Viitorul, ianuarie 1922 (Anul 16, nr. 4142-4164)
1922-01-14 / nr. 4152
< 4 *> Anul al patrusprezecelea No. 4152 Kinesmiii Mțpri»iniJig»JK' iij»"I Bállá! ABONANENTE IN ȚARA : IN STREINATATE: Cu an .... Iei 120 || Un anbei jOO Șase luni 250 Șase luni ... » 00 N Trei luni 125 ’trei 1 ... • 30 f|___ Un număr 2 lei U tS *2 £ 4 % Í la STR. EDGARD QUINET No. 2 (Vis-â-vis de Hotel Capșa) Telefoanele : Direcția 51/23; Redacția $1 Administrația {9/23 și 3/11 BâSgăaa arawwrnamn ■..■iiri»mu«âi3raga*aB»s-HDMIHiSTgilTââ STRADA ACADEMIEI No.17 F F ANUNCURI COMERCIALE Se prime?« diract la Admiistriții zurulu sin la Academiei No. 17 si la toata Agențiile de publicitari Manuscriptele nepublicate se distrag BA3H gwaaferMSBEgsaisaite^ /« prolixitatea, unor manifestări nervoase si incoerente, — în cari lipsa de cugetare serioasă si de »»’nălfime sufleteasca se impietate cu ambițiile deșarte si cu patimile mărunte, — foarte rar apar în presa noastră de pretutindeni, pilde înțelepte, adânc cugetate și simțite cu inima românească. De aceea ne facem o datorie să reproducem articolul cu titlul de mai sus, pe care fruntașul bucovinean d-l I. Xistor îl publică în „Glasul Bucovinei“. Geniul antic avea puterea misterioasă de a concretiza și prinde în forme precise de mituri, plastice și sugestive, sbruciumurile sufletului omenesc, cu toate virtuțile și slăbiciunile sale pentru a le pune, ca o oglindă miraculoasă, în fața generațiunilor ce se succed din negurile anticității până în zilele noastre. Puterea, îndobotată în broboada discretă a frumuseții și virtuții, este simbolizată prin chipul resemnat al credincioasei Penelope, care, în dureroasa așteptare a lui Odisseu, nu-și putea da rând cu droaia de pețitori ce o molestau necontenit cu năbădăioasele lor mărturisiri de dragoste. O ceată turbulentă și gălăgioasă de pețitori se Îngrămădesc mereu, de la unire încoace, în jurul Penelopei românești încercând de a o amăgi și ademeni pentru poftele și ambițiunile lor deșarte, cu fel de fel de făgă* dueli, smomeli, violențe și amenințări. Cu gând bun și cu scopuri cinstite veniră feți-frumoși de peste vechile hotare pentru a-i aduce prinosul dragostei și devotamentul lor. Cuvântul sincer și nemăiestrit al nouilor veniți avuse darul de a pătrunde și a mișca inima mult încercatei Penelope. Induioșată de soarta lor, ea se așeză cu spor la caerul durerilor și suferințelor românești pentru a toarce din ei firele fermecate, din care urma să țese legăturile veșnice și indisolubile intre milioanele de suflete, ce trăiseră atât amar de vreme izolate și răslețite. Dar liniștea sfântă a acestei tainice idile, dulci și armonioase, fu turburată pe neașteptate prin zornăitul de pinteni și zgomotul infernal al unor reclamații cari, orbiți de spectrul unei ieftine popularități de bâlci, se credeau îndrituiți de-a reclama mâna Penelopei îngrozite de bădărănie lor. In desgustul ei dureros, ea distrăma într’o clipă tot ce încercase să țese pentru întărirea unirii și consolidarea neamului întregit. In fruntea sgomotosului grup de trafisfugi și istoviți, cari se improvizară ca pețitori îndrăzneți și impetuoși, se prezintă un oștean încărunțit, pe buzele căruia amintirile tinereței uitaseră încremenit un zâmbet de cuceritor de pe vremuri. Cu groază zări Penelope în anturajul tomnatecului stețitor și pe un pețitoraș țanțoș ca un bulibaș, coafat după vechiul fason austriacesc și purtând pe mlădioasele inele o eșarfă verde din Regensburg, pe care i-o făcuse plocon faimoasa federală din țara de 80S, înfățișarea bizară a nouilor pețitori, cu apucături ordinare și gesturi amenințătoare, făcură pe biata Penelope să se cutremure îh întreaga ei ființă. Supusă unui sever regim cazon, ea sa așeză, plină