Viitorul, septembrie 1908 (Anul 2, nr. 292-321)

1908-09-15 / nr. 306

2 ANUL II No. 306. . . . UN AN LASE LONIn fark . . . . . . . ig lei ö lel la etrtnul Ut*.............................SO lel II Isi Abonamentele încep la I IS ale fiecărei luni. Pentru preoți al învâțtori prețul abonat, pe jumkt REDACȚIAI 66, Calea Victoriei, 66, — București, mii........... ..... TELEFON 13/47 ta____=. lămk vechi 580 bar> 1 In chestia magistraturei! Echivocul D. Bădărău e într’o foarte mare agitație, de când s’a pus pe tapet chestiunea magistraturei ieșene. Și-a întrerupt șederea în străinătate și s’a întors repede în țară; a adunat pe membrii clubului takist din Iași, cărora le-a ținut un discurs asupra denunțărilor d-lui Cuza, și acuma a convocat o nouă adunare, la care va discuta iarăși afacerea magistraturei. Prea multă cinste pentru magistratura ieșeană !—dar, suntem convinși că ea ar prefera ca d. Bădărău să se ocupe mai puțin de soarta ei, ba chiar de loc... Fostul ministru al justiției e unul dintre aceia pe cari e mai bine, din toate" punctele de vedere, să-i ai de adversari decât de apărători, și acesta e cazul mai cu seamă pentru magistratură. Zece articole ale d-lui Cuza, oricât de nedrepte ar fi, sunt de preferat unei singure apărări... necerute a d-lui Bădărău. Lucrul acesta e fără îndoială adânc dureros pentru inima curată și cugetul senin al d-lui Bădărău ; o nedreptate mai jignitoare nici că se poate , o simte și o înțelege în toată intensitatea ei, oricine cunoaște esența atât de delicată a sufletului și conștiinței d-sale,—dar, așa este. E de ajuns ca d. Bădărău să intervie cu cunoscuta greutate a cunoscutei sale autorități morale și să se facă în mod nepoftit, dar în schimb cu mult zel, chezașul cuiva, pentru ca să creeze acestuia o pozișie extrem de delicată. Și cu toate acestea, fostul ministru al justiției perseverează... Nepăsător pentru amara nedreptate ce’i se face, liniștit și senin ca toate sufletele mari, nevoind să știe dacă intervenția sa e bine sau rău primită de aceia al căror apărător s’a declarat, el se sacrifică bucuros pe altarul abnegației patriotice și’și îndeplinește fără șovăială datoria de a apăra magistratura,—căci e lucru stabilit doară că numai din patriotism, abnegație și datorie s’a ridicat cu atâta ardoare ca să apere o cauză, în favoarea căreia nu i’a cerut și nu’i cere nimeni cel mai mic sprijin... Ce are a face că magistratura nu e mulțumită de loc de dragostea ostentativă ce i-o arată d. Bădărău și amicii d-sale, și că o găsește chiar că e de o supremă indelicateță ? D. Bădărău nu e omul care să se descurajeze de a face binele, pentru că frumoasele d-sale intențiuni, perfecta sa desinteresare, ardintele său patriotism nu sunt cunoscute și recunoscute la adevărata lor valoare. El zice ca Lăpușneanu: „—Nu mă vreți voi pe mine, dar vă vreau eu pe voi!“ Magistrații n’au nevoe de apărarea sa, pe care n’au meritat’o și nici nu vor s’o merite ? Nu face nimic. D. Bădărău nu întreabă ce nevoe au ei. D. Bădărău știe ce nevoe are d-sa,— adică, nu e așa nevoia resimțită de înalta sa conștiință, de facultatea sa de a se identifica, rugat sau nerugat, chemat sau nechemat, cu cauzele ce-l interesează ca advocat și organizator politic. De multe ori trebue să faci binele fără voia aceluia în interesul căruia e menit. Și de la o asemenea datorie, oricât de penibilă ar fi, nu e d-nul Bădărău omul care să se dea îndărăt... In privința asta să n’aveți nici o grijă. Din moment ce și-a propus să apere magistratura, zadarnică e orice protestare a acesteia, zadarnic ’i s’ar arăta și dovedi că cel mai bun serviciu ce’l poate face el magistraturei, este ca tocmai el să n’o apere. Cest plus fort que lui. Căci cea ce n’ați știut probabil, este că d. Bădărău este și se simte ca un îndreptător al strânbătăților, mai ales în ce privește magistratura, și chiar în vreme de