Viitorul, ianuarie 1922 (Anul 16, nr. 4142-4164)

1922-01-14 / nr. 4152

< 4 *> Anul al patru­spre­zecelea No. 4152 Kinesmiii Mțpri»iniJig»JK' iij»"I Bállá! ABONANENTE IN ȚARA : IN STREINATATE: Cu an .... Iei 120 || Un anbei jOO Șase luni 250 Șase luni ... » 00 N­ Trei luni 125 ’trei 1 ... • 30 f|___­ Un număr 2 lei U tS *2 £ 4 % Í l­a STR. EDGARD QUINET No. 2 (Vis-â-vis de Hotel Capșa) Telefoanele : Direcția 51/23; Redacția $1 Administrația {9/23 și 3/11 BâSgăaa arawwrnamn ■..■iiri»mu«âi3raga*aB»s-HDMIHiSTgilTââ STRADA ACADEMIEI No.17 F F ANUNCU­RI COMERCIALE Se prime?« diract la Adm­iistriții z­urulu­ sin la Academiei No. 17 si la toata Agențiile de publicitari Manuscriptele nepublicate se distrag BA3H gwaaferMSBEgsaisaite^ /« prolixitatea, unor manifestări nervoase si incoerente, — în cari lipsa de cugetare serioasă si de »»’­­nălfim­e sufleteasca se impietate cu ambițiile deșarte si cu patimile mă­runte, — foarte rar apar în presa noastră de pretutindeni, pilde înțe­lepte, adânc cugetate și simțite cu inima românească. De aceea ne fa­cem o datorie să reproducem artico­lul cu titlul de mai sus, pe care frun­tașul bucovinean d-l I. X­is­tor îl pu­­blică în „Glasul Bucovinei“. Geniul antic avea puterea misteri­oasă de a concretiza și prinde în for­me precise de mituri, plastice și su­gestive, sbrucium­u­rile sufletului ome­nesc, cu toate virtuțile și slăbiciunile sale pentru a le pune, ca o oglindă miraculoasă, în fața generațiunilor ce se succed din negurile anticității până în zilele noastre. Puterea, îndo­­botată în broboada discretă a frum­u­­­seții și virtuții, este simbolizată prin chipul resemnat al credincioasei Pe­nelope, care, în dureroasa așteptare a lui Odisseu, nu-și putea da rând cu droaia de pețitori ce o molestau ne­contenit cu năbădăioasele lor mărtu­risiri de dragoste. O ceată turbulentă și gălăgioasă de pețitori se Îngrămădesc mereu, de la unire încoace, în jurul Penelopei ro­mânești încercând de a o amăgi și ademeni pentru poftele și ambițiuni­le lor deșarte, cu fel de fel de făgă­* dueli, smomeli, violențe și amenință­ri. Cu­ gând bun și cu scopuri cinstite veniră feți-frumoși de peste vechile hotare pentru a-i aduce prinosul dra­gostei și devotamentul lor. Cuvântul sincer și nemăiestrit al nouilor veniți avuse darul de a pătrunde și a mișca inima mult încercatei Penelope. In­duioșată de soarta lor, ea se așeză cu spor la caerul durerilor și suferin­țelor românești pentru a toarce din ei firele fermecate, din care urma să țese legăturile veșnice și indisolubile intre milioanele de suflete, ce trăise­ră atât amar de vreme izolate și răs­lețite. Dar liniștea sfântă a acestei tainice idile, dulci și armonioase, fu turbu­rată pe neașteptate prin zornăitul de pinteni și zgomotul infernal al unor reclamații cari, orbiți de spectrul unei ieftine popularități­­ de bâlci, se credeau îndrituiți de-a reclama mâna Penelopei îngrozite de bădărănie lor. In desgustul ei dureros, ea distrăma într’o clipă tot ce încercase să țese pentru întărirea unirii și consolida­rea neamului întregit. In fruntea sgomotosului grup de trafi­sfugi și istoviți, cari se improvi­zară ca pețitori îndrăzneți și impe­­tuoși, se prezintă un oștean încărun­țit, pe buzele căruia amintirile tine­­reței uitaseră încremenit un zâmbet de cuceritor de pe vremuri. Cu groa­ză zări Penelope în anturajul tom­­natecului stețitor și pe un pețitoraș țanțoș ca un bulibaș, coafat după vechiul fason austriacesc și purtând pe mlădioasele­ i­nele o eșarfă verde din Regensburg, pe care i-o făcuse plocon faimoasa federală din țara de 80S, înfățișarea bizară a nouilor pețito­ri, cu apucături ordinare și gesturi a­­menințătoare, făcură pe biata Pene­lope să se cutremure îh întreaga ei ființă. Supusă unui sever regim ca­zon, ea sa