Viitorul, octombrie 1922 (Anul 16, nr. 4365-4390)

1922-10-07 / nr. 4370

L y- Flata pământului Analizând­ ori tendințele unora din partidele „noi“, am arătat mm unele din ele, în deosebi ace­la ce-și zice țărănesc, e strein de sufletul poporului pe care pretin­de că-1 reprezintă, cum, de pildă, curentele anarhice sau pornirile anti-dinastice pe cari conducăto­rii acestui partid le expun in pre­sa și discursurile lor, nu găsesc nici un răsunet, ci, dinpotrivă, o opunere hotărâtă în massele ță­ran­imei noastre,­­ iubitoare de ordine și cu un adânc sentiment dinastic. Dar nu numai de sufletul țăra­­nimei sunt streini acești domni, ci și de interesele ei. Un exemplu edificator este atitudinea pe care o ia­­ oficiosul partidului țără­nesc în chestiunea platei pămân­tului expropriat. Se știe că guvernul trecut,­ în­nainte ca opprasiunea distribuirei loturilor să fie desăvârșită, puse­se în circulațiune așa zisele bo­nuri de împroprietărire și chiar apeluri semnate de șeful guver­nului îndemnau țărănimea să cumpere asemenea bonuri cari trebuiau să slujească la plata pă­mântului expropriat. Am criticat atunci cu drept cu­vânt sistemul acesta,_ căci_ era i­­nadmisibil ca toți cei doritori de a avea pământ să poată plăti costul unuia sau mai multor lo­turi, înainte ca formalitățile dis­tribuirei să fie definitive. Bonul de împroprietărire, achitat­ele ta­ran, putea fi ușor considerat drept un titlu de proprietate, dar cei cari dintr-un motiv sau altul nu ar fi putut figura pe listele definitive, s’ar fi socotit nedrep­tățiți, — și s’ar fi creat astfel un izvor nesfârșit de nemulțumiri și agitațiuni. De­ atunci însă situațiunea s’a schimbat. Lucrările împroprietă­rite­ sunt aproape desăvârșite, și nu e departe momentul când ches­tiunea modalităței platei pămân­tului se va pune în întregul ei. Toate ziarele­­ serioase, în­deo­sebi publicațiile economice și fi­nanciare, au arătat­ în vremea din urmă că printre alte cauze com­plexe pentru cari piața noastră financiară suferă de o criză de numerar, este și aceea că o în­semnată parte din moneda în cir­culație este tezaurizată în mâini­le populației rurale. Și în mod normal, fără nici un fel de preocupare alta decât inte­resul general, s’a emis părerea că, cu prilejul plăței pământului expropriat, ar fi bine ca să se dea putință acelora dintre săteni cari au la dispoziție sume mai mari, să-și poată plăti loturile, fie în rate mai mari, fie chiar în total, dacă vor. Până acuma, după știința noa­stră, nu s’a luat nicio măsură în privința aceasta. S’a discutat nu­mai chestiunea­ în publicitate. Ei bine, atâta a fost de ajuns pen­tru ca ziarul oficios al partidu­lui țărănist să înceapă o adevă­rată campanie, în care este de­sigur vorba de­­ „oligarhia“ care vrea să despoaie pe țăran de a­­vutul său, de exploatarea țărăni­­mei și alte formule anarhice și demagogice. Nicio clipă aceia cari nu cu­nosc interesul și sufletul țăranu­­lui român n’au stat să cugete, că dacă i s’ar da putință ca acum când banul e mai ieftin și îl are la îndemână, să poată plăti sume mai mari din datoria pe care o are, aceasta nu e în desavanta­­jiul lui, ci tocmai dimpotrivă, în folosul său, ca și în acela al e­­conomiei generale. Dacă într’adevăr acei ce se în­cumetă să vorbească în numele țărănimei, ar fi în curent cu do­rințele și felul ei de a judeca oa­menii și lucrurile, ar ști că foar­te mulți împroprietăriți cer ei înși­și să li se dea această putin­ță de a-și achita loturile. E o banalitate să se mai vor­bească cum că țăranul e legat de pământul pe care-l face să rodea­scă și că legătura aceasta este pentru el mai puternică și senti­mentul lui de proprietate îi pare mai desăvârșit, mai solid așezat, atunci când știe că a numărat pre­țul ce-l datorește. De aci naște stăruința cu care mulți vor­ să