate acestea, accidentul cu copilul, de acum trei luni, n’a fost imputabil șoferului, ceea ce nu se poate zice de accidentul din Calea Griviței al automobilului d-lui Ka­­linderu. Aci e de vină numai șo­ferul. „Nu este mai puțin adevărat, urmă activul secretar general al Cercului și Clubului Automobi­­liștilor, că­ și pietonii pricinuesc adesea accidente, prin aceea că, păstrând concepția patriarhală în materie de circulație, umblă a­gale pe stradă, adeseaori cufundați în citirea ziarelor și nedând nici o atenție semnalelor. Datoria noas­tră este de a fi atenți, rezonabili, prudenți, dar și pietonii trebue să fie cu băgare de seamă“. — Dar regulamentul? — Regulamentul poliției e per­fect. Din nenorocire, e inaplicabil, de­oarece îndată ce un mecanic e arestat și dat judecăței pentru con­travenție la viteza normală, pre­fectul "e asediat de intervenții și e silit să anuleze procesul-verbal. Avem însă cele mai bune speranțe în măsurile la care lucrează acum primarul Capitalei, pentru serioasa reglementare a circulației automo­bilelor și buna aplicare a sancțiu­­nelor legale. „O altă cauză de accidente, ab­solut independentă de voința au­­tomobiliștilor, este lipsa de poliție rurală și anarhia drumurilor, lucru de care nu odată s’a ocupat Re­vista Automobilă". „Intr’un cuvânt, zise d. Cămără­­șescu conchizând, în chestiunea a­­ceasta toată lumea trebue să-și facă strict datoria și să-și ia justa răs­pundere .^autoritățile, noi patronii, precum și mecanicii. Numai cu în­lăturarea anarhiei drumurilor, cu înființarea unor agenți speciali și cu severa aplicare a sancțiunilor legale, se vor putea preveni în mod serios accidentele.“ * Terminând convorbirea, d. Că­mărășescu mi-a arătat frumoasa in­stalare a Cercului care, abia înfiin­țat, numără 125 membri. .—S. Anuarul Alianței izraelite universale Marele ziar berlinez Neuie Preus­­sische Zeitung, are în numărul său de Vineri un important articol de fond, în care se ocupă de Alianța izraelită și de propaganda ei. Zia­rul german apără cu multă căldură România în contra insinuărilor și m­inciunilor evreești. Marea societate evreiască Socie­tatea Izraelită Universală, înfiin­țată în anul 1860 la Paris în sco­pul de a organiza pe Evreii din toată lumea, a publicat zilele a­­cestea anuarul său pe anul 1907. Deja numele acestei societăți arată că ea și-a luat începutul pe pământ francez. Parisul este și astăzi se­diul comitetului central al socie­tății, care-și are secțiunile sale în toate țările. Din Franța organizația s'a lățit mai întâi în Italia, apoi în Turcia, Scandinavia, Spania, America, Ungaria, Anglia, Olanda, Belgia și Elveția. Interesul pentru această societate a început să creas­că în Germania mai ales de la a­­nul 1869, după ce sinoadele evre­ești ținute la Breslau și Lipsea recomandară cu toată insistența participarea evreilor la această alianță. Astăzi probabil numărul evreilor din Germania, cari sunt înscriși în Alianță este foarte mare. Cât de mare este numărul aces­tora în raport cu comitetele din celelalte țări din anuar nu se poate vedea. De la 15 octombrie 1901, membrii din Germania ai comite­tului central al Alianței Univer­sale izraelite, sunt cuprinși sub de­numirea de Uniunea din Germania. Din Februarie 1906, la îndemnul comitului central din Paris, această uniune ține regulat ședințe. Pre­­dintele ei este L. M. Goldberger in Berlin, care este totdeodată­­ președintele comitetului local din Berlin și care, după dorința ge­nerală, a fost ales în comitetul central de la Paris. Administrația acestei uniuni "o are Biroul german al Alianței iz­raelite universale. Despre progre­sele realizate de uniune, în ședința dela 15 Februarie a. c. s’a rapor­­tat­ că numărul membrilor noi a cres­cut cu câteva mii. Pe când în a­­nul 1906 s’au înființat comitete în 12 localități și s’au reorganizat co­mitetele existente în 19 localități în anul 1907 s’au înființat 48 de comitete. Propaganda pentru alianță s’a făcut prin revista „Ost și Vest„ prin foi volante și broșuri. Mijloacele, de cari dispune a­­lianța sunt, conform năzuințelor ei—foarte mari. Comitetul central a încasat în 1907 suma de 1.546.424 franci, iar plățile făcute au fost în suma de 1.529.831 franci, râmând un escedent de 16.593 franci. Esceden­­tul budgetelor din celelalte țări este următorul: La Berlin 121.414 mărci, la Köln­ 9615 mărci, la Mannheim 6112 mărci, la Münberg 5932 mărci, în Du­rchheim 5640 mărci, în Breslau 3188, mărci, la Pozen 1725 mărci, comitetul din Olanda 7510 mărci, cel din Pesta 5502 coroane. Scopul alianței universale izraelite acela este de a apăra evreimea din toată lumea în contra atacurilor și persecuțiunilor, a face din evreime o putere unitară și a ridica și a întări pe singuraticii membri prin instrucție și desvoltarea economică. Astfel, sprijinită de organizațiunea aceasta puternică, care dispune de așa bogate surse financiare, evrei­mea câștigă o putere și o influență pe care nu trebue să o desconsi­derăm. De altfel o organizațiune ca aceasta s’ar întări chiar și dacă nu ar avea în serviciul tendințelor sale o parte așa de mare a pre­sei. Citind raportul asupra situației Evreilor din Rusia, vom afla ace­­lea­și plângeri, pe cari le citim, zil­nic în presa care­ servește interesle Evreilor. Ele descriu în culorile cele mai negre suferințele Evreilor prigo­niți pe nedrept. Dar nu se face nici pomenire de faptul că Evreii ar purta cea mai mică vină a si­tuației lor. Nu voim să discutăm afirmațiunea că în progromurile rusești multe familii evreești au fost sărăcite și că s’a vărsat sân­gele unor oameni nevinovați. Dar nu se poate tăgădui că evreimea a dat din sânul ei atâți conjurați și revoluționari. Generalul Kaulbars­ a declarat profesorilor de la universita­tea din Odesa, când în urma tulbu­­rărilor din Februarie 1907 consiliul universitar s’a văzut silit să sus­­pendeze cursurile, că este absolut nesalutată o eventuală disolvare a societății bărbaților ruși, de­oarece această societate stă în ser­viciul ordinei publice. El declară mai departe că actele de violență ale acestei societăți au început în urma crimelor teroriste și au în­cetat odată cu acelea. In anuarul alianței se zice că po­liția a provocat acea stare de a­­narh­ie în Odesa, prin arestarea în masă a tinerimei. In urma a­­cestor arestări teroriștii și anar­­h­iștii s’au dedat la acte de vio­lență în contra poliției. Poliția s’ar fi folosit atunci de societatea băr­baților ruși ca de o unealtă. A­­ceastă societate începu, sub scutul poliției mișcarea sa împotriva stu­

Next