de resemnare, la mântuitorul ei război și începu să țese, după comandă, la pravili și cedule, cu o grabă și o iuțeală de să sfarme războiul nu alta. Ce vâlvă sălbatică și veselie în jurul fericitului pețitor, care, sigur de izbândă, în semeția sa nechibzuită, se credea, la un moment dat, destul de năzdrăvan pentru a se putea impotrivi înșiși zeilor din Olimp. Ce lesne amețește omul de rând și-și pierde cumpătul când soarta la frivolitatea jocului ei, se ridică la Înălțimi nemeritate! Dar când norocul își schimbă pasul nu aduc anii ce aduce ceasul. Mânia lui Joe pedepsitorul se descarcă ca un trăsnet din senin asupra semețului pețitor. Planurile lui de serată se risipiră ca un vis capricios. Tovarășii săi de chef și de îmbogățire se Îînprăștiază în toate părțile, lepădându se în mare parte de el ca Sf. Pavel din scriptură. Dar biata Penelope, la rândul ei, scăpând de obsesiunile oșteanului istovit, distram? într’o noapte fatidică toată pânza de pravili și cedule pe care la comanda vârstase destul de des cu dung aurii de reșire și permise. Fără nici o nădejde de a se mai putea reface, senilul pețitor, grav rănit în ambițiunile sale bolnăvicioase, părăsi curtea Penelopei, chinuit de dorul ei. Dar bietul invalid nici nu apucase de a-și lua rămas bun de la adorata sa, când roluri nesfârșite de pețitori începură să dea busna peste sărmana Penelope, care nici nu se reculese bine de obsesiunile oșteanului. Cel mai meșter la cuvânt era un vechiu curtezan, care încă din îndepărtatele sale tinerețe făcea ochi dulci Penelopei. Dar oricât de alese și meșteșugite ar fi cuvintele sale, ele nu au căldura tinereței și puterea convingerii și încrederei pentru a muta inima Penelopei. Ea continuă a rămâne rece și nesimțitoare ca și sloiul de ghiață la bătaia razelor de soare tn timpul iernii, raze care luminează dacă nu încălzesc. Importunată prin asiduitățile acestui întârziat pețitor, biata Penelope trebue să se așeze iarăș la războiul ei mângâitor și să țese după placul și izvodul noului adorator până ce va sosi clipa fatală de a deștese și distrăma iarăș țesătura întreagă. Dar, oricât, acest succes, deși numai efemer, nemulțumi adânc pe ceilalți pețitori, cari începură să se agite. Orbiți de patimi, și chinuiți de ambițiuni, și gelozie, ei începură să pertracteze intre ei, punând la cale fel de fel de blocuri, unul mai democratic și mai constituțional decât altul, dar toate cu scopul de a ajunge în grațiile Penelopei prin înlăturarea fericitului curtezan și prin zăbovirea întoarcerii lui Odisseu. În zadar se frământă, se războiesc, se împacă și se confiază diversele cete de pețitori, de toate culorile și de toate credințele! Rivalitatea între ei este prea pronunțată, ambițiunile sunt prea mari, și scopurile spre care tind sunt prea diferite, pentru ca să se poată înțelege întrelalta la o muncă rodnică și folositoare. Patimile lor sunt prea fierbinți, experiența, priceperea, competența și capacitatea sunnt prea inegale pentru ca roadele colaborării lor să fie trainice. In urma îndelungatei sale experiențe, înțeleaptă Penelope îi vede cum se mistuesc de dorul ei, cunoaște scopurile și năzuințele lor, pricepe mai bine ca oricine gîndul lor ascuns; ea știe să taxeze însă pe fiecare după puterea sa de muncă. In cursul vremii s’a săturat și ea de impetuositatea, sfidarea, risipa, inconsecvența, nehotărârea și răutatea pețitorilor săi. Desgustată de imoralitatea și destrăbălarea comisă de unii din ei în casă la dânsa, ea ii repudiază, așteptând azi mai mult ca oricând întoarcerea neîntârziată a lui Odisseu, celui încercat la lupte, bogat în experiența vieții, hotărât la fapte, priceput la gospodărie, cruțător la banul public și cu dreptate față de