scape mai curând de obligația a chitărei. Atât mai bine dacă această ș dință vine în ajutorul și al Sta­tului și al economiei general­­care sufere de pe urma crizei de numerar. Bine­înțeles, guvernul va chib­zui și va aprecia asupra măsuri­lor ce se vor lua și cari șa îin pace toate interesele în joc. Ceea ce am ținut să punem în eviden­ță este că și­ cu acest prilej, „oa­menii noi“ se dovedesc cu desă­vârșire streini de interesele și sufletul acelora în numele cărora pretind să vorbească. Zi CU ZI „Adevărul“ declară că va avea „tăria“ să sufere lovitura ce s’ar da „Viitorului“ când s’ar dovedi că suntem calomniatori. Mulțumim con­fratelui de această „tărie“, și-i de­clarăm că noi mai de mult i-am plătit polița. Am suferit cu „tărie“ reputația bine meritată ce și-a că­pătat în presă, aceea de a-și des­­minți totdeauna num­ele .• „Adevărul“ din faptul că semi­centenarul întemeierei parti­dului so­cial-democrat în Cehoslovacia va fi sărbătorit, scoate încheerea că la noi nu s’ar putea întâmpla așa ceva. Autoritățile n’ar lua parte la ser­bare. „Adevărul“ ar trebui să ne dovedească încă ceva. Oare „par­tidul social-democrat“ din Cehoslo­vacia a fost vreodată în legătură cu bolșevicii din afară ? ECOURS­ iarul „Times" află din sursă demnă de încredere­ că agenți bolșevici au achiziționat în Ita­lia numeroase automobile blindate. Comenzi de mitraliere și tancuri au fost făcute în unele uzine italiene, iar scopul ar fi o cooperare militară a bolșevicilor cu kemaliștii. Ia testamentele engleze sunt une­­­ori clause ciudate pe care legea­­ le execută sau le dă tot spriji­nul necesar pentru a fi executate. Un cetățean din Westcliff al cărui fiu s’a căsătorit fără consimțămân­tul să­u­, a lăsat prin testament cla­uza că acel fiu nu va avea drept la moștenire până ce nu va veni cu un preot și reprezentant al jus­tiției, să îngenuncheze la mormânt și să reciteze de câteva ori porun­ca : „Onorează pe tatăl tău și pe mama ta, pentru a avea o­ viață în­delungată".­­ R­azele X au făcut încă o victimă în lumea medicală. Doctorul Reiss de la spitalul St. Blandi­­ne, din Metz primul care a aplicat radiologia în acel oraș a trebuit acum câțiva ani să-și amputeze un deget de la mâna dreaptă. Conti­nuând să lucreze, răul a progresat și moartea a survenit după amputarea brațului dintrei Serbările tncoronărei CATEDRALA DELA ALBA IUUA PRIM INTERES OEIERIL LA... INTERESUL PERSONAL ,„Secretând general“ al Parti­dului național, a cărui menire este să „combată“ neîncetat în numele grupării citate, — doar, doar va reuși să dea impresia de „fruntaș politic”, — a găsit în sfârșit o nouă formulă pentru „a fixa“ atitudinea naționaliștilor în fața marilor probleme de azi. „Prin interes general la intere­­su­l personal“ hotărăște ritos de secretar. Adică aplicând formula „prin expropriere și împroprietă­rire“, la Banca Agrară, la d-nii Bontescu, Boilă, Osvadă, Aurel Vlad etc., etc. Recunoaștem că formula e destul de interesantă și, dacă n’ar fi lipsa complectă de rușine care dă celor prinși asu­pra faptelor deliciuoase o îndrăz­neală nebănuită, am crede că d­­secretar general a amitut lapsus linguae. Dar nu, d-Sa face un studiu „aprofundat”-sa depar­te de-a polemiza fixează atitudi­nea și rostul partidului național în politica românească. Iată de pildă un pasaj: „Ne mai cereți pr­ograme mari și fapte mari? Mai mare fapta decât aceia că ne-am propus cu atâta încăpăți­­nare să realizăm amânarea lich­i­­darei până după refacere, se poa­te închipui?“ Amânarea lichidă roi de care vorbește de secreta general ca de un merit al par­ti­­­dului național e încercarea ce ar fi făcut-o „cu încăpățânare“ a­­ceastă grupare, de-a obține un ar­m­­istițiu între partidele politice, până după refacerea tarei Din nenorocire fina pană naționa­listă nu explică cum se împacă această­ afirmație cu realitatea brutală a faptelor, știută de toți. Căci tocmai partidul național care după ce a făcut să eșuez­­„pertractările“ cu toate celelaW partide, a început o campanie antinațională din cele mai vino­vate, — poartă vina luptei con­tra refacerei și unităței de sta­­t încă o dovadă a acestui fag este chiar articolul d-lui secretar care, printre rânduri lasă să se vadă ura nu contra partidului liberal, ceia ce ar fi natural, ci contra vechiului regat, ură ce nu cruță nici morții iluștri ce-au făcut țara așa cum e azi „Ne trebue oameni devotați Cauzei publice“, scrie d-sa, — „aci este o deosebire fundamentală între ar­deleni și între acei cari au gu­­­­vernat țara până la unire, cu câ­teva excepții pentru câteva gu­vernări conservatoare. Nu vreau să contest orice merit spiritului regățean. Dar în totalitatea sa spiritul regățean punea chestia astfel prin interes personal la interesul general Tot vechiul regat trebue să mulțumească d-lui secretar naționalist pentru bunăvoință cu care îl tratează probabil în interesul acelei „amâ­nări a lichidare­,“ ce constitue ,fapta mare“ a naționaliștilor­.. Credem acum că cetitorul e de plin edificat asupra „intereselor generale“ și „intereselor persona­le“ din cari a­m zi arăt articolul citat. i MM Frnifi­ H Sertelfeterdimi — M&rmekiui f@c&s —. Guvernul român a fost înștiin­țat că la serbările încoronărei Suveranilor României, Franța va fi reprezentată prin Mareșalul Foch și generalul Weygan. NOTE ipioîn­îia sf lîiaîin­ Societatea Națiunilor a fost in­ventată ca și Dumnezeul lui Vol­taire, dintr’o necesitate a mintei noa­stre, dintro nevoe a timpuri­lor ce au cunoscut cea mai sânge­roasă tragedie a cărei scenă s’a în­tins de la Fontainebleau, în Asia minoră­­ .Tivorâtă din atât de omenești ne­voi. Societatea Națiunilor —croită ca să împace lumea pe calea bu­nei înțelegeri — s’a ocupat din pri­mele momente ale constituției ei de mijloacele cele mai bune pen­tru a opri propagarea sifilisului, tifoidei sau tuberculozei ; iar a­­cum­ de curând de modul cum s’ar putea stăvili răul obscenitate­ în artă. Un spirit care ar fi înclinat spre găsire de contraste, ar vedea în a­­ceste preocupări ale Societătei Na­ți­un­il­or, dovada că scopul pentru care ea s’a constituit e din­ acelea ce nu pot fi atinse, și din lipsă de lucru, areopagul marilor diplomați își găsește astfel de lucru în di­recții străine și variate ! Dar o activitate bună, adică in­spirată de sentimente înalte, poa­te da rezultate apreciabile chiar și atunci când ese din cadrul ei ini­țial și legitim. Am fi astfel recu­­­n­oscători Ligei Națiunilor, dacă neputând să rezolve pașnic dife­rendele dintre popoare, ar face to­tul pentru a însănătoși manifestă­rile artistice din lume. Dar fără a cădea intrăm scep­ticism exagerat, ni se pare că după cum marile consiliu asupra căru­ia planează spiritul lui Richelieu ori Talleyrand, nu a putut împie­deca războaiele — priviți Orien­tul ! — tot asemeni nu va putea­mpiedeca răsfățul impudicităței. Obscenul este o relativitate su­­­­cesivă. Este o formă de exprima­t pe care o poate judeca într’un și mentalitatea unei epoce is­­orice, și în alt fel mentalitatea fied epoce. Nudul este artă sau f­otografie urmărită de politie, du­­cum este expresie sinceră de e­­noție artistică sau formă fanta­­­­dică ; brutalitatea expresiei iu s­­­ratură poate ține de humor, de inceritate, de pură morală, sau pate fi o­ f­ormă a unei negusto­­aști indecente. Unde se oprește astfel impudicul pentru­ a deveni libertate artisti­că ? E atât de greu de spus, a­­tât de greu de formulat, atât de subtil a stabili granițe între artă si obscen în­­cât avem­­ motive să ne iudeim că diplomații de nu au putut împăca lumea, vor ști să le găsească. PETRONIUS Un corespondent particular din Londra al revistei franceze „L’Eu­r­ope Nouvelle”, publicând un ar­ticol asupra situațiunei Irlandei, o consideră tragică și constată ca opiniunea britanică crede în u­­n­animitate că această situațiune nu mai poate fi îndreptată. Fap­tul e că în adevăr, guvernul bri­anic nu mai poate face nimic și nici nu mai încearcă ceva în Ir­landa. Pentru prima oară în viața lui, scriitorul englez Bernard Shaw a rostit niște cuvinte cari au fost aprobate de toată opiniunea bri­tanică. Ziarul „Morning Post”, citând cu elogii cuvintele lui Bernard­ Shaw, subliniază că pă­rerea Angliei e astfel unanimă în ce privește afacerile irlandeze. Bernard Shaw a spus că Irlanda suferă de epidemia omuciderii, manie pe care o numește patrio­tism. Un moment pierdut Dacă însă asasinarea lui Collins nu va face din orice irlandez de bun simț un jandarm voluntar și hotărât, această țară trebue să piară, căci dacă ea nu se poate­ guverna singură, nici o țară din lume nu va putea s-o guverneze, și guvernul său autonom va de­veni astfel o a­uto-extermiinare. Nu suntt încă trei luni de când Irlanda a avut în mâinile sale norocul de a propăși, așa cum nu l-a cunoscut de cinci sute ani în­coace. Prilejul fusese creiat în două etape scurte. In Decembrî trecut, după secole de agitații na­ționaliste, guvernul a concedat Irlandei, prin tratat, statutul sta­tului liber în sânul imperiului britanic. Tratatul a fost elaborat în cursul unei conferințe la care au luat parte câțiva oameni de stat irlandezi. Timp de șase luni însă a urmat un conflict violent în Irlanda, un fel de război civil între partidul care susținea tra­tatul — condus de Griffith și Collins — și partidul protivnic tratatului — condus de d. de Va­lera. S’a crezut atunci că s’a ho­tărât un termen pentru durerile nașterii libertății irlandeze. In­­tr’un elan al bunului simț, apro­bat de toate spiritele­ liberale din Anglia, cele două partide au că­zut de acord și s’a încheiat un pact de coaliție între d. de Valera de o parte și Griffith și Collins de alta. In acea clipă Irlanda a­­tingea pragul unei vieți noui care depindea de conduita ei ca sa fie fericită sau funestă. Un inamic neîmpăcat al Angliei . Mulți oameni însă au fost scep­lici în succesul acestei alianțe, și prin criticile lor, au semnalat chiar în redactarea pactului, in­­fluența machiavelică a fanaticu­lui de Valera, neîmpăcatul ina­mic al Angliei. In acelaș timp se recunoaște că Griffith și Collins aveau de­ înfruntat riscuri mari în afacerile Irlandei și că erau gata să dea dovadă de curajul și devotamentul lor. Se știe că a survenit curând după încheerea pactului, o pră­­bușire mieașteptată: încordarea fusese prea mare față de structu­ra construită în grabă a sinn-fei­­nerului unificat. Elementul fana­tic a rupt digurile. Sir Henry Wilson a fost asa­sinat în fața porții sale la Lon­dra. Griffith a sucombat din cauza excesului de muncă și a grijilor, iar Collins a fost ucis într-o cursă. De atunci a izbucnit un război civil sălbatic care a dezagregat țara. Dezagregarea poro- «MBMMnnwaEiHsgaBBBBB» tmar ^rFÎni irlandez Pentru oricine studiază institu­­țiunile politice, tragedia irlande­ză este un exemplu istoric al fa­limentului naturii umane colecti­ve, în ce privește expresia ei poli­tică. Sunt cinci cari susțin că po­litica este și a fost totdeauna ex­presia colectivă a vulgarității și a liniei de înțelepciune pe care oamenii întruniți în comun pot s-o manifesteze. In cazul Irlandei era vorba de o situațiune în care, pentru prima oară, după o lungă și dureroasă istorie de avânturi sănătoase împiedicate de orbirea politicei batanice, Irlanda se gă­sea în sfârșit liberă. Ea a fost pusă în fața acestui prilej pentru care luptase și pentru care pie­rise un mare număr de patrioți și de martiri. Dar în timp numai de câteva săptămâni, poporul ir­landez s’a dezagregat. Astăzi, ca o consecință a liber­tății ce -ia fost concediată, Ir­landa este ruinată economicește, și falită politicește. Cei doi oa­meni pe cari putea să se bizue pentru întemeierea unui nou stat, Griffith și Collins, au fost asa­sinați, unul prin gloanțe, cellalt prin tortura morală. A rămas nu­mai silueta d-lui de Valera mare și sinistră. El, mai mult decât toți a ruinat și ruinează Irlanda. Co­respondentul francez închee spu­nând că prin nebunia irlandezi­lor, inamicul cel mai insidios al Irlandei, a putut să facă un nou contract cu viața, pe când cei doi oameni de bine cari puteau si­ le rid­­ce țara, au fost suprimați unul după altul la un interval de zece zile. a O ȚARA NENOROCITA ÎHLAJAD­A cauza neștiinței poporale­ de a se esafisce s’a pierdut momentul favorabil al panepericenței~ Mich­ael Collins TWII t — $ Nu mai încape îndoială, de t­ind cu tractatul de la Versailles, statul român nu ma­i coincide cu neamul românesc. Fără să pri­mim formula tendențioasă că Ro­mânia nouă a devenit un stat poliglot, nu putem nega că statul român reprezintă interesele tutu­ror locuitorilor din România mare și deci trebue să țină soco­teală nu numai de nevoile pătu­rii românești dominante, dar și de ale celor 4-5 minorități eti­ice- ș­i, cu toate că pătura româneas­că are o nevoe mult mai mare de sprijinul statului român, ca una ce e comparativ mai săracă și mai înapoiată (deși desigur mai bine dotată) decât minoritățile, totuși statul român e nevoit să țină mai mult seamă de intere­sele acestora decât de-ale neamu­lui băștinaș. Pricinile sunt mul­te. Una rezidă în firea noastră generoasă și idealistă. Ne mân­­gâiem cu epitetul de suflet larg și primitor, fără să ne gândim că el nu e decât o formulă îndulcită a slăbiciunii și neglijenței. O a doua stă în constituția politică. Votul universal apasă grozav, în unele părți ale țării, asupra con­științei naționale, și omul politic e nevoit să sufere această apăsa­re, dacă vrea să aibă influență în viața statului. „Minoritățile la Văleni­i de Munte” e un fapt ca­racteristic, care arată, pe lângă frângerea unui suflet care n’a­­ fost nici­odată țeapăn, și o înge­­nunhere a intereselor neamului românesc în fața intereselor nou­lui stat român. Dar mai sunt șii alte pricini. Minoritățile etnice au un îndoit și chiar întrei­t spri­jin în afară. E mai întâi spriji­nul legal al Ligii Națiun­ilor. E apoi, sprijinul ocult al statelor din care au fost rupte. E, în fine, sprijinul, —­ cel mai priimejdios,— pentru că, vădit sau ascuns, este impus de legile economice, — sprijinul finanței internaționale, capitalurile, de care avem nevoe și care se revarsă, prin anume canaluri și însuflețite de anume directivă, care nu e a noastră,—în viața noastră politică și cultura­lă, căutând s’o domiine prin scli­­piturile unei repezi înaintări pe calea progresului. Dacă mai a­­dăugăm că minoritățile etnice (la care putem adăuga pe cele care vor să fi­e în acelaș timp și majo­ritare) au o educație socială mai veche și au în mână colportajul intelectual — cel mai minunat mijloc pentru a face anume at­mosferă plăcută tuturor, dar fo­lositoare numai unora — ne dăm bine seama­ că statul român, pr­in oamenii politici ce-i reprezintă, este oarecum terorizat și silit să țină seama mai mult de gălăgia celor puțini decât de așteptarea mută a celor mulți- Mai acu­m câțiva ani, am cău­tat să relev prin diferite articole și acțiunii în mijlocul unor aso­ciații culturale și profesionale, importanța politică a culturii în noua Românie. Dominația poli­tică și militară trebue să fie nea­părat însoțită de dominația cul­turală. Am vorbit atunci de o luptă pentru întâietatea cultu­rală a neamului, și i-am propus mai întâi, înființarea unei Case Culturale și mai apoi, un Minis­ter al Culturii. Era o nevoe sim­țită și de alții, — și am avut mul­țumirea să văd înjghebându-se diferite institutiii care au de scop să răspândească cultura și s’o intensifice, s’o promoveze și s’o ridice la perfecțiunea cuceritoa­re de suflete. „Casa Școalelor“ a devenit și „Casa culturii Popo­rului“. Ministerul Instrucțiunii și­-a pierdut Cultele, pentru ca să se constitue un nou Minister care să aibă, pe lângă grija cultelor religioage, și­ grija perfecțiunii artistice: „Ministerul Artelor și Cultelor“. Sub directa influență a Principelui Carol s’au creat „Muzeul Renașterii“, „Fondatia Principele Carol“ și „Casa Cultu­rii“, menite prin autoritatea su­perioară și necontestată, a viito­rului Rege, să prindă într’un mănunchiu activitatea tuturor societăților de cultură, să le in­tensifice activitatea și să contri­­buească astfel la o mai grabnică ridicare a popoarelor României mari din punct de vedere fizic, sufletesc și artistic. Aceste lăudabile și frumoase sforțări, care au și început să dea unele roade despre care voiu vor­, bi altă dată — au însă o me­teahnă, care nu s’ar lecui, chiar dacă toate ar fi coordonate epu­rate și unificate în superioara institutiiune a unui „Minister al Culturii“ propus de mine prin „Românimea culturală“ de acum trei ani. E că toate aceste insti­­tutiunii sunt mai mult sau mai puțin instituțiuni ale Statului român, sunt mai mult sau mai puțin legate de interesele­­ politi­ce ale acestui stat, — și, în miș­carea de progres pe care trebue s’o imprimăm majorității domi­nante, ele trebue să țină seamă, din pricinile analizate mai sus, — și într’o măsură chiar mai mare, — de interesele culturale ale minorităților. Copiii nu nu­ai­ nu pot avea toată „pâinea“, dar nici măcar jumătate din cât li s’ar cuveni. Politica statului șii Cultura neamului nu coincid și nici nu pot coincide. In fața acestei situatiuni, ches­tiunea culturii poporului român, trebue luată de la capăt. Nicii răs­pândirea, nici perfecționarea cul­turiii române, — cu caracter ro­mânesc, în spir­it românesc și ’n atmosfera sufletească româneas­că, — nu se poate face decât printr’o insti­tuțiune puternică, în care toate interesele trebue să fie numai ale neamului romă­­nesc. O astfel de instituțiune tre­­buie să fie creațiunea, nu a statu­lui, care nu poate face abstrac­ție de minorități, ci a oamenilor de­ cultură români, care, dându­­și frățește mâna, să încerce a-și coordona activitatea culturală în­tr’o singură superioară instituțiu­ne românească. Lucrul nu e greu. Această insti­tuțiune există. Ea posedă un im­pu­nător local și se bucură de-o popularitate, la care, trebue să mărturisim, a contribuit mai mult utilizarea localului, decât conținutul cultural pe care l-ar fi putut produce. Este Ateneul Ro­mân. Cu noua organizație care și-a dat-o, transformându-se într’o academie activă de concentrare, de producție, de răspândire și de perfecționare a culturii române,­­“­ această instituțiune n’are ne­voe decât de nițel spirit de sacri­ficiu din partea actualilor și vii­torilor lui membri. O sută două­zeci de bune voințe, — 60 în capi­tală, și 60 în diferite centre ale ță­rii, — la care se pot adăuga cel puțin de două ori atâtea voințe tinere sub forma membrilor co­respondenți, — cu un plan de lu­cru hotărât, și cuprinzând toate manifestările științifice, literare, artistice și filosofice, — pot creiis o atmosferă culturală serioasă curată având rădăcini în adâncu­rile fiidrei noastre sufletești, — pot deștepta, întări și perfecționa spiritul nostru național, pe care-l știm bine dotat, și pot începe cu sorți de izbândă lupta pentru în­tâietatea culturală a neamului românesc în statul român CRONICA CULTURALA STAT ROMAN si rația­ română de DRAGOMIRESCU Profesor universitar APROPOS RE EVENTUALA IMPORTANTA A ATE­­NEULUI ROM­­AN

Next