așeză, plină de resemnare, la mântuitorul ei război și începu să țese, după comandă, la pravili și ce­­dule, cu o grabă și o iuțeală de să sfarme războiul nu alta. Ce vâlvă sălbatică și veselie în ju­rul fericitului pețitor, care, sigur de izbândă, în semeția sa nechibzuită, se credea, la un moment dat, destul de năzdrăvan pentru a se putea impo­trivi înșiși zeilor din Olimp. Ce les­ne amețește omul de rând și-și pier­de cumpătul când soarta la frivolita­tea jocului ei, se ridică la Înălțimi nemer­i­tate! Dar când norocul își schimbă pasul nu aduc anii ce aduce ceasul. Mânia lui Joe pedepsitorul se descarcă ca un trăsnet din senin asupra semețului pețitor. Planurile lui de serată se risipiră ca un vis capricios. Tovară­șii săi de ch­ef și de îmbogățire se Îînprăștiază în toate părțile, lepă­­dându se în mare parte de el ca Sf. Pavel din scriptură. Dar biata Pene­lope, la rândul ei,­ scăpând de obse­­siunile oșteanului istovit, distram? într’o noapte fatidică toată pânza de pravili și cedule pe care la comand­­a vârstase destul de des cu dung aurii de reșire și permise. Fără nici o nădejde de a se mai putea reface, senilul pețitor, grav ră­nit în ambițiunile sale bolnăvicioase, părăsi curtea Penelopei, chinuit de dorul ei. Dar bietul invalid nici nu apucase de a-și lua rămas bun de la adorata sa, când roluri nesfârșite de pețitori începură să dea busna peste sărmana Penelope, care nici nu se re­culese bine de obsesiunile oșteanului. Cel mai meșter la cuvânt era un ve­­chiu curtezan, care încă din îndepăr­tatele sale tinerețe făcea ochi dulci Penelopei. Dar oricât de alese și meș­teșugite ar fi cuvintele sale, ele nu au căldura tinereței și puterea convin­gerii și încrederei pentru a muta ini­ma Penelopei. E­a continuă a rămâne rece și nesimțitoare ca și sloiul de ghiață la bătaia razelor de soare tn timpul iernii, raze care luminează dacă nu încălzesc. Importunată prin asiduitățile acestui întârziat peți­tor, biata Penelope trebue să se așeze iarăș la războiul ei mângâitor și să țese după placul și izvodul nou­lui adorator până ce va sosi clipa fa­tală de a deștese și distrăma iarăș țesătura întreagă. Dar, oricât, acest succes, deși numai efemer, nemulțumi adânc pe ceilalți pețitori, cari începură să se agite. Orbiți de­ patimi, și chinuiți de ambi­țiuni, și gelozie, ei începură să per­­tracteze intre ei, punând la cale fel de fel de blocuri, unul mai democra­tic și mai constituțional decât altul, dar toate cu scopul de a ajunge în grațiile Penelopei prin înlăturarea fe­ricitului curtezan și prin zăbovirea în­toarcerii lui Odisseu. În zadar se frământă, se războiesc, se împacă și se confiază diversele cete de pețitori, de toate culorile și de toate credințele! Rivalitatea între ei este prea pronunțată, ambițiunile sunt prea mari, și scopurile spre care tind sunt prea diferite, pentru ca să se poată înțelege întrelalta la o mun­că rodnică și folositoare. Patimile lor sunt prea fierbinți, experiența, price­perea, competența și capacitatea sunnt prea inegale pentru ca roadele cola­borării lor să fie trainice. In urma îndelungatei sale experi­ențe, înțeleaptă Penelope îi vede cum se mistuesc de dorul ei, cunoaște sco­purile și năzuințele lor, pricepe mai bi­ne ca oricine gîndul lor ascuns; ea știe să taxeze însă pe fiecare după puterea sa de muncă. In cursul vremii s’a sătu­rat și ea de impetuositatea, sfidarea, risipa, inconsecvența, nehotărârea și răutatea pețitorilor săi. Desgustată de imoralitatea și destrăbălarea comisă de unii din ei în casă la dânsa, ea ii repudiază, așteptând azi mai mult ca oricând întoarcerea neîntârziată a lui Odisseu, celui încercat la lupte, bogat în experiența vieții, hotărât la fapte, priceput la gospodărie, cruțător la banul public și cu dreptate față de fiecare. Și’n