Viitorul, iunie 1908 (Anul 2, nr. 202-230)
1908-06-11 / nr. 211
ANUMII. No. 211. Un număr vechi u 30 bani ABONAMENTE UN AN SASE LUNI In tară.................................................18 lei 9 lei in Străinătate.................................80 lei 16 lei Armamentele încep la I si 16 ale fiecărei luni. 1*Ortiru preoți si învățători prețul abonat, pe jumăt. REDACȚIA ‘ 68, Calea Victoriei, 68, — București. ...... —TELEFON 13147 Exces și Superstiție Animalele cu sânge rece și chiar sunele cu sânge cald trec sezonul iernii, precum se știe într’un chip cu totul particular, îndată ce temperatura se scoboară, toamna, de timpuriu, ele cad într’un fel de amorțeală care le ține adormite, abia pe jumătate vii. In acest timp, funcțiunile lor vitale se reduc la cea mai din urmă expresie ; încetează cu totul unele și anume funcțiunile animale propriu zise, și doar viața lor vegetativă mai zăbovește și mai pâlpâe ca o lampă cu fitilul scoborât. Când se zărești îți fac impresia că ar fi moarte de bună seamă. In schimb, însă, ele cheltuesc o viață expansivă, vioaie, chiar sglobie. Șopârlele, gușterii, broaștele, răcăneii spre pildă, unele de o excesivă vioiciune[în urcări, altele extraordinar de guralive, se resfață în aerul cald cu un deosebit lux de energie nervoasă. In intermitența ei bine cunoscută, viața țărănimei noastre se desfășoară întocmai ca a acestor ciudate animale. Condițiunile sociale, morale și economice, în care trăește populația noastră rurală, i-au impus un regim analog și moravuri asemănătoare. Același exces de hărnicie vara și aceeași scădere și amorțire a energiei iarna. Și cum sezonul muncii câmpului este relativ scurt, căci el ține cel mult 5 luni de zile, iar căldura verii șapte sau opt luni, se înțelege că în timpul acestor cinci luni, țăranul român trebue să concentreze excesul vieței sale și să desfășoare o uimitoare și totdeodată covârșitoare energie de muncă un lux straniu de încordări musculare. Cele șapte luni de viață mărginită și de muncă fără rost și fără spor, făcută cu energie și cu o încordare minimă, trebuesc, astfel rescumpărate și răsplătite cu prisosință. Pentru aceasta, începând din Martie și până în Iulie, țăranul nostru ese la munca câmpului cu noaptea în cap și nu pleacă dela câmp decât când încep a răsări stelele. Când ziua a crescut mai simțitor, prin Aprilie, Maiu, Iunie și Iulie, el pleacă la câmp dela ora 5, uneori dela 4 și jum. și robește până la 8 și jum. La ora 9 abia dacă a sosit și el la cămin și până ce nevastă-sa, care l’a nsoțit la muncă, să-i gătească cina se face ora 10 sau 10 jum. In cazul cel mai norocos el se găsește culcat și adormit pe la ora 10 jum. Socotind, deci, aceste ore de muncă și de drum — căci țarina, arătura sau via la care a muncit pot fi la mai mulți kilometrii de sat — găsești că în timpul verii muncitorul țarinii Românești trebue să cheltuiască între 17 și 18 ore de muncă și de încordare. Nu mai spunem cum mănâncă el, și prin ce redă organizmului său forțele astfel perdute. Când îl vezi ce mănâncă te cuprinde jalea. Fapt este însă că cu acea mâncare — ne vom ocupa și de ea în alt loc — și cu 17 sau 18 ore de muncă pe zi se lucrează șeful auriu al Dunării, care aduce, în anii buni, atâta aur în lăzile celor născuți sub o stea mai norocoasă. Intr’o săptămână, muncitorul câmpului lucrează între 100 și 110 ore, pe când, in același timp, lucrătorii de la orașe, în ateliere și fabrici abia de lucrează 60 sau 70 de ore. Biurocrația Karim niciodată nu va trece de 25 sau cel mult 80 de ore pe săptămână. Inutil să mai insistăm și asupra deosebirelor de alimentație dintre aceste categorii de cetățeni. Oricât ar fi săteanul nostru socotit de unii ca ființă inferioară, capabilă numai de-o muncă brută și mai ales de-o muncă excesivă, pentru aceasta el n’a încetat însă de a aparține umanității. Ca atare, fiindcă nu