fiecare. Și’n adevăr Odisseu este aproape și va sosi pe neașteptate, pentru a salva cinstea și reputația chinuitei Penelope și pentru a pune capăt destrăbălării pețitorilor capricioși, nehotărâți zavistnici. Și aceasta o dorim cu toții în intersul țarii și al moralității publice. I. NISTOR NOTE Filozofia lui Heilere ■—— Sărbătorirea lui Moliére nu numai în țara pe care a eternizat-o gloria lui, dar în întreaga lume unde societățile sunt eșite din faza primitivă a culturei, va trebui să pună in lumină un mare învățământ moral și etic. Se va vorbi de marele lui talent comic — și se va nota adevărul că versul comic nu a avut un alt mânuitor mai dibaciu decât pe Poquelin; se va arăta de către conferențiari, și se va simți de către spectatori, meșteșugul acela genial, care topea în tipuri eterne și neschimbate, schimbătoarele fețe ale realtății. Arta lui Moliére, este din acelea pe care explicațiile producției ei, nu pot să o înalțe mai mult decât o simte adâncul sufletelor celor ce aud „Misantropil“ și „Avarul“, „Ipocritul" ori „Femeile savante”. Dar Molière în afară de latura lui pur artistică, este și un mare moralist. Opera lui e Închinată batjocorirei ipocrizei — Tartuffe este realizația sintetică a acestui gând — sub orice forme și ridiculizarea tendințelor de a masca, de a schimba, de a altera natura omenească. Sfatul lui Molière se reduce la marea lecție morală: „Fiți așa cum sunteți și nucercați să fiți altfel de ceea ce în realitate sunteți !“ De ce să credeți că a ști trei cuvinte grecești este o minune, „doamnelor savante"? De ce nu ascultați glasul Mariannei care nu știe să fie „prețioasă“ dar are bun simț? De ce domnilor medici nu admiteți ca cineva să se lecuiască „fără avizul facultăței"? La o parte formele goale, convenționale, moda ridiculă, prefăcătoria sub toate formele !... La o parte aparențele! înțelegeți și iubiți natura ! In acest înțeles Molière este un filosof al naturii, un Vernlam Bacon de alt gen, căci în vremea când știința timpului era încă în faza entităților metafizice și în care se credea că opiul adoarme pentru că are virtus dormitiva, Molière înțelege că lumea este un mare spectacol de forțe cari se susțin unele pe altele, în chip natural și fără idei preconcepute. Molière este astfel și un mare izvor de înțelepciune morală, căci opera lui este ridiculizarea prefăcătoriei sub orice formă. Și care societate și ce timp nu are voc de biciuirea prefăcătoriei? PETRONIUS «mm* 4g* J? Culisele Conferinței dels Citings ATITUDINEA METAURGISTILOR FRANCEZI Esa—■ ■iiiiiiinir min Fuin — iisde el un stir ffrancez asczstă atitudine Nu se poate trece Cu vederea — scrie „Câblegramme“ — incidentul care s’a produs, zilele trecute, în culisele Conferinței pentru reconstrucția economică a Europei. Anumiți membri ai comitetului metalurgist, solicitați să facă parte din delegația franceză la această Conferință au refuzat, net, această onoare. Lista termi elenilor, cari alcătuiesc delegația, mărturisește refuzul lor, cu toată elocvența. Numai întreprinderile Creusot și oțelăriile de la St.-Chamond sunt actualmente reprezentate la Cannes. In zadar, s’ar căuta, deci pe listă numele Wendel ori Cavallier, în care se încarnează veritabila direcțiune și spiritul atotputernicului comitet. Astfel,a doua zi chiar, după ieșirea d-lui Briand împotriva rivalităților, manifestate între marile noastre bănci, iată că acelaș egoism deplorabil se afirmă și în sânul întreprinderilor metalurgice importante. Comitetul arătat înțelege să rămână singurul stăpân al marii noastre industrii. El , fixează prețurile, impune tarifele sale și tot el conduce serviciile vamale, sub scutul unei prese țomiplet aservite. Disprețuim parlamentul și puterea