opoziție. O zi importan, o fi compromițător,degeaba, trebue să facă oficiu de apărător. N’o să’i cereți doară sa renunțe la echivocul ce cu atâta grijă l’a creat și cultivat, și care-i rentează atât de bine în toate privințele, anume că el este al magistraturei, dar mai ales că magistratura e a lui!... CRONICA FEMENINA Vălul turcoaicelor Dacă e cineva mai fericit de introducerea Constituției în Turcia, aceasta e, fără îndoială, femeea turcă. Cine a citit romanele descriptive ale lui Pierre Loti, care a trăit o mare parte din viață la Stambul, își poate face o idee destul de lămurită de robia haremurilor, de viața închisă sub cearceaful negru sau sub iakmak, care le dau acestor „désenchantées“, cum le numește Loti, înfățișarea unor fantome negre din orient. In „les désenchantée», Loti pătrunde în tainele acestei vieți ascunse, dându-ne pagini dureroase de psihologie orientală, care te fac să plâng destinul cadânei moderne. 1. Turcoaicele de azi sunt revoluționare. Vrăjitorul apusului le-a deșteptat spre lumină și nu poate fi nimic mai dureros decât această anomalie ca o femee superioară, sub toate raporturile, să fie oprită totuși de a trăi o viață mai potrivită vremei de azi. Femeia turcă e cultă prin excelență, artistă prin subtilitatea gusturile ei în muzică, pictură și poezie, iar, la acestea toate, adaugă fatalismul acela oriental, care-i scaldă sufletul în melancolie. Superioritatea ei culturală e explicabilă prin faptul că cel mai bun prieten al luminei e singurătatea și ele, cărora nu li s’a îngăduit de a privi lumea decât de sub misterul vălului religios, au avut prilejul ca în micile lor închisori cu ferești zăbrelite, să viseze măcar viața pe care avea nu o puteau trăi. Și astfel aceste domnițe vedenii și-au apropiat un suflet cu totul străin de cel al străbunelor lor, care nu simțeau farmecul vieții decât în voluptatea cărnei. Pentru aceia femeia turcă se bucură atât de mult de orizonturile noui ce li se deschid în viață și aceasta explică de ce l-au inundat pe Sabbah Eddin cu buchete de flori, atunci când nepotul sultanului le-a vorbit de libertate, de apropiata clipă a dezrobirilor. De altfel, multe femei, între care și poeta Emine, care trăește în Norvegia, au părăsit țara islamului pentru a trăi libere pe alte limanuri, și aceia ce e mai curios, prin iakmak, Coranul n’au înțeles robia femeei ci numai vălul virtutei care, în chip abstract, trebue să acopere înfățișarea oricărei femei. Dar Coranul va fi interpretat, de astă dată, în sensul lui adânc, iar femeile turcoaice vor lepăda vălul, vor lepăda poezia misticismului oriental, pentru a gusta poezia sublimă a civilizației care pășește mândră pentru ruinile unui trecut asupritor. Leonia MANDEDOLIA — Profețiile lui Old Moore — Până azi nu cunoșteam decât profețiile faimoasei d-ne de Thebe— profeții care în treacăt, fie zis, nu s’au îndeplinit niciodată. Iată însă că un nou inspirat al zeilor își face apariția în Englitera, împrăștiind groaza în inimile celor creduli, cari se grăbesc să-i cumpere calendarul cu profețiile pe anul viitor. Dacă ar fi să credem spuselor lui Old Moore, anul 1909 ar fi desigur cel mai îndoliat dintre toți predecesorii săi. Țara cea mai încercată ar fi Anglia. Mai multe revolte de muncitori vor sgudui imperiul din temeliile lui. Armata teritorială se va rescula și ea, și cu ocazia aceasta vor avea loc mari vărsării de sânge. In luna Februarie o nouă boală necunoscută încă va bântui insulele Britanice. In luna Martie se va întâmpla o crimă îngrozitoare în Irlanda, iar în luna Aprilie, toată flota engleză va fi mobilizată în vederea unui mare război universal. In luna Mai toate aceste dezastre vor trece în Rusia. Un regiment de gardă se va revolta și viața Țarului va trece printr’o mare primejdie. In luna Iulie, o altă boală va secera populația Scoției, iar în luna August un cunoscut actor francez