s’a declasat intr’atât încât să se scoboare în rangul animalelor hibernante, el a căutat să se opue și să resiste fatalității implacabile care-i impune acele 18 ore de muncă. Caracterul speței umane căreia aparține, ritmul specific vieții omenești și care persistă in el, i-au dat mijloace ca să eludeze fatalitatea și să se sustragă de la condițiile neomenoase de muncă ce-i sunt impuse. Acesta este rostul calendarului superstițios de care ne-am ocupat tot aici într’un articol precedent. Fiind supraomenesc ca să lucreze cineva 110 ore pe săptămână, săteanul nostru a căutat să mai reducă din ele pe cât i-a fost posibil, și cum i-a fost posibil. Pentru aceasta el a născocit suplimentul de sărbători nerecunoscute, neoficiale. De aceea, tocmai in lunile în care este toiul muncii câmpului, în Mai, in Iunie și in Iulie, mai fiecare săptămână este întreruptă de câte una sau două sărbători băbești. In aceste sărbători, el nu va eși la lucru cu nici un preț și aceasta, după cum am văzut, pentru fel de fel de pretexte și credințe unele mai bizare decât altele. Cu mijlocul acesta, țăranul român a reușit să mai scadă ceva din cele 100 sau 110 ore de muncă brutală săptămânală, care, dacă s’ar continua regulat, l’ar istovi cu desăvârșire. Dacă aceste zile de sărbători superstițioase au reușit să-l libereze și să-i cruțe 20 — 30 de ore de sforțări, ele sunt bine venite, și din superstițioase devin raționale, și chiar zile sfinte. Ele salvează, poate în bună parte, țărănimea noastră de istovire și de degradare, reducând și apropiind numărul de ore de muncă săptămânală, de limitele care pot fi îngăduite unei creaturi omenești Căci acesta este rostul serbărilor superstițioase, dacă le prejudeci mai adânc, și îți dai seama de coincidența lor cu sezonul celor mai lungi zile de muncă. Prin mijlocirea lor, țăranul român a putut lupta înpotriva excesului de muncă care ii este impus de împrejurări, și a putut să se păstreze în marginele umanității. Pentru aceasta putem zice că nu este greșit caracterul de sfințenie ce țăranii atribue acestor zile. Și iată cum rațiuni economice pot veni câteodată să întemeieze cele mai neraționale superstiții. De aceea, poate că nu este absurdă nici teoria celor ce susțin că la baza religiei, chiar, trăesc rațiuni de ordin cu totul diferit, de ordin economic. Inutil să mai amintim că șiretenia născocirei de sărbători superstițioase este absolut inocentă. Țăranul a făcut aceste născociri în mod absolut,inconștient. Și această inconștiență este o dovadă mai mult că născocirile acestea răspund la trebuinți vitale, profunde, căci numai aceste trebuințe pot să fie și să rămân inconștente. Fiind astfel, se înțălege că prin predici și conferințe, numai, nu vom isbuti să desbărăm țărănimea noastră de aceste superstiții. Și în cele din urmă, judecând mai bine, aceasta nici nu ar trebui. Conferințele și predicile ce propuneam împotriva superstiției, ar trebui complectate cu alte măsuri, cari ar putea avea un efect eficace și mai radical. Dacă, spre pildă, am avea o lege, și o lege din cele care să se aplice serios, care să reducă orele de muncă la câmp la o margine mai rațională, temeiul cel adevărat al superstiției ar fi înlocuit. De aceea, apelul ce făceam, data trecută, către d. ministru al școalelor, rugându-1 să ia măsuri înpotriva superstiției, ar trebui întovărășit cu un apel și mai călduros către guvern, ca să se gândească la excesul muncii țărănești in lunile de vara, și să ia pe viitor măsurile necesare înpotriva acestui exces, fiindcă el istovește trupul și întunecămintea. XX. Tallinn sau Tanillin, adică «orașul danezilor», iar nouii estonieni, Ilarria. La Revel stăpânesc limbile rusă și germană. In trecut, orașul acesta cu aspect medieval, a fost pe rând sub stăpânire germană și rusă, în 1908 s-a blocat rota engleză, apoi, în timpul războiului Grimeei a fost