adevăr Odisseu este aproape și va sosi pe neașteptate, pentru a salva cinstea și reputația chinuitei Penelo­pe și pentru a pune capăt destrăbă­lării pețitorilor capricioși, nehotărâți zavistnici. Și aceasta o dorim cu toții în intersul țarii și al moralității publice. I. NISTOR NOTE Filozofia lui Heilere ■—— Sărbătorirea lui Moli­ére nu numai în țara pe care a eternizat-o gloria lui, dar în întreaga lume unde socie­tățile sunt eșite din faza primitivă a culturei, va trebui­ să pună in lumină un mare învățământ moral și etic. Se va vorbi de marele lui talent co­mic — și se va nota adevărul că ver­sul comic nu a avut un alt mânuitor mai dibaciu de­cât pe Poquelin; se va arăta de către conferențiari, și se va simți de către spectatori, meșteșu­gul acela genial, care topea în tipuri eterne și neschimbate, schimbătoarele fețe ale realtății. Arta lui Moliére, este din acelea pe care explicațiile producției ei, nu pot să o înalțe mai mult de­cât o simte adâncul sufletelor celor ce aud „Mi­­santropil“ și „Avarul“, „Ipocritul" ori „Femeile savante”. Dar Molière în afară de latura lui pur artistică, este și un mare mora­list. Opera­ lui e Închinată batjocori­­rei ipocrizei — Tartuffe este realiza­­ția sintetică a acestui gând — sub ori­ce forme și ridiculizarea tendințelor de a masca, de a schimba, de a altera natura omenească. Sfatul lui Molière se reduc­e la ma­rea lecție morală: „Fiți așa cum sun­teți și nu­cercați să fiți altfel de ceea ce în realitate sunteți !“ De ce să credeți că a ști trei cuvin­te grecești este o minune, „doamnelor savante"? De ce nu ascultați glasul Mariannei care nu știe să fie „preți­oasă“ dar are bun simț? De ce domnilor medici nu admiteți ca cineva să se lecuiască „fără avi­zul facultăței"? La o parte formele goale, conven­ționale, moda ridiculă, prefăcătoria sub toate formele !... La o parte apa­rențele! înțelegeți și­­ iubiți natura ! In acest înțeles Molière este un filo­sof al naturii, un Vernlam Bacon de alt gen, căci în vremea când știința timpului era încă în faza entităților metafizice și în care se credea că o­­piul adoarme­ pentru că are virtus dormitiva, Molière înțelege că lumea este un mare spectacol de forțe cari se susțin unele pe altele, în chip na­tural și fără idei preconcepute. Molière este astfel și un mare izvor de­ înțelepciune morală, căci opera lui este ridiculizarea prefăcătoriei sub orice formă. Și care societate și ce timp nu are­­ voc de biciuirea prefăcătoriei? PETRONIUS «mm* 4g* J? Culisele Conferinței dels Citings ATITUDINEA METAURGISTILOR FRANCEZI Esa—■ ■iiiiiiinir min Fuin — iisde el un stir ffrancez asczstă atitudine Nu se poate trece Cu vederea — scrie „Câblegramme“ — incidentul care s’a produs, zilele trecute, în cu­lisele Conferinței pentru reconstruc­ția economică a Europei. Anumiți membri ai comitetului metalurgist, solicitați să facă parte din delegația franceză la această Conferință au re­fuzat, net, această onoare. Lista termi elenilor, cari alcătuiesc delegația, mărturisește refuzul lor, cu toată elocvența. Numai întreprinderile Creusot și oțelăriile de la St.-Cha­­mond sunt actualmente reprezentate la Cannes. In zadar, s’ar căuta, deci pe listă numele Wendel ori Caval­­lier, în care se încarnează veritabi­la direcțiune și spiritul atotputerni­cului comitet. Astfel,­­a doua zi chiar, după ieșirea d-lui Briand îm­potriva rivalităților, manifestate în­tre marile noastre bănci, iată că acelaș egoism deplorabil se afirmă și în sânul întreprinderilor meta­lurgice importante. Comitetul ară­tat înțelege să rămână singurul stă­pân al marii noastre industrii. El , fixează prețurile, impune tarifele sale și tot el conduce serviciile va­­­­male, sub scutul unei prese țom­­i­plet aservite. Disprețuim­ parlamen­­tul și puterea executivă, comitetul­­ metalurgist trece peste legi, când nu­­ le poate inspira, și abate toate neno­rocirile pe capul aceluia care ar în­drăzni să lupte împotriva acestei colectivități rapace, acestui adevă­rat stat în stat. * Puterea grupului me­­talurgisticn. Ia Republica franceză, ciocanul este suveran. D. Loucheur a trebuit să o recunoască într’o ședință a Ca­merei. Și e minunată această îndrăz­neală a sa, mai ales că e vorba să se pună bazele unei alianțe econo­mice internaționale, fără consulta­rea dinastiei Wendel! Intr’o aseme­nea atmosferă începe opera cea mai grea pe care urmează să o desăvâr­șească activitatea umanității... In fața dezorganizărei profunde a sistemului european opiniunea pu­blică a crezut că se poate bizui pe atenuarea războiului fratricid, sus­ținut de finanța și industria mare! S’a convenit că interesul general tra­duc să devie dominant, asmuțind patimele de tot felul. Ei bine, patro­nii metalurgiști au absolut alte pre­ocupări de ordin mult mai practic. Căunăzi, aceștia se vrăjmieșeau în spatele „Băncei industriale a Chi­nei“, punând obstacole guvernului, care încerca să înlăture dezastrul. Ce ar trebui să facă guvernul francez Azi, Europa este amenințată de un faliment catastrofal. Salvarea ei re­zidă numai într’o metodică și inter­naționala organizare a producțiu­­nei. Dar o astfel de organizație nu ar însemna, limitarea hegemoniei Comitetului de metalurgiști? Și a­­tunci guvernul trebue să-și menți­nă impasibilitatea? El a promis, so­lemn, în Parlament, că va paraliza, aceste rezistențe, cari îi nimicesc orice activitate. Ce mai așteaptă, deci, spre a izbi pe acei cari le or­ganizează ca și pe complicii lor din administrațiile publice? Mai mult, Franța, nu păstrează, singură, acest trist privilegiu. Rui­na „Casei Ansaldo“ și prăbușirea „Băncii italiene de scont“ demon­strează că și dincolo de Alpi intere­sul primează orice sentiment, des­tul de fecund totuși pentru a asi­gura solidaritatea între finanță și jproducțiunea industrială. Magnații industriei con­­ t­mp­ora­ne In felul acesta, mândri de auto­cratismul lor, magnații industriei contemporane, fie că se numesc ei Stinnes, Cavallier sau Wendel, se ridică, necopJ­er­a­t, în calea guverne­lor, pretinzând ea să li se aplice po­litica, așa cum le-­ dictează intere­sele lor meschine, in sânul demo­crațiilor mobile, sclave ale majori­tăților cari se cumpără sau ale unor opiniuni ușor de mistificat, oamenii aceștia și întreprinderile lor se in­stalează fără nici o teamă, contro­lând viața cetățenească, inspirând imperialism­e rivale și împiedicând recon­ciliațiunea popoarelor. Altă dată, guvernământul era, totdeauna, în măsură să tra­gă la răspundere pe aceia cari încercau să speculeze, pentru profitul lor, o națiune. Fou­­quet fusese pedepsit atunci. Insă, pe consângenii lui de azi cine se va încumeta să­-i cerceteze? Creaturile lor s’au instalat în anticamera pu­­terei, și cel care,­­după mai bine de patru veacuri, ocupă locul lui Lu­dovic XIV, nu i-a apărat cu căl­dură? Totuși, vremurile se schimbă. Și va veni o zi în care popoarele, dân­­du-și seama de ignoranța sau indo­lența lor, îi va alunga ca furia re­voluționarilor din 1789. In așteptare, cine va putea impu­ne, acelora cari refuză sistematic orice co­ncilianță, uniunea necesară situației de pe continent? ZI CU ZI Ziarul „Dimineața“ într’un­ artico­laș cu titlul „Pielea ursului....