care este director de teatru va înceta din viață. Profetul modern, un fost profesor de astronomie, a pariat deja pe mai multe mii de livre Sterlinge, că profețiile lui se vor îndeplini punct cu punct. O cugetare pe o zi Părul alb este spuma ce acopere marea după furtună. Carmen Sylva .SV. ■’ • .. • t • •• im ii 111 im i ii ZIAR DE DIMINEAȚA „Hungaricae Res“ —O broșură a d-lui Iosef Graf Mailath, care s’a distribuit membrilor congresului interparlamentar de la Berlin— La congresul interparlamentar ce a avut loc la Berlin s’a împărțit membrilor asistenți broșura Hungaricae Ü68 (Afacerile interne ale Ungariei). Asupra problemei naționalităților din Ungaria s'a scris o literatură întreagă, s’au propus diferite soluții pentru alegerea acestei probleme care a rămas și până astăzi tot nerezolvată. Și desigur că diferă punctele de vedere, după naționalitatea căreia aparțin publiciștii. Deci la ce ne-am putea aștepta de la cartea d-lui Graf Mailath? La imparțialitate, la judecată dreaptă, la lămurirea opiniei Congresului interparlamentar asupra adevăratei cauze a stărei naționalităților din Ungaria ? Oricine va fi înșelat dacă va crede că iu broșura d-lui I. G. M. va găsi bună credință, și un pic de bună voință pentru arătarea adevăratei stări de lucruri din Ungaria. Și doar aceasta o putem pretinde de la d. Mailath, cel puțin în cazul de față când ia parte ca persoană oficială la congresul interparlamentar din Berlin. Poate fi sigur cititorul că va găsi din nou reeditate toate acele grațiosități obișnuite nu numai în contra românilor de sub domnia Austro-Ungară ci și în contra statului Român. Dar ca să nu avem impresia că incriminăm pe nedrept această broșură, vom reproduce în rezumat părțile ei cele mai principale. Broșura e împărțită în trei părți: întâia parte vorbește în general despre Naționalitățile din Ungaria; a doua despre Ungaria și Austria; a treia despre Ungaria și Croația. Afară de aceste trei părți, d. Mailath ne servește și o mică prefață, în care se silește să deosibească prietenia Germaniei pe care nădăjduește să conteze în anumite împrejurări, și pe care o asigură de prietenia Ungariei, căci spune d. M.—«Germania nu poate să dorească aliatului ei, ca, după ce în Austria Slavii au câștigat prioritate să se întâmple tot așa și în Ungaria. Cine are să se bucure dacă după discuția hegemoniei Germanilor în Austria, are să dispară hegemonia Maghiarilor in Ungaria ? Ce interes ar putea avea Germania din asemenea stare? Ce bunătate au de așteptat Germanii de la întărirea Slavilor ?» După această declarație, d-sa încriminează presa și pe publiciștiije aici caută să discrediteze Ungaria și să întărească convingerea unei opinii false pentru publicul European. Și într’un exces de bunătate naivă își pune întrebarea: «Cu excepția Elveției nu se găsește un al doilea stat în lume, care să asigure așa de multă libertate cetățenilor care vorbesc o limbă străină ca Ungaria». . • * Partea întâia a acestei broșure interesează pe români. In această parte încep din nou încriminările în contra «Agitatorilor», mereu se vorbește despre agitatori ai presei străine fals informată. Dar d. M. uita să spue de ce nu dezminte Ungaria acele știri, care induc în eroare întreaga opinie Europeană, de care se vede, că se teme grozav autorul broșurei. Și spune tot autorul că-i foarte rău că nimeni din străinătate nu caută să se intereseze dacă toate acele acuzațiuni sunt îndreptățite și fondate deoarece noi facem foarte puțin ca să luminăm străinătatea asupra relațiunilor din țările Ungare. Acestea fac mult rău Ungariei lăsând să planeze asupra ei o bănuială care în cursul timpului, cum e și natural, se preface în convingere. Punctul de sprijin al tezei d-lui Mailath este că Ungaria trebue să rămâe Ungaria, și pentru aceasta trebue să lucreze naționalitățile și toți Ungurii: «întărirea Ungariei» iată