blocat de englezi și francezi. Estonienii, locuitorii săi, sunt finezi de rasă și de limbă. La Zagreb au avut loc mari demonstrațiuni în contra Banului Croației, baronul Ravoki. Cu ocazia unei procesiuni, poporul a început a arunca cu pietre asupra trăsurei Banului, când și-au făcut apariția polițiștii călări cari au înconjurat trăsura Banului ferindu-i de insulte. Trăsura în goană nebună a luat-o spre reședință prin străzi laterale, însă în tot drumul a fost expus insultelor și înjurăturilor poporului. Inginerul francez, Alfred Ponteaux, a inventat o nouă mitralie electrică, menită să revoluționeze întreaga artilerie. Grație acestei invențiuni, se poate lansa pe minută până în 1200 de proectile. Din Paris ne vine știrea că Silvain, cunoscutul artist de la Comedia franceză, a demisionat din nou. Se crederea batrânul artist este desgustat de intrigile care se fac prin culisele primului teatru francez. D. Claretie, administratorul remediei este decis să-i primească demisia, după o activitate artistică de 30 de ani. Cu plecarea din teatru a lui Silvain, scena franceză pierde un artist de seamă, iar conservatorul din Paris un excelent profesor.* Un oarecare doctor german Roedel, abuzând de dintele sale, a fost condamnat la 4 ani de muncă silnică. # Se vede că cu orice preț Șahul Persiei vrea să reintroducă în țara sa absolutismul. Din Tebris se confirmă știrea că peste două mii de oameni înarmați așteaptă momentul potrivit spre a năvăli în Teheran. Femeile din Tebris și-au vândut până și cerceii din urechi spre a aduna bani pentru înarmarea poporului. * Revel, portul din golful Finlandei unde s’au întâlnit suveranii Angliei și Rusiei are vre-o 70.000 locuitori și e construit parte pe un țărm înalt, iar parte pe malul mărei. Orașului acesta germanii li zic Reval, rușii, Kolyvan, vechii estonieni Artistul Silvain ZIAR DE DIMINEAȚA D=nu TAFT La toamnă vor avea loc în Statele Unite alegerile presidențiale din cele două mari partide, republicanii și democrații alege pe acum pe candidați lor respectivi. Zilele trecute s’a întrunit la Chicago congresul partidului republican pentru ași alege candidatul. Precum era de prevăzut republicanii au ales pe d-nu Taft ministrul de resbel a cărui candidatură era sprijinită de d-nu Roosevelt. D-nu Taft este departe de a avea o personalitate puternică și strălucită ca a d lui Roosevelt. Nu e nici un orator de frunte, nici o inteligență sclipitoare, e insă un om de o mare putere de muncă, de o mare energie și de un mare bun simț. Ca judecător, ca președinte al comisiunei Filipinelor, ca guvernator al Filipinelor și acum în urmă ca ministru de resboi, el a duat dovezi de serioase calități de administrație și de foarte mult tact. In asemeni condițiuni republicanii cari ar fi vrut să proclame candidat pe d-nn Roosevelt, s'au resemnat în lipsa lui să atragă pe cel ce îi are încrederea și cu care au mai multă siguranță că politica d-lui Roosevelt va fi continuată. în privința aceasta credem că republicanii nici nu puteau face o alegere mai justă. D-nu Taft va urma înainte opera d-lui Roosevelt, care va fi inspiratorul său, iar d-na Roosevelt nefiind șeful statului , va avea deplină libertate de acțiune pentru a duce la bun sfârșit lupta ce a întreprins-o împotriva trusturilor și a plutocrației în genere, luptă pe care ca președinte al republicei nu o putea duce nici astfel precum îi convenea lui, nici astfel pe cum o cereau necesitățile CdUZGI. Peste câteva zile se vor întruni la Denver democrații. E probabil că vor proclama candidat al partidului lor pc d-nn Bryant care a fost în mai multe rânduri învins de d-na Mac Kinley. Lupta va fi și de astă dată foarte vie dar pe cât se poate prevede isbânda va rămâne și acum tot de partea republicanilor. D-na Taft va beneficia de popularitatea și de influența d-lui Roosevelt, care domină încă toată viața publică