executivă, comitetul metalurgist trece peste legi, când nu le poate inspira, și abate toate nenorocirile pe capul aceluia care ar îndrăzni să lupte împotriva acestei colectivități rapace, acestui adevărat stat în stat. * Puterea grupului metalurgisticn. Ia Republica franceză, ciocanul este suveran. D. Loucheur a trebuit să o recunoască într’o ședință a Camerei. Și e minunată această îndrăzneală a sa, mai ales că e vorba să se pună bazele unei alianțe economice internaționale, fără consultarea dinastiei Wendel! Intr’o asemenea atmosferă începe opera cea mai grea pe care urmează să o desăvârșească activitatea umanității... In fața dezorganizărei profunde a sistemului european opiniunea publică a crezut că se poate bizui pe atenuarea războiului fratricid, susținut de finanța și industria mare! S’a convenit că interesul general traduc să devie dominant, asmuțind patimele de tot felul. Ei bine, patronii metalurgiști au absolut alte preocupări de ordin mult mai practic. Căunăzi, aceștia se vrăjmieșeau în spatele „Băncei industriale a Chinei“, punând obstacole guvernului, care încerca să înlăture dezastrul. Ce ar trebui să facă guvernul francez Azi, Europa este amenințată de un faliment catastrofal. Salvarea ei rezidă numai într’o metodică și internaționala organizare a producțiunei. Dar o astfel de organizație nu ar însemna, limitarea hegemoniei Comitetului de metalurgiști? Și atunci guvernul trebue să-și mențină impasibilitatea? El a promis, solemn, în Parlament, că va paraliza, aceste rezistențe, cari îi nimicesc orice activitate. Ce mai așteaptă, deci, spre a izbi pe acei cari le organizează ca și pe complicii lor din administrațiile publice? Mai mult, Franța, nu păstrează, singură, acest trist privilegiu. Ruina „Casei Ansaldo“ și prăbușirea „Băncii italiene de scont“ demonstrează că și dincolo de Alpi interesul primează orice sentiment, destul de fecund totuși pentru a asigura solidaritatea între finanță și jproducțiunea industrială. Magnații industriei con tmporane In felul acesta, mândri de autocratismul lor, magnații industriei contemporane, fie că se numesc ei Stinnes, Cavallier sau Wendel, se ridică, necopJerat, în calea guvernelor, pretinzând ea să li se aplice politica, așa cum le- dictează interesele lor meschine, in sânul democrațiilor mobile, sclave ale majorităților cari se cumpără sau ale unor opiniuni ușor de mistificat, oamenii aceștia și întreprinderile lor se instalează fără nici o teamă, controlând viața cetățenească, inspirând imperialisme rivale și împiedicând reconciliațiunea popoarelor. Altă dată, guvernământul era, totdeauna, în măsură să tragă la răspundere pe aceia cari încercau să speculeze, pentru profitul lor, o națiune. Fouquet fusese pedepsit atunci. Insă, pe consângenii lui de azi cine se va încumeta să-i cerceteze? Creaturile lor s’au instalat în anticamera puterei, și cel care,după mai bine de patru veacuri, ocupă locul lui Ludovic XIV, nu i-a apărat cu căldură? Totuși, vremurile se schimbă. Și va veni o zi în care popoarele, dându-și seama de ignoranța sau indolența lor, îi va alunga ca furia revoluționarilor din 1789. In așteptare, cine va putea impune, acelora cari refuză sistematic orice concilianță, uniunea necesară situației de pe continent? ZI CU ZI Ziarul „Dimineața“ într’un articolaș cu titlul „Pielea ursului....“ jubilează la gândul că Constantinescu condamnat de 2 ori la moarte de către curțile marțiale, pentru crimele lui, nu este încă prins. Că se bucură „Dimineața“ de faptul că un periculos comunist a scăpat — lucrul nu ne miră pentru că cunoaștem preferințele și simpatiile acestui ziar. Dar să nu se bucure prea mult că a evadat un comunist. Justiția română îi va veni de hac, — și pentru că „Dimineața“ ne aduce aminte de un proverb cu ursu, știm și noi altul «are sună : „joacă ursul prin vecini“... Azi Constantinescu, condamnat, mâine altul, tot așa de periculos. Societatea nu se va lăsa distrusă de dragul ziarelor anarhiste. * Articolul publicat în ziarul nostru „Radicalism regional’* e socotit de unele ziare ca o dare îndărăt, și ea prea moderat, iar de „îndreptarea” ca prea violent. N’ar fi mai bine să se lase articolul fără calificare, dar să se convingă toți de adevărul celor cuprinse în el ? D. dr. Gheorglan a fost exclus din partidul poporului, anunță „Indreptarea“. Dacă acest ziar va nota pe toți cei ce pleacă din partid, și pe cei ce sunt excluși după ce a introdus rubrica lichelelor, va ajunge la un moment dat că nu va mai avea coloane îndeajuns! $ * Moartea Lui Dan ta Voi cari intratî la Teatru, Câte doi sau câte patru, Ca să asistati la piesa Lui N. Iorga, care adesea Ține conferințe ’n Franța: Lasciate ogni speranza.... Gulnets 0 ȚARA FERICITA.. Cum M păcură și Pâine Unele din morile Capitalei au încetat lucrul, în mijlocul sărbătorilor, din lipsă de combustibil. Altele amenință să le urmeze, azi mâine, din cauză că nu se poate organiza transportul a 8—10 vagoane de păcură cât le este zilnic necesar. Populația a început de altfel, să simtă lipsa pâinei în timp ce d. Ghiorghian telefonează societate! „Distribuția de petrol“ „rugând ipse" pentru câteva cisterne /... Aceasta este situația în Capitala țarei, la 80 kilometri depărtare de terenurile petrolifere ce dau streinătăți zilnic sute de vagoane petrol. Și din faptul că Bucureștii nu au cere 8—10 vagoane necesare funcționărei morilor putem trage concluzia asupra lipsei ce domnește în restul tarei. Dar această lipsă este combinată cu o speculă nerușinată, morile plângându-se că prețurile maximale departe de a fi respectate se cere 15.000 lei pe vagonul de păcură și 27.000 pe acel de benzină. De altfel e un lucru cunoscut că majoritatea societăților petrolifere lucrează numai cu și prin samsari, speculându- se populația de pretutindeni, călcându-se legile și regulamentele în vigoare. Mai mult, chiar producția este astfel limitată încât să se simtă lipsa ce dă naștere speculei. Toate acestea se petrec sub ochi binevoitori ai autorităților. Cu rugămințile telefonice ale d-lui Ghiorghian nu se poate stăvili desigur îndrăzneala acaparatorilor. Măsurile energice cari se cer, nu pot fi luate însă de guvernul de azi, după cum nici cel de eri n'a fost în stare să impue respectul legilor, călcăndu-le el însuși. Lipsa de pâine di timpul sărbătorilor azi e datorită rușinoasei lipse de păcură dar oară cu bogaje exploatări petrolifere în jurul Capitalei. Mâine însă lipsa de pâine se va datori dispariției grâului, înghițit de exportul nebunesc al guvernului Averescu și de politica nenorocită ce s'a făcut în această chestiune. Informațiile statistice arată că nu Mai Vom mânca făină de porumb, dacă nu vom importa grâu. Astfel rușinea unei guvernări nenorocite se va complecta cu un adevărat dezastru fara „eminamente agricolă“ rămânând fără grâu. Până atunci însă guvernul ar trebui să soluționeze cel puțin criza de petrol care lasă fără pâine populația Capitalei. ►— .. . —.....