idealul. In contra acestei idei luptă, însă, naționalitățile cari, «mănâncă pâinea Ungariei» și cari vecinie sunt «stăpânite de scopuri iredentiste». D-sa acuză pe toți publiciștii cari induc în eroare opinia Europei, acuză toate stadiile relativ la problema naționalităților, afară de câteva — puține la număr — făcute de publiciști maghiari sau plătiți de maghiari, pe cari, insă, n’are curajul să se sprijine. Publiciștii și toată presa străină este strașnic acuzată în această broșură. Dar ne întrebăm : de ce toți publiciștii scriu contra scopurilor Ungariei ? De ce vecinie chestia Ungariei este pusă pe tapet, după cum o recunoaște și autorul ? De ce vecinie măceluri, vecini, agitații, vecinice măsuri în contra presei nemaghiare ? Petru că, spune D. Mailath, se urzește încontinuu împotriva siguranței Statului, și agitatorii au ajuns atât de departe» încât în anumite prilejuri au «instalat un biurou de presă sub formă oficială, în însăși inima Ungariei, transmițând de acolo depeși oficiale împotriva statului». Și ungurii n’au știut-o, și când au aflat-o, au stat cu mâinile în sân. Și fiindcă veni vorba de publiciști și presă. d. M. amintește de Björnson, care e un străin ce nu se pricepe în politică... D. M. spune că toate popoarele din Ungaria urmărind o politică iredentistă, caută să discrediteze în ochii opiniei publice europene patria maghiară. Autorul broșurei în chestiune face apoi constatarea că ungurii nu caută să contrabalanseze campania ce se duce sistematic împotriva lor de către publiciștii naționalităților și de cei străini. Susține că toată campania e opera unor agitatori, susținuți adesea din afară. Vorbește de măcelurile provocate prin agitațiile preotului Hlinka, pe care îl acuză pentru sângele vărsat și acuzează fapta guvernului maghiar. In privința atitudinei iredentiste ce ar avea-o românii, spune următoarele : «La Românii din țările Ungare tendința iredentistă se arată mult mai conștientă și pe față, mai ales de la proclamarea neatârnărei României. Sforțările sânt sprijinite activ de însăși România. In camera românească opoziția românească anunță pe față că politica conducătoare ideală a Românilor nu-i alta, decât ca toți românii să aparție aceleași unități politice (?!!) Pentru aceasta servește Liga Română fondată la 1891 în București, care întreține încontinu și cu prisosință agitatorii români din țările Ungurești. «Voim numai să arătăm că România are o mare parte la aceasta, că informează fals străinătatea în ce privește relațiunile și năzuințele românilor din țările ungare și pentru care n’au încetat până azi tendințele iredentiste. «La aceasta se adaogă faptul că însuși Statul român întreține în mod oficial năzuințele iredentiste». Și vorbește apoi despre cartea de geografie a lui Mihail Mumians impusă în școli, care spune: „că pe pământul Ungariei se cunosc patru provincii românești, cari la început au aparținut României, dar în urma tristelor apăsări au ajuns supt stăpânirea raselor străine (?!!!)» Mai elocvent nici că se putea. Apoi povestește despre o sumă de 200.000 lei pe care ar fi trimițând-o guvernul român pentru susținerea școlilor și bisericilor—cea ce de altfel fac ou drept cuvânt și ungurii în România, și condamnă pe ministrul de interne, ca agitator, care nu de mult timp ar fi vizitat gimnaziul din Năsăud, dând premii școlarilor. A comenta aceste născociri, ar fi a pierde timpul, căci românii sânt deprinși să vadă în unguri niște apostoli ai necredinței, dar ceea ce face să le relevăm este, o spunem încă odată, haina oficialității pe care o îmbracă. Dar ne găndim totuși că Europa care cunoaște adevărata stare de lucruri din Ungaria, ascultă balivernele d-lui G. M. și tace, așteptând deslegarea pe care o va aduce timpul.