a marei republici americane, fi plecat de lângă masa pe care a părăsit-o cu ochii plini de lacrămi, ci să fi stat acolo chiar înpotriva comisarului de secție, a tribunalului — tata Ivan nu prea știe bine ce sunt astea fiindcă n’a avut a face cu ele — a oricui în sfârșit, cine putea fi—zice moșul—atâta de rău să te ia din locul tău de 28 de ani și să te gonească ? Așa a fost de buimăcit, încât nu s’a putut încrede decât după o lună, de darea lui afară care îi sădea în suflet pe lângă durerile mizeriei, pe acelea ale dorului de locul pe care ai muncit mai mult de un sfert de veac. — „Dar n'ai ce face ! Daca nu e lege să te adăpostești mai sigur, oamenii să nu-ți fie de nădejde, căci sunt răi și pătimași“. Tata Ivan s’a rugat mereu să fie lăsat să mai muncească vre-o doi ani acolea și nu cu plata dinainte, ci cu 1 franc și 50 de bani pe zi, dar a fost respins. Se plimba cu inima însângerată de răutatea oamenilor și de alte suferinți. Aceasta e medalia răsplata muncei, care i s’a dat. Umblă căutând de lucru . Sunt mulți cari ca tata Ivan, întocmai, au servit vreme îndelungată pe stăpânii lor, și cari se văd când viața e către sfârșit, siliți să îndure nevoia. Ce putem face acuma pentru ei ? Să se ia aminte însă, că pentru aceștia, cari prin virtuți câștigă drept de viață, avem datoria să facem ceva cât mai curând. _____________________G. D. RASPLATA MUNCEI După 23 de ani de muncă in aceiași fabrică, noul patron, un belgian îi dă afară. Tata Ivan locuește mahalaua Delea-Veche și anume căsuța din str. Cireșilor No. 15, de multă vreme. Și tinerețea și tot restul vieței și le-a petrecut în căsuța aceasta, nu tocmai cum ar face alții — în zgomot și petrecere, ci în afară de ceasurile nesfârșite de muncă în atelier, nu cunoscut decât pe acelea pe cari le găsea în sânul familiei sale. Prietenii i-au fost numărați — aceștia erau prietenii casei — și într’atâta a fost străin de lumea care-l înconjura, încât orașul acesta mare în care s’a născut și în care a văzut scurgândui-se zilele în șir 78 de ani, îi este aproape necunoscut. Tata Ivan e omul datoriei. Dumineca, după o săptămână plină de muncă sârguitoare care îți pare când a trecut, ca un drum neguros, era pentru el deosebită numai prin farmecul cu care această zi învelește și casa și sufletele. Numai încape îndoială că familia tatei Ivan n’a lipsit niciodată dela slujba care aduna pioșii în biserica de peste drum. Cumpătul vieței sale e un exemplu rar în zilele de față. In afară decât trebue, n’au cunoscut nimic cei cari au trăit cu tata Ivan. Și cu toate acestea viața în familia sa n’a fost monotonă fiindcă dragostea de casă, de copii, de fiecare obiect al său dădeau destule îndeletniciri plăcute și tatei Ivan și soaței și copiilor j sâi. Așa s’a strecurat vârsta, fără aproape nimic deosebit de la un an la altul de la o vreme la alta. Meșteșugul din care hrănea toată avuția din juru-i, e mecanica, meșteșug prea puțin răspândit pe vremuri mai ales,la noi. Liniștea și cinstea în cari trăia, fără să se amestece vre odată în trebile cari zbuciumau adesea mahalaua, au tot ajutat să crească fără încetare dragostea pe cari cei ce îl știau, căutau cu dinadinsul să i-o dovedească. Câștigul nu prea era mare, dar bunătatea și mulțumirea lui și a familiei sale care-și repetă vecinii „așa a vrut D-zeu“ l-a făcut să nu prea bage în seamă banul și tot reparând căscioara, și îngrijindu-și bătătura cu atât cât îi rămânea pentru economisire, trăia cu socoteala dreaptă ca din muncă și căscioară va trăi în cinste și netulburat toată viața, putând ușor să-și împlinească datoriile către casă și ai săi. Treceau anii mereu. Tata Ivan, iubit la fabrică, se mulțumea să lucreze cât mai mult și mai bine, fără să se 'ntrebe cum fac muncitorii acuma, dacă e drept să fie plătit numai cu 4.50 pe zi și să muncească din zori până târziu, fără vre-un spor de