“ ju­bilează la gândul că Constantinescu condamnat de 2 ori la moarte de că­tre curțile marțiale, pentru crimele lui, nu este încă prins. Că se bucură „Dimineața“ de fap­tul că un periculos comunist a scă­pat — lucrul nu ne miră pentru că cunoaștem preferințele și simpatiile acestui ziar. Dar să nu se bucure prea mult că a evadat un comunist. Justiția română îi va veni de hac, — și pentru că „Dimineața“ ne adu­ce aminte de un proverb cu ursu, știm și noi altul «are sună : „joacă ursul prin­ vecini“... Azi Constanti­nescu, condamnat, mâine altul, tot așa de periculos. Societatea nu se va lăsa distrusă de dragul ziarelor anarhiste. * Articolul publicat în ziarul nostru „Radicalism regional’* e socotit de unele ziare ca o dare îndărăt, și ea prea moderat, iar de „îndreptarea” ca prea violent. N’ar fi mai bine să se lase articolul fără calificare, dar­­ să se convingă toți de adevărul ce­lor cuprinse în el ? D. dr. Gheorgl­an a fost exclus din partidul poporului, anunță „In­dreptarea“. Dacă acest ziar va no­ta pe toți cei ce pleacă din partid, și pe cei ce sunt excluși după ce a introdus rubrica lichelelor, va a­­junge la un moment dat că nu va mai avea coloane în­deajuns! $ * Moartea Lui Dan ta Voi cari intratî la Teatru, Câte doi sau câte patru, Ca să asistati la piesa Lui N. Ior­ga, care adesea Ține conferințe ’n Franța: Lasciate ogni speranza.... Gulnets 0 ȚARA FERICITA.. Cum M păcură și Pâine Unele din morile Capitalei au în­cetat lucrul, în mijlocul sărbători­lor, din lipsă de combustibil. Altele amenință să le urmeze, azi mâine, din cauză că nu se poate organiza transportul a 8—10 vagoane de pă­cură cât le este zilnic necesar. Po­pulația a început de altfel, să simtă lipsa pâinei în timp ce d. Ghiorghi­­an telefonează societate! „Distribu­ția de petrol“ „rugând ipse" pentru câteva cisterne /... Aceasta este situația în Capitala țarei, la 80 kilometri depărtare de terenurile petrolifere ce dau streină­tă­ți zilnic sute de vagoane petrol. Și din faptul că Bucureștii nu au cere 8—10 vagoane necesare funcționărei morilor putem trage concluzia asu­pra lipsei ce domnește în restul ta­rei. Dar această lipsă este combinată cu o speculă nerușinată, morile plângându-se că prețurile maximale departe de­ a fi respectate se cere 15.000 lei pe vagonul de păcură și 27.000 pe acel de benzină. De altfel e un lucru cunoscut că majoritatea societăților petrolifere lucrează nu­mai cu și prin samsari, speculându- se populația de pretutindeni, călcân­du-se legile și regulamentele în vi­goare. Mai mult, chiar producția este astfel limitată în­cât să se simtă lipsa ce dă naștere speculei. Toate acestea se petrec sub ochi­ binevoitori ai autorităților. Cu ru­gămințile telefonice ale d-lui Ghior­­ghian nu se poate stăvili desigur­­ îndrăzneala acaparatorilor. Măsurile energice cari se cer, nu pot fi luate însă de guvernul de azi, după cum nici cel de eri n'a fost în stare să impue respectul legilor, călcăndu-le el însuși. Lipsa de pâine di timpul sărbăto­rilor azi e datorită rușinoasei lipse de păcură dar o­­ară cu bogaje ex­ploatări petrolifere în jurul Capita­lei. Mâine însă lipsa de pâine se va datori dispariției grâului, înghițit de exportul nebunesc al guvernului Averescu și de politica nenorocită ce s'a făcut în această chestiune. In­formațiile statistice arată că nu Mai Vom mânca făină de porumb, dacă nu vom importa grâu. Astfel ruși­nea unei guvernări nenorocite se va complecta cu un adevărat dezastru fara „eminamente agricolă“ rămâ­nând fără grâu. Până atunci însă guvernul ar tre­bui să soluționeze cel puțin criza de petrol care lasă fără pâine populația Capitalei. ►­—­­ .. . —.....