^■««»'—— ECOURI O telegramă din Christiania spune că bolșevicii au organizat propaganda,și printre copiii norvegieni, cărora le inspiră ura împotriva Bisericii și Statului La Canterbury (Franța) s’au găsit numeroase monede antice. Una e de pe vremea Impiratului roman Gallienus. Si celelalte de la începutul erei creștne. Din statisticele consiliului municipal din Paris se desprinde concluzia fericită, că criminalitatea a scăzut în acest oraș. Pe când anul precedent numărul afacerilor criminale serioase se ridicase la 1/87, anul acesta a scăzut la 1.090, iar numărul asasinatelor se ridică la 2110. Ziarul «Le Matin» arată că într’o singură fabrică din Germania s’au fost ascunse sub grămezi de lemne 40(X) puști, 82 mitraliere și o mare cantitate de alt material de războiu—•••Maistrul de războiu al Franței, prepară aranjarea unei cărți de aur în vederea glorificării și comemorării morților francezi. Ziarele franceze comentează cu o deosebită simpatie faptul că admiratorii d-nei Cure, celebru fizician?, au intenția să-i pună candidatura la locul rǎmas vacant la Academia de medicină din Paris. ...............----------------------------------------- " 1 ■— 1 Sâmbătă 14 Istinert« 1922 ■BggL^inLjngaLBggHB Rîvafigijile dintre aliați CU PRILEJUL CONFERIȚEI DE LA WASHINGTON Rezultat el a atitudinat ostie m sal is-miens fals el a Frai ța Conferința de la Washington își termină lucrările sale într’o atmosferă înveninată. Citațiile inexacte dintr’un articol al comandantului Castex, facute de lordul Lee, publicarea de false documente referitoare la un pretins acord franco-japonez asupra Siberiei, declamațiile presei galbene contra Franței, campania violentă a lui Wells și a celorlalți publiciști englezi, dările de seamă ale corespondenților italieni cari celebrează cu o bucurie deosebiți insuccesele politicei franceze și denunță Franța ca instrumentul sabotării Conferinței. Atitudinea presei [talene In concertul criticilor asupra pretinsului imperialism francez, presa italiană — scrie „Journal des Débats“— se distinge printr’o severitate particulară. Ziarul „Stampa“ care devenise mai moderat în timpul ministerului lui Giolitti, a reluat atitudinea lui francofobă de altă dată. „Corriere della Sena“ el însuși adoptă tonul confraților săi. El anunță căderea lui Philippe Berthelot, ca datorită naționaliștilor francezi, și că de azi înainte Franța, va avea o armată care valorează cât toate celelalte, și o flotă puțin inferioară celei a Angliei și a Americei — dar menținută cu intenția a rivaliza cu ele. Marele jurnal milanez — luat de curentul galofob care traversează astăzi întreaga Italie, adaogă: „Niciodată o națiune, nici chiar Germania la Congresul dela Haga, nu-și asumase mai multă răspundere în fața ei însăși și a lumii întregi, decât Franța ai cărei delegați prin intransigența lor, provoacă insuccesul Conferinței de la Washington. Toate statele, scrie acelaș ziar, începând de la America până la Italia au făcut și fac tot ce le stă în putință pentru ca criza de după război să se rezolve în așa fel, încât soluțiunea dată să constitue un remediu pentru întreaga lume ca și pentru Franța. E vina ei însă dacă continuând să procedeze așa cum a procedat până acum, Franța ridică contra ei unanimitatea politică și morală a lumii întregi". Manifsî StafliSa contra Franței , firesc deci ca mir’un mediu în care opinia publică este întreținută în ‘acest chip, manifestațiile contra Franței să izbucnească din toate părțile. Ele s’au întins, și s’au produs până și în coloniile italiene. Iată ce scrie un ziar guvernamental „Corriere de Tripoli“, într’un număr al lui de acum câteva săptămâni, cu ocazia unei demonstrații contra consulatului Franței: „Mulțimea manifestanților se îndreaptă în grupuri mici către consulatul francez. Pe piața din fața Consulatului, este oprită de carabinierii care păzeau acest consulat. Manifestanții se opresc. Se încearcă să se convingă mulțimea să nu comită violențe; lecția prinde și se mulțumesc să arunce tot felul de injurii la adresa franței și a lui Briand, sclamând în acelaș timp Italia. In mijlocul urletelor un nenorocit strigă: „Trăiască Franța!