* In partea a doua a cărței, se vorbește despre relațiunile de stat dintre Austria și Ungaria, în care d. Mailathi acuză pe publiciștii agitatori,—fantoma d-lui Mailath — cari vor să arate străinătății că Ungaria e supusă Austriei. Și d-sa dovedește că Ungaria e o țară autonomă, care poate hotărî singură în chestiunile ce o privesc, dar că hotărârile ei sunt supuse aprecierii Kaizerului, care «nu-i aceiași persoană, căci e Kaizerul Austriacilor și regele Ungurilor.» * In partea a treia a articolului d-sa vorbește despre drepturile Ungariei asupra Croației și de conflictul ce s’a născut cu obstrucția croaților, cu care prilej presa a căutat să ponegrească scopurile pur naționale ale Ungariei. Citirea broșurei însă lasă impresia că Ungaria s’ar simți slabă ca stat independent, și de aceea este aliată de nevoea Austriei, de care s’ar despărți bucuros, dacă Ungaria n’ar urmări maghiarizarea tuturor naționalităților maghiare din Ungaria ; pe de altă parte că ideea unei confederațiuni a tuturor acestor state nemaghiare sperie grozav politica de independență a Ungarilor, căci văd în aceste pretențiuni o nimicire a puterei lor. Dar pentru zădărnicirea acestei tendințe, Ungaria urmărește cu energie politica de desnaționalizare a populațiunilor nemaghiare, pregătind astfel o țară de maghiari, ca la momentul oportun când se va socoti întărită ca stat maghiar, să refuze alianța Austriei. De aceea ei precipitează evenimentele în dauna lor, și de aceea văd cu groază bătrânețea înaintândă a împăratului, care cedând într’o zi sau în alta, ’i-ar găsi nepregătiți. Incognitas Ramazanul Cât costau înainte serbările Ramazanului r* Eri a început în tot imperiul imens al mahomedanilor europeni, asiatici și africani serbările de Ramazan. Ele o lună , o lună întreagă de rugi pioase și de sărbătorire a Coranului. In timpul Ramazanului cea mai neînduplecată rigurozitate a prescripțiunilor religioase stăpânește lumea mahomedană. Fiindcă sub noul regim, Ramazanul perde oarecum , în imensul imperiu din înrâurirea religioasă pe care o exercita asupra spiritelor, e interesant să vedem faptul cu care Turcia oficială serba zilele acestea sfinte Toată garnizoana Constantinopolului sfârșea postul — o zi de post—la palatul Sultanului. In fiecare seară întregi regimente se duceau cu pas încet la Yldiz pentru Iftar. Afară de mâncare, fiecare soldat mai primea un sfert de liră în aur în valoare de 5 fr. 70. Miniștrii, ofițerii și toate gradele primeau cu acest prilej un bacșiș Didikerassi (chiria dinților) reprezentând salariul pe o lună. Aceste daruri reprezintau o cheltuială de 250.000 lire turcești. Acum garnizoana Constantinopolului nu se va mai duce la Yldiz pentru Iftar. Moscheia Sf. Sofia. NOTE POLITICE Epoca a redeschis dosarul d-lui maior Cocăneanu, prefect de Muscel. Avem o singură observație de făcut. Până când organul carpist — cel cu apărarea cinstei oamenilor— pe care d. maior Cocăneanu la prins cu falsuri patente, nu-și va regula situația în această chestie, nu se poate sta de vorbă cu el, mai departe, asupra acestei afaceri. Avem motive concrete, în urma celor constatate până acum, de a pune la carantină toată campania asta a „Epocei” atât ca documentație cât și ca scop. Afară de aceasta, nu admitem, și credem că împreună cu noi nu admite nimeni, nici chiar mulți amici ai „Epocei“ ca procesele civile pendinte în fața tribunalelor, să fie strămutate de pe terenul juridic în coloanele ziarelor. Lăsăm ziarului dlui Filipescu întreaga răspundere a acestui nenorocit precedent, în care nu poate să aibă decât cel mult concursul . „ Ordinea“ relevă într’o notiță scrisă în cel mai pur stil de taraf, aprecierile noastre despre cazul căpitanului Ieșeanu. N’avem nici o poliță de plătit d-lui general Averescu, deci nici procentele nu i le-am achitat. Am comentat un caz special, cu toată durerea de inimă ce o avem pentru prestigiul armatei și pentru buna rânduială socială, și atâta tot, cerând măsuri ce cu siguranță se vor lua. Dacă „ Ordinea“ vrea să facă bizantinism, n’are decât. Dar, ca să vorbim și noi în stilul ei, nu va renta nimic. * D. general Bengescu-Dabija, membru marcant al partidului takist se vede silit să polemizeze prin ziare, în calitatea sa de director al Casei de economie, credit și ajutor al ofițerilor, cu organul takist Țara. Nu ne amestecăm în această ceartă de familie. Constatăm numai că de când Țara a redevenit takistă, cu binecuvântarea d-nului Bădărău, unii fruntași takiști nu sunt de loc menajați în coloanele ei. ’Și-a început oare d. Bădărău activitatea de organizare în Capitală ?... Sa caută, un corespondent activ la Constanța. Ofertele sa vor trimete de urgență, redacției noastre însoțite de corespondențe cu probă. Luni 15 (28) Septembrie 1908 A MßNSHMi ÓQ,Ví£RG1A L£ Linia de corp 7 pe o caloao în ps?. It: . 4Un Idom „ „ „ „ ., „ .. iV . o J Ji Inserțiuni și reclame linia . . . r.fj 3 L<i An uneltirile fl nfsrațiunile ce primesc la ■ Admijinjä' gJ-A'i'Si traft» și la Agențiile de Publicitate- =====s* ADMINiaTAA!IAi Da lea Victoriei, 66, Bucure?! TELEFON 13^47 =ac==========! ALL RIGHT .. Din istoricul curselor de cai. — La Romani. — In evul mediu. — La Poloni. — La Francezi. — La Englezi. — La noi. Desen de Galanie. După sezonul băilor, sezonul alergărilor de toamnă pregătește marele sezon al teatrelor și al balurilor. Pentru Bucureștenii iubitori de senzații—fie ele estetice sau de altă natură — jumătatea lunei Septembrie e așteptată cu nerăbdarea cuvenit a marilor zile de sărbătoare. Debutul cailor de 2 ani formează începutul aprecierilor și speranțelor pentru alergările și marele premii din primăvară. Se fac pronosticuri și pariuri, se pierde și se câștigă, și fiecare așteaptă cu nerăbdare Duminica viitoare pentru a reîncepe aceleași emoții. S’a gândit însă cineva la istoricul acestui sport? Căci fără îndoială, cursele de cai au avut și ele un început și încă un început tot așa de vechi ca și acela al poporului nostru.* Originea curselor de cai datează din timpul Romanilor. Ele erau de cinci feluri: 1) Cursele în care călăreții încălzcau în pielea goală și fără scări, 2) cursele cu caii înhămați la care, 3) cursele zise „cavalcade“ care se făceau în jurul unui altar, 4) cursele jocurilor Sevirales făcute de o întreagă decurse de cavalerie condusă de un șef și 5) cursele în onoarea lui Neptun, zeul în cinstea căruia era închinat calul. Jockeyi romanilor se numeau cursor es, iar antrenorii, agitator es. Recompensele lor întreceau cu mult pe cele din ziua de azi. Așa bunăoară împăratul Caligula dărui faimosului Eutychus suma de 2000 de sesterți, cea ce în moneda de azi ar veni 369 de mii de lei. Ca și azi jockeyi se deosibeau prin culoarea hainelor. Albul, albastrul, roșul și verdele erau singurele culori permise la început. Ceva mai mult, Romanii aveau chiar o societate pentru îmbunătățirea rasei cailor, al cărui președinte purta titlul de editor spectaculorum și era însărcinat cu organizarea curselor. Starterul de azi, la Romani, purta titlul de designator. Grecii obișnuiau mai mult cursele pedestre. Așa zisele curse lampa, de dromies, care se făceau din când în când și călări, erau foarte periculoase din cauza torțelor pe care trebuia să le poarte călăreții în mână în timpul alergărei. Gustul pentru cursele de cai a persistat în primele secole a erei creștine. Sub epoca merovingiană, cursele de cai fură înlocuite cu luptele dintre tauri și urși, care pasionau pe vremea aceea întregul Occident. Singurul popor care nu le abandonase era Polonezii, cari în anul 804 d. Chr. ofereau coroana regală unui om din popor care câștigase cursa. Prin evul mediu așa zisele Les tournois și mai târziu Les carrousels se deosibeau de cursele din ziua de azi prin faptul că în ele se încerca mai mult dibăcia călărețului decât calitatea calului. Prima cursă de cai care avea întrucâtva asemănare cu cele de azi