^■««»'——­ ECOURI O telegramă din Christiania spune că bolșevicii au organizat propaganda,și printre copiii norvegieni, cărora le inspiră ura împotriva Bisericii și Statului L­a Canterbury (Franța) s’au găsit nume­roase monede antice. Una e de pe vre­mea Im­piratului roman Gallienus. Si celelalte de la începutul erei creșt­ne. D­in statisticele consiliului municipal din Paris se desprinde concluzia fericită, că criminalitatea a scăzut în acest o­raș. Pe când anul precedent numărul aface­rilor criminale serioase se ridicase la 1/87, anul acesta a scăzut la 1.090, iar numărul asasinatelor se ridică la 2110. Z­iarul «Le Matin» arată că într’o sin­gură fabrică din Germania s’au fos­t ascunse sub grămezi de lemne 40(X) puști, 82 mitraliere și o mare cantitate de alt material de războiu­­—•••­M­aistrul de războiu al Franței, prepară aranjarea unei cărți de aur în vede­rea glorificării și comemorării mor­ților francezi. Ziarele franceze comentează cu o deo­sebită simpatie faptul că admiratorii d-nei Cur­e, celebru­­­ fizician?, au in­tenția să-i pună candidatura la locul rǎ­mas vacant la Academia de medicină din Paris. ...............----------------------------------------- " 1 ■— 1 Sâmbătă 14 Istinert« 1922 ■BggL^in­LjngaLBggHB Rîvafigijile dintre aliați CU PRILEJUL CONFERIȚEI DE LA WASHINGTON Rezultat el a atitudinat ostie m sal is-m­iens fals el a Frai ța Conferința de la Washington își termină lucrările sale într’o at­mosferă înveninată. Citațiile inexacte dintr’un arti­col al comandantului Castex, fa­­cute de lordul Lee, publicarea de false documente referitoare la un pretins acord franco-japonez asu­pra Siberiei, declamațiile presei galbene contra Franței, campania violentă a lui Wells și a celorlalți publiciști englezi, dările de seamă ale corespondenților italieni cari celebrează cu o bucurie deosebiți­ insuccesele politicei franceze și denunță Franța ca instrumentul sabotării Conferinței. Atitudinea presei [talene In concertul criticilor asupra pretinsului imperialism francez­, presa italiană — scrie „Journal des Débats“— se distinge printr’o severitate particulară. Ziarul „Stampa“ care devenise mai moderat în timpul ministeru­lui lui Giolitti, a reluat atitudi­nea lui francofobă de altă dată. „Corriere della Sena“ el însuși adoptă tonul confraților săi. El a­­nunță căderea lui Philippe Ber­thelot, ca datorită naționaliștilor francezi, și că de azi înainte Franța, va avea o armată care va­lorează cât toate celelalte, și o flotă puțin inferioară celei a An­gliei și a Americei — dar menți­nută cu intenția a rivaliza cu ele. Marele jurnal milanez — luat de curentul galofob care traver­sează astăzi întreaga­ Italie, adao­gă: „Nici­odată o națiune, nici chiar Germania la Congresul dela Haga, nu-și asumase mai multă răspundere în fața ei însăși și a lumii întregi, decât Franța ai că­rei delegați prin intransigența lor, provoacă insuccesul Conferin­ței de la Washington. Toate sta­tele, scrie acela­ș ziar, începând de la America până la Italia au fă­cut și fac tot ce le stă în putință pentru ca criza de după război să se rezolve în așa fel, încât so­­luțiunea dată să constitue un re­mediu pentru întreaga lume ca și pentru Franța. E vina ei însă dacă continuând să procedeze așa cum a procedat până acum, Franța ri­dică contra ei unanimitatea poli­tică și morală a lumii întregi". Manifsî StafliSa contra Franței , firesc deci ca mir’un mediu în care opinia publică este între­ținută în ‘acest chip, manifesta­țiile contra Franței să izbucnească din toate părțile. Ele s’au întins, și s’au produs până și în coloniile italiene. Iată ce scrie un­ ziar gu­vernamental „Corriere­­ de Tri­poli“, într’un număr al lui de a­­cum câteva săptămâni, cu ocazia unei demonstrații contra consula­tului Franței: „Mulțimea manifestanților se îndreaptă în grupuri mici către consulatul francez. Pe piața din fața Consulatului, este oprită de carabinierii care păzeau acest consulat. Manifestanții se opresc. Se în­cearcă să se convingă mulțimea să nu comită violențe; lecția prinde și se mulțumesc să arunce tot fe­lul de injurii la adresa franței și a lui Briand, sclamând în acelaș timp Italia. In mijlocul urletelor un nenoro­cit strigă: „Trăiască Franța!