plată. Așa sunt oamenii cari și-au încuibat liniștea și orânduirea în viață ; muncesc fără să cugete la vreun folos; muncesc de dragul muncei. Dar tatei Ivan i s'au mai adunat vre-o câțiva ani la vârstă și pila sau ciocanul lucrează mai greoi. Și atunci se vede strâmtorat îngusteze trebuințele sale. Tata Ivan fiindcă nu e tânăr deși mai priceput acuma, e plătit cu 2 lei și 50 pe zi de’și de ar fi căutat aiurea ar fi fost poate plătit ca mai înainte, dar nu era dintre oamenii cari schiba locul ; după cum i-ar fi fost imposibil să părăsească bătătura sa pentru toată viața, tot așa și fabrica în care viața și puterea sa au trebuit, după dorul sufletului său, să se sfârșească, acolo, nu iar fi fost chip s-o părăsească. De aceea nici n’a cârtit, ci spunându-și — cum a căutat să dovedească și soției sale—că îmbătrânind, numai poate câștiga ca mai înainte a rămas să lucreze în aceiași fabrica cu 2 lei și 50 de bani pe zi. înfățișarea veselă a casei sale s’a mai șters și a dat loc dungilor mohorâte ale lipsei, să se agațe de pereții casei. Dar fiindcă „așa a vrut D-zeu“ liniștea vieței și a urmat în sânul tuturor aproape aceeași cale. Tata Ivan, a mai îmbătrânit de atunci mereu, muncind. Se împlineau 28 de ani de când călcase pragul fabricei unde se găsea și unde își va strecura — își spunea moșul — încă cei 3—4 ani de viață căt avea să mai trăiască, aducând tot cu cinste și cu bucurie pâinea alor săi. Dar oamenii sunt răi : fabrica a fost vândută unei companii belgiene, al cărei director, a socotit că tata Ivan nu mai folosește și l-a dat afară, îndurerat se mângâe, spunânduși „așa a vrut D-zeu“. Dar suferă și se trudește când după altă datorie omenească ar fi trebuit să-și caute de casă și de bătătură cu zâmbetul mai larg, mai bucuros de pacea și odihna pe cari printr’o muncă fără de răgaz le-a meritat. După o lună de la darea afară a tatei Ivan, i-a venit gândul să nu bă pe funcționarii mici, n’are cine să le tempereze zelul. Funcționarii sunt fericiți că pot și ei să epateze iblicul prin viteze nebune. Acelașucru cu mecanicii de profesie când își iau la plimbare familiile și cunoscuții.“ — Cum vă explicați accidentele automobilului princiar? — Foarte simplu, răspunse d. Cămărășescu, călduros aprobat de simpaticul automobilist d. D. Stan fost deputat, care asista la această convorbire. Mecanicul automobilului princiar e deprins ca sergenții de oraș să-i fie drumul deschis, și așa când se întâmplă o mare aglomerație iar automobilul își face apariția cu mare viteză, mai ales la Moș Ivan. D. Jean Cămărășescu. Mercuri 11 (24) Iunie 1908. Un număr vechi u 80 bani Linia de petit pe o coloană în pag. 1|| . . 30 Bani idem .. .. „ „ „ „ IV . 20 Bani Inserțiuni și reclame linia........................... 3 Le" Anunciurile și inserațiunile se- primeșc numai l a —....... " Administrație -----—— ADMINISTRAȚIA : Oa âpeț&viiții "Etc. București. ======= TELEFON %|37 q-.... - AHUNGIURI se Cum se popularizează un partid D. Take Ionescu adresându se papagalului: Ia seama Pavlică să nu greșești vre-un bilet, că ne pierdem popularitatea. ACCIDENTELE DE AUTOMOBIL — Convorbire cu d. Ton Cămstrășescu — Accidentele de automobil din timpul din urmă, întâmplate, parte în Capitală parte și în provincie, n’au contribuit, fără îndoială ca automobilismul să devie mai simpatic marelui public. E de constatat însă că din ce în ce acest mijloc, de locomoțiune începe a fi considerat mai mult decât un simplu sport, și anume că se vede întrânsul un important progres, menit a fi mai curând sau mai târziu de un folos obștesc, deci o necesitate, căreia nu trebue să i se arate o ostilitate sistematică. Și astfel, ultimele accidente, deși din cele mai triste, n’au mai deșteptat ca altă dată, aprecieri violente. Nu mai puțin, nu trebue să se treacă asupra-le prea ușor, și de aceea am crezut interesant și util a lua părerea unuia din automobiliștii noștri cei mai distinși, d-nn Ion Cămărășescu, în privința acestor accidente și a învățămintelor ce ele comportă. L’am găsit pe d-nul Ion Cămărășescu, în biroul de curând inauguratului Automobil Club, care se află instalat cu mult gust, cu o deosebită eleganță, și cu un perfect confort, în etajul I al casei Wapner din Calea Victoriei, și al căruia secretar general și casier este d-sa. Iată declarațiile d-sale, îndoit de importante prin aceea că ele vin din partea unuia din automobiliștii noștri cei mai emeriți, care tot odată ocupă o considerabilă situație oficială în Cercul și Clubul automobiliștilor, pentru prosperitatea cărora desfășură o activitate prodigioasă, de toți recunoscută, și apreciată : — Veți observa, îmi zise d. Cămărășescu, că accidentele nu se întâmplă aproape nici o dată când patronii înșiși conduc automobilele, ci numai atunci când conduc șoferii. Unui conducător de automobil i se cere o deosebită prezență de spirit și calități ce derivă dintr’o cultură generală, ceea ce foarte rar se poate găsi la un mecanic de profesie. „Cele mai multe accidente, însă, se întâmplă cu mecanicii automobilelor de pe la autorități. Aceștia n’au stăpâni direcți; și când prim-încrucișarea Bulevardului cu Calea Victoriei, accidentul e gata. „Cu toate acestea, accidentul cu copilul, de acum trei luni, n’a fost imputabil șoferului, ceea ce nu se poate zice de accidentul din Calea Griviței al automobilului d-lui Kalinderu. Aci e de vină numai șoferul. „Nu este mai puțin adevărat, urmă activul secretar general al Cercului și Clubului Automobiliștilor, că și pietonii pricinuesc adesea accidente, prin aceea că, păstrând concepția patriarhală în materie de circulație, umblă agale pe stradă, adeseaori cufundați în citirea ziarelor și nedând nici o atenție semnalelor. Datoria noastră este de a fi atenți, rezonabili, prudenți, dar și pietonii trebue să fie cu băgare de seamă“. — Dar regulamentul? — Regulamentul poliției e perfect. Din nenorocire, e inaplicabil, deoarece îndată ce un mecanic e arestat și dat judecăței pentru contravenție la viteza normală, prefectul "e asediat de intervenții și e silit să anuleze procesul-verbal. Avem însă cele mai bune speranțe în măsurile la care lucrează acum primarul Capitalei, pentru serioasa reglementare a circulației automobilelor și buna aplicare a sancțiunelor legale. „O altă cauză de accidente, absolut independentă de voința automobiliștilor, este lipsa de poliție rurală și anarhia drumurilor, lucru de care nu odată s’a ocupat Revista Automobilă". „Intr’un cuvânt, zise d. Cămărășescu conchizând, în chestiunea aceasta toată lumea trebue să-și facă strict datoria și să-și ia justa răspundere .^autoritățile, noi patronii, precum și mecanicii. Numai cu înlăturarea anarhiei drumurilor, cu înființarea unor agenți speciali și cu severa aplicare a sancțiunilor legale, se vor putea preveni în mod serios accidentele.“ * Terminând convorbirea, d. Cămărășescu mi-a arătat frumoasa instalare a Cercului care, abia înființat, numără 125 membri. .—S. Anuarul Alianței izraelite universale Marele ziar berlinez Neuie Preussische Zeitung, are în numărul său de Vineri un important articol de fond, în care se ocupă de Alianța izraelită și de propaganda ei. Ziarul german apără cu multă căldură România în contra insinuărilor și minciunilor evreești. Marea societate evreiască Societatea Izraelită Universală, înființată în anul 1860 la Paris în scopul de a organiza pe Evreii din toată lumea, a publicat zilele acestea anuarul său pe anul 1907. Deja numele acestei societăți arată că ea și-a luat începutul pe pământ francez. Parisul este și astăzi sediul comitetului central al societății, care-și are secțiunile sale în toate țările. Din Franța organizația s'a lățit mai întâi în Italia, apoi în Turcia, Scandinavia, Spania, America, Ungaria, Anglia, Olanda, Belgia și Elveția. Interesul pentru această societate a început să crească în Germania mai ales de la anul 1869, după ce sinoadele evreești ținute la Breslau și Lipsea recomandară cu toată insistența participarea evreilor la această alianță. Astăzi probabil numărul evreilor din Germania, cari sunt înscriși în Alianță este foarte mare. Cât de mare este numărul acestora în raport cu comitetele din celelalte țări din anuar nu se poate vedea. De la 15 octombrie 1901, membrii din Germania ai comitetului central al Alianței Universale izraelite, sunt cuprinși sub denumirea de Uniunea din Germania. Din Februarie 1906, la îndemnul comitului central din Paris, această uniune ține regulat ședințe. Predintele ei este L. M. Goldberger in Berlin, care este totdeodată președintele comitetului local din Berlin și care, după dorința generală, a fost ales în comitetul central de la Paris. Administrația acestei uniuni "o are Biroul german al Alianței izraelite universale. Despre progresele realizate de uniune, în ședința dela 15 Februarie a. c. s’a raportat că numărul membrilor noi a crescut cu câteva mii. Pe când în anul 1906 s’au înființat comitete în 12 localități și s’au reorganizat comitetele existente în 19 localități în anul 1907 s’au înființat 48 de comitete. Propaganda pentru alianță s’a făcut prin revista „Ost și Vest„ prin foi volante și broșuri. Mijloacele, de cari dispune alianța sunt, conform năzuințelor ei—foarte mari. Comitetul central a încasat în 1907 suma de 1.546.424 franci, iar plățile făcute au fost în suma de 1.529.831 franci, râmând un escedent de 16.593 franci. Escedentul budgetelor din celelalte țări este următorul: La Berlin 121.414 mărci, la Köln 9615 mărci, la Mannheim 6112 mărci, la Münberg 5932 mărci, în Durchheim 5640 mărci, în Breslau 3188, mărci, la Pozen 1725 mărci, comitetul din Olanda 7510 mărci, cel din Pesta 5502 coroane. Scopul alianței universale izraelite acela este de a apăra evreimea din toată lumea în contra atacurilor și persecuțiunilor, a face din evreime o putere unitară și a ridica și a întări pe singuraticii membri prin instrucție și desvoltarea economică. Astfel, sprijinită de organizațiunea aceasta puternică, care dispune de așa bogate surse financiare, evreimea câștigă o putere și o influență pe care nu trebue să o desconsiderăm. De altfel o organizațiune ca aceasta s’ar întări chiar și dacă nu ar avea în serviciul tendințelor sale o parte așa de mare a presei. Citind raportul asupra situației Evreilor din Rusia, vom afla aceleași plângeri, pe cari le citim, zilnic în presa care servește interesle Evreilor. Ele descriu în culorile cele mai negre suferințele Evreilor prigoniți pe nedrept. Dar nu se face nici pomenire de faptul că Evreii ar purta cea mai mică vină a situației lor. Nu voim să discutăm afirmațiunea că în progromurile rusești multe familii evreești au fost sărăcite și că s’a vărsat sângele unor oameni nevinovați. Dar nu se poate tăgădui că evreimea a dat din sânul ei atâți conjurați și revoluționari. Generalul Kaulbars a declarat profesorilor de la universitatea din Odesa, când în urma tulburărilor din Februarie 1907 consiliul universitar s’a văzut silit să suspendeze cursurile, că este absolut nesalutată o eventuală disolvare a societății bărbaților ruși, deoarece această societate stă în serviciul ordinei publice. El declară mai departe că actele de violență ale acestei societăți au început în urma crimelor teroriste și au încetat odată cu acelea. In anuarul alianței se zice că poliția a provocat acea stare de anarhie în Odesa, prin arestarea în masă a tinerimei. In urma acestor arestări teroriștii și anarhiștii s’au dedat la acte de violență în contra poliției. Poliția s’ar fi folosit atunci de societatea bărbaților ruși ca de o unealtă. Această societate începu, sub scutul poliției mișcarea sa împotriva stu