“. Peste o clipă a fost linșat. Un altul strigă „jos lașii Italiei“, ceea c e rau interpretat, produse o reacțiune din partea poliției care a vrut să-l aresteze. a Această măreață manifestație — adaugă acelaș ziar — are întreaga ei semnificare și inițiativa fascistă, a cules aprobarea tuturor cetățenilor, care se simt mândri că în vinele lor curge sânge italian“. Ca *=e cr*»ti« la lumea Această povestire naivă dă o idee despre sentimentele de care este animat poporul italian față de Franța. Totuși nu se poate contesta că anumite persoane politice din Italia păstrează credința ca o apropiere mai strânsă între cele două popoare este cu putință. D-l Raineri, ministrul regiunilor liberale ale Ruliei — a făcut optimiste declarații in privința relațiilor dintre Italia și Franța. Domnia sa n’a ascuns, că Italia regretă că nu găsește în Franța o apreciere dreaptă și situației, care este în această țară. Cazul cu „Banca di Sconza“, când Franța părea că pune la îndoială întregul credit al Italiei — a demonstrat aceasta: „Totuși, a adăugat ministrul italian, solidaritatea dintre Franța și Italia nu se poate dezminți“. Conferința de la Cannes — închec „Journal des Débats“—va lămuri însă complect echivocul dintre cele două țări. CHESTIUNI MILITARE „CONSILIERUL“ de onoare și onorific al Mnisterului de război de Caletul Alex. I. P.upașcu- Stejar In ziarul „Univarsul”, cu data de 17 Decembrie 1021 și ca urmare a incidentului dintre u-nii Georoceariu și locot.-colonel Milcoveanu, s’a publicat un report al acestui ofițer către, ministerul de război, pe care d. secretar general al acelui minister, a pus următoarea rezoluțiune: „Rog pe d. general Cantacuzino, „consilierul raminerului, își afacerile „de onoare ale ofițerilor..» etc.“ Prin urmare, aristă un consiler al ministerului de războiu care are delicata sarcină, de a cerceta și a-și da avizul, adică mai lămurit, a indica ministerului soluțiunile, în afacerile de onoare ale ofițerilor. Dacă este așa, ne întrebăm, pe baza cărui text de lege sau regulament, ministerul de război a instituit acest organ de investigațiune și arbitraj in armata noastră privitor la o chestiune atât de importantă și de delicată, cum este aceea a onoarei ofițerilor și care este contrar dispozițiunilor, principiilor și spiritului legilor și regulamentelor de organizare a armatei, care stabilesc ierarhia, comandamentul, disciplina, spiritul de corp, camaraderia și solidaritatea ostășiască; principii și dispozițiuni, care au intrat în domeniul tradițiunei și care sunt în strânsă legătură, atât cu sancțiunile 1 mumșmi pi ■ [UNK] Continuarea în pgina 2-a VIAȚA LITERARA SN» iTRîITSAKY Urmărind Idealul de 0 Cifra,i Sfaturile Calinei de Lucrezzia Karnabatt De câte ori ne găsim în fața umanului în speță. noi desfășurări de fapte, care ese din cadrul obicinuit al vieții de toate zilele, exclamăm cu o convingere fără replică: Asta e un roman. De multe ori un alt răspuns, care urmărește acesș țel sună cam astfel: Dacă ai citi cele întâmplate, nai crede, fiindcă sunt fapte de roman, dar eu am fost martorul celor petrecute și de aceea cred. In aceste două formule zace una din opiniile curente asupra literaturii în genere și asupra ro Romanul ar fi deci un fel de povestire extraordinară a unor evenimente extraordinare. Dacă ar fi așa... Nu e vorbă, chiar înțelegând romanul așa cum trebue și totuși cel puțin trei sferturi din producțiunea romanului pe scoarța globului ar trebui privită ca o intențiiune neizbutită. Dacă am înțelege însă romanul, așa cum nu trebue, atunci orice minciună mai lungă ar fi un roman. Și referindu-ne la poezia epică în proză,ceiași interpreți emeriți ai vieței cotidiane ar spune c că nuvela este o minciună mai scurtă iar schița o minciună mititică. Nu ar uita să adauge însă, că, deși dimensiunile