“. Peste o clipă a fost linșat. Un altul strigă „jos lașii Italiei“, ceea c e rau interpretat, produse o reacțiune din partea poliției care a vrut să-l aresteze. a Această măreață manifestație — adaugă acelaș ziar — are în­treaga ei semnificare și inițiativa fascistă, a cules aprobarea tuturor cetățenilor, care se simt mândri că în vinele lor curge sânge italian“. Ca *=e cr*»ti« la lumea Această povestire naivă dă o i­­dee despre sentimentele de care este animat poporul italian față de Franța. Totuși nu se poate contesta că anumite persoane politice din I­­talia păstrează credința ca o a­­propiere mai strânsă între cele două popoare este cu putință. D-l Raineri, ministrul regiuni­lor liberale ale Ruliei — a făcut optimiste declarații in privința relațiilor dintre Italia și Franța. Domnia sa n’a ascuns, că Italia regretă că­ nu găsește în­ Franța o apreciere dreaptă și situației, ca­re este în această țară. Cazul cu „Banca di Sconza“, când Franța părea că pune la în­doială întregul credit al Italiei — a­ demonstrat aceasta: „Totuși, a adăugat minist­rul ita­lian, solidaritatea dintre Franța și Italia nu se poate dezminți“. Conferința de la Cannes — în­­chec „Journal des Débats“—va lă­muri însă complect echivocul din­tre cele două țări. CHESTIUNI MILITARE „CONSILIERUL“ de onoare și onorific al M­nisterului de război de Caletul Alex. I. P.upașcu- S­tejar In ziarul „Univarsul”, cu data de 17 Decembrie 1021 și ca urmare a in­cidentului dintre u­-nii Georoceariu și locot.-colonel Milcoveanu, s’a­ publicat un report al acestui ofițer către, minis­terul de război, pe­ care d. secretar ge­neral­ al acelui minister, a pus­­ urmă­toarea rezoluțiune: „Rog pe d. general Cantacuzino, „consilierul raminerului, își afacerile „de onoare ale ofițerilor..» etc.“ Prin urmare, aristă u­n consiler a­l ministerului de războiu care are delicata sarcină, de a cerceta și a-și da avizul, adică mai lămurit, a indica ministerului sol­u­țiu­ni­le, în afacerile de onoare ale ofițerilor. Dacă este așa, ne întrebăm, pe baza cărui text de lege sau regulament, ministerul de război a instituit acest organ de investigațiune și arbitraj in armata noastră privitor la o chesti­une atât de importantă și de delicată, cum este aceea a onoarei ofițerilor și care este contrar dispozițiunilor, prin­cipiilor și spiritului legilor și regula­mentelor de organizare a armatei, ca­re stabilesc ierarhia, comandamentul, disciplina, spiritul de corp, camarade­ria și solidaritatea ostășiască; princi­pii și dispozițiuni, care au intrat în domeniul tradițiun­ei și care sunt în strânsă legătură, atât cu sancțiunile 1 mumșmi pi ■ [UNK] Continuarea în pgina 2-a VIAȚA LITERARA SN» iTRîITSAKY Urmărind Idealul de 0 Cifra,i Sfaturile Calinei de Lucrezzia Karnabatt De câte ori ne găsim în fața u­­manului în speță. noi desfășurări de fapte, care ese din cadrul obicinuit al vieții de toate zilele, exclamăm cu o con­vingere fără replică: Asta e un roman. De multe ori un alt răs­puns, care urmărește acesș țel sună cam astfel: Dacă ai citi cele întâmplate, nai­ crede, fiindcă sunt fapte de roman, dar eu am fost martorul celor petrecute și de aceea cred. In aceste două formule zace una din opiniile curente asupra literaturii în genere și asupra ro­ Romanul ar fi deci un fel de po­vestire extraordinară a unor eve­nimente extraordinare. Dacă ar fi așa... Nu e vorbă, chiar înțelegând romanul a­șa cum trebue și totuși cel puțin trei sferturi din produc­­țiunea romanului pe scoarța glo­bului ar trebui privită ca o in­­tențiiune neizbutită. Dacă am înțelege însă romanul, a­șa cum nu trebue, atunci orice minciună mai lungă ar fi un ro­man. Și referindu-ne la poezia epică în proză,­ceiași interpreți eme­riți ai vieței cotidiane ar spune c că nuvela este o minciună mai scurtă iar schița o minciună mititică. Nu ar uita să adauge însă, că, deși dimensiunile