a fost organizată în Franța la anul 1136 de către Archambaud de Bourbon, cumnatul regelui, și de către soția sa Agnes de Savoia (vezi istoria lui Berry de Raynal). Seniorul francez oferi învingătorului un cadou de argint, iar celui sosit al doilea, 5 solzi. Pe la 1370, cursele începură să se răspândească în toată Franța, iar în timpul lui Ludovic XV deveniră o adevărată furie. In timpul acesta se făcu celebrul pariu de 10 mii de lire între d-nii de Saillant și d’Entragnes. Cel dintâi pretindea că în 6 ore va face de două ori drumul între Poarta St. Denis și castelul Chantilly. Pariul fusese câștigat și încă cu 27 de minute mai puțin decât timpul fixat. Dl. de Saillant însă trebui să schimbe 27 de cai. Un alt pariu celebru avu loc în 1754 între un gentilhomme francez și lordul Piscool, care făcu în două ore cele 56 de kilometri ce despărțeau Parisul de Fontainebleau. Un an mai târziu se făcu aceiași cursă în patru cai. Ludovic al XVI speriat de sumele enorme ce se pierdeau cu pariurile la curse, încercă să dea supușilor săi un exemplu și în acelaș timp, un blam prin faptul că asista la curse și nu a paria decât câte un ecu. Lecțiile regelui însă rămaseră fără nici un rezultat. Adevăratul întemeietor al curselor în Franța fuse Napoleon I, care la 13 Fructidor anul XII (31 August 1805) dădu un decret prin care impunea cursele în mod succesiv în toate departamentele din Franța. Cuceritorul lumei însă, nu avu timpul necesar să se ocupe și de cursele de cai, și abia prin 1827 începu adevăratul progres al curselor, care cu timpul se despărțiră în curse plate și de obstacole. La anul 1833 se formă prima societate pentru îmbunătățirea rasei cailor și un an mai târziu se creă hipodromul de la Chantilly. Astăzi Franța numără 60 de hipodroame, dintre care 8 numai în Paris sau în împrejurimile lui. Dacă trecem la Englezi, găsim cursele de cai ființând cu mult mai ’naintea celor din Franța. Caii englezi erau renumiți pentru iuțeala lor încă de pe vremea Romanilor. Primele curse regulate însă, n’avură loc în Anglia decât pe vremea lui Jacob I. Câștigătorul primea ca dar un clopoțel de aur sau de argint, de unde vine și expresia bearing away the bell, care se dă chiar în ziua de azi câștigătorilor din Anglia. Cromwell avea unul din grajdurile cele mai renumite. Istoria ne-a conservat chiar numele unui cal al său—Place 8- White- Turk — cu care se începe chiar și genealogia cailor pur-sânge. In anul 1711 se fondară cursele plate de la York, și tot în vremea aceasta se începură și pariurile în Anglia. Istoria ne povestește de faimoasele pariuri ale notarului Frampton, proprietarul invincibilului Dragon. Sub domnia lui George I apărură în Anglia faimoșii armăsari, gloria turnului englez, despre care se poate zice cu drept cuvânt că sunt creatorii rasei de azi. Cei mai celebri fură Flyng Childers și Eclipse. Cel dintâi numit și Devonshire, fiiindcă se născuse în grajdurile ducelui de Devonshire, este considerat ca cel mai bun cal din lume. Al doilea, Eclipse, născut la 5 Aprilie 1764 în grajdurile ducelui de Cumberland și cumpărat de către căpitanul O'Kelly pentru suma de 75 de guinee, câștigă 625 de mii de franci în curse și 4 milioane de franci cu reproducerile. Eclipse trăi 25 de ani și produse 340 de mânzi dintre care cei mai cunoscuți fără Chaunter, Meteor și Don Quichotte. George al IV, care era un sportsman pasionat, cât timp fusese numai Principe de Galle, câștigase 185 de premii, între care și derbyul din 1788. In anul 1792 însă, în urma unei curse perdute întâmplător de către unul din faimoșii săi cai Escape, comisarii curselor interzicându-i să mai alerge pe hipodromul de la Newmarket, principele se retrase din turn până în anul 1808, când comisarii își cer arfi scuze și îl invitară din nou să ia parte la curse. Astăzi, regele Eduard posedă unul din grajdurile cele mai renumite din Anglia.