sunt variabile, totuș chiar și în cea mai scurtă schiță, minciuna trebue să fie gogoneață. De altfel au fost cugetători cu o oarecare siluetă intelectuală, care au susținut că arta este o minciună. Paulhan este dintre aceștia. Dar minciuna la aceștia însemna tot ceea ce nu e realitate imediată. .De îndată ce exprimăm realitatea prin ajutorul unei mediațiuni, — în cazul nostru e vorba de mediațiunea sufletească — realitatea devine minciună. La urme, urmelor, după cum se vede totul ,e reduce la o ceartă de cuvinte, care, odată aplanată, intrăm treptat în cugetarea pură. înțelepciunea cotidiană însă, care se hrănește numai din cuvinte și se adăpostește numai în formule scurte dar... definitive, consideră arta ca o minciună, iar minciuna ca o artă. Dincoace și dincolo de această formulă, e o lume, care nu-l interesează pe înțeleptul cotidian. Un astfel de înțelept citind cartea d-lui Tafrali și-ar verifica formula și ar striga fericit: Iată un roman. Autorul urmând pilda devenită tradiție a unor înaintași, ne dă conținutul unui manuscris găsit de cineva, undeva, cândva. Un om nenorocit in căsnicie caută să-și aline durerea, povestindu-și întâmplările, cari au adus ca rezultat însurătoarea sa. Cel ce găsește manuscrisul (151 de pagini) este fiul, care află cu această ocazie, că adevărata lui mamă nu mai trăește și că aceleia căreia îi zicea mamă, este o străină pentru sine. Atunci fiul pleacă să găsească mormântul mamei, unde va fi ajuns de tatăl său și amândoi vor îngenunchia pe țărâna rece. Iată, am putea zice, paranteza în care stă așa zisul roman, adică manuscrisul, așa încât manuscrisul va forma obiectul atențiunei noastre. . Radu, autorul manuscrisului, face cunoștința unei studente românce din Basarabia și care își urma studiile în Rusia. Radu este câștigat de la început de farmecul Minei mai ales că amândoi firi entusiaste luptau prin organizațiuni studențești pentru ameliorarea întocmirilor sociale. La Radu această luptă la București era foarte platonică pe când pentru Mina în Rusia, această luptă era concretă și foarte aprigă. Petrec vacanța împreună în cea mai suavă iubire și toamna se despart cu făgăduința de a reveni unul altuia. întâlnirea lor a avut loc la Măcin, iar acum ea pleacă la Kiev și el la București. In acest răstimp, care se scurge de la despărțirea lor, Radu începe să o uite in mijlocul vieței studențești din București și se îndrăgostește de alta. Mina cu gândul la el își continuă chemarea și în timpul unei revoluțiuni, la care studenții iau parte activă, este rănită și scapă de la moartea, cu care o gândiă și rana căpătată și poliția vestită de supraviețuirea ei, grație unei familii ospitaliere, unde este primită și ținută ascunsă. Vlăstarul acestei familii se îndrăgostește de ea, îi mărturisește, dar ea arată, că iubește pe un altul. Și pleacă în țară unde Radu o uitase. O explicație are loc. Aci se termină manuscrisul. El își vine în fire, dar curând își dă seama, că nu o mai iubia și pleacă spre a se căsători cu cealaltă, după ce Mina știe că va fi mamă. Peste puțin Mina moare, iar copilul este luat de tată, care duce cea mai torturată viață cu aceea pe care o preferise Minei. Iată conținutul cărții, care rămâne o carte, dar nu um roman. E o carte interesantă, dar, încă odată, nu e un roman, desfășurarea evenimentelor este o succesiune de specie stângaciu zugrăvite, nu este o evoluție a unor caractere ce se ciocnesc, ca să le putem citi în fundul sufletelor. Și mai ales, ceea ce a ales autorul din viață, spre a o putea reduce la unitate nu este semnificativ. Să luăm un singur exemplu: Radu o uită pe Mina. Care este motivul estetic! Desigur, că nu „ochii, care nu se văd se uită,, Superraga ■, • în mmnds ~