sunt variabile, totuș chiar și în cea mai scurtă schiță, minciuna trebue să fie gogoneață. De altfel au fost cugetători cu o oarecare siluetă intelectuală, care au susținut că arta este o min­ciună. Paulhan este dintre aceștia. Dar minciuna la aceștia însemna tot ceea ce nu e realitate imediată. .De îndată ce exprimăm realitatea prin ajutorul unei mediațiuni, — în cazul nostru e vorba de mediați­­unea sufletească — realitatea de­vine minciună. La urme, urmelor, după cum se vede totul ,­e reduce la o ceartă de cuvinte, care, odată a­­planată, intrăm treptat în cuge­tarea pură. înțelepciunea cotidiană însă, ca­re se hrănește numai din cuvinte și se adăpostește numai în formu­le scurte dar... definitive, conside­ră arta ca o minciună, iar min­ciuna ca o artă. Dincoace și din­colo de această formulă, e o lume, care nu-l interesează pe înțeleptul cotidian. Un astfel de înțelept citind car­tea d-lui Tafrali și-ar verifica for­mula și ar striga fericit: Iată un roman. Autorul urmând pilda devenită tradiție a unor înaintași, ne dă conținutul unui manuscris găsit de cineva, undeva, cândva. Un om nenorocit in căsnicie caută să-și aline durerea, povestin­du-și întâmplările, cari au adus ca rezultat însurătoarea sa. Cel ce găsește manuscrisul (151 de pa­gini) este fiul, care află cu aceas­tă ocazie, că adevărata lui mamă nu mai trăește și că aceleia căreia îi zicea mamă, este o străină pen­tru sine. Atunci fiul pleacă să gă­sească mormântul mamei, unde va fi ajuns de tatăl său și amândoi vor îngenunchia pe țărâna rece. Iată, am putea zice, paranteza în care stă așa zisul roman, adi­că manuscrisul, așa în­cât manu­scrisul va forma obiectul atențiu­nei noastre. . Radu, autorul manuscrisului, fa­ce cunoștința unei studente român­ce din Basarabia­­ și care își urma studiile în Rusia. Radu este câș­tigat de la început de farmecul Minei mai ales că amândoi firi en­tusiaste luptau prin organizaț­iuni studențești pentru ameliorarea în­tocmirilor sociale. La Radu aceas­tă luptă la București era foarte platonică pe când pentru Mina în Rusia, această luptă era concretă și foarte aprigă. Petrec vacanța împreună în cea mai suavă iubire și toamna se despart cu făgăduin­ța de a reveni unul altuia. întâl­nirea lor a avut loc la Măcin, iar acum ea pleacă la Kiev și el la București. In acest răstimp, care se scurge de la despărțirea lor, Ra­du începe să o uite in mijlocul vieței studențești din București și se îndrăgostește de alta. Mina cu gândul la el își continuă chema­rea și în timpul unei revoluțiuni, la care studenții iau parte activă, este rănită și scapă de la moartea, cu care o gândiă și rana căpăta­tă și poliția vestită de supravie­țuirea ei, grație unei familii ospi­taliere, unde este primită și ținu­tă ascunsă. Vlăstarul acestei fam­i­lii se îndrăgostește de ea, îi măr­­­turisește, dar ea arată, că iubește pe un altul. Și pleacă în țară unde Radu o uitase. O explicație are loc. Aci se termină manuscrisul. El își vine în fire, dar curând își dă seama, că nu o mai iubia și plea­că spre a se căsători cu cealaltă, după ce Mina știe că va fi mamă. Peste puțin Mina moare, iar co­pilul este luat de tată, care duce cea mai torturată viață cu aceea pe care o preferise Minei. Iată conținutul cărții, care ră­mâne o carte, dar nu um roman. E o carte interesantă, dar, încă oda­tă, nu e un roman, desfășurarea evenimentelor este o succesiune de spec­ie stângaciu zugrăvite, nu este o evoluție a unor caractere ce se ciocnesc, ca să le putem citi în fundul sufletelor. Și mai ales, ceea ce a ales autorul din viață, spre a o putea reduce la unitate nu este semnificativ. Să luăm un singur exemplu: Ra­du o uită pe Mina. Care este mo­tivul estetic! De­sigur, că nu „o­­chii, care nu se văd se uită­,, Supe­rr­aga ■, • în mm­nds ~

Next