Viitorul, octombrie 1922 (Anul 16, nr. 4365-4390)
1922-10-07 / nr. 4370
L y- Flata pământului Analizând ori tendințele unora din partidele „noi“, am arătat mm unele din ele, în deosebi acela ce-și zice țărănesc, e strein de sufletul poporului pe care pretinde că-1 reprezintă, cum, de pildă, curentele anarhice sau pornirile anti-dinastice pe cari conducătorii acestui partid le expun in presa și discursurile lor, nu găsesc nici un răsunet, ci, dinpotrivă, o opunere hotărâtă în massele țăranimei noastre, iubitoare de ordine și cu un adânc sentiment dinastic. Dar nu numai de sufletul țăranimei sunt streini acești domni, ci și de interesele ei. Un exemplu edificator este atitudinea pe care o ia oficiosul partidului țărănesc în chestiunea platei pământului expropriat. Se știe că guvernul trecut, înnainte ca opprasiunea distribuirei loturilor să fie desăvârșită, pusese în circulațiune așa zisele bonuri de împroprietărire și chiar apeluri semnate de șeful guvernului îndemnau țărănimea să cumpere asemenea bonuri cari trebuiau să slujească la plata pământului expropriat. Am criticat atunci cu drept cuvânt sistemul acesta,_ căci_ era inadmisibil ca toți cei doritori de a avea pământ să poată plăti costul unuia sau mai multor loturi, înainte ca formalitățile distribuirei să fie definitive. Bonul de împroprietărire, achitatele taran, putea fi ușor considerat drept un titlu de proprietate, dar cei cari dintr-un motiv sau altul nu ar fi putut figura pe listele definitive, s’ar fi socotit nedreptățiți, — și s’ar fi creat astfel un izvor nesfârșit de nemulțumiri și agitațiuni. De atunci însă situațiunea s’a schimbat. Lucrările împroprietărite sunt aproape desăvârșite, și nu e departe momentul când chestiunea modalităței platei pământului se va pune în întregul ei. Toate ziarele serioase, îndeosebi publicațiile economice și financiare, au arătat în vremea din urmă că printre alte cauze complexe pentru cari piața noastră financiară suferă de o criză de numerar, este și aceea că o însemnată parte din moneda în circulație este tezaurizată în mâinile populației rurale. Și în mod normal, fără nici un fel de preocupare alta decât interesul general, s’a emis părerea că, cu prilejul plăței pământului expropriat, ar fi bine ca să se dea putință acelora dintre săteni cari au la dispoziție sume mai mari, să-și poată plăti loturile, fie în rate mai mari, fie chiar în total, dacă vor. Până acuma, după știința noastră, nu s’a luat nicio măsură în privința aceasta. S’a discutat numai chestiunea în publicitate. Ei bine, atâta a fost de ajuns pentru ca ziarul oficios al partidului țărănist să înceapă o adevărată campanie, în care este desigur vorba de „oligarhia“ care vrea să despoaie pe țăran de avutul său, de exploatarea țărănimei și alte formule anarhice și demagogice. Nicio clipă aceia cari nu cunosc interesul și sufletul țăranului român n’au stat să cugete, că dacă i s’ar da putință ca acum când banul e mai ieftin și îl are la îndemână, să poată plăti sume mai mari din datoria pe care o are, aceasta nu e în desavantajiul lui, ci tocmai dimpotrivă, în folosul său, ca și în acela al economiei generale. Dacă într’adevăr acei ce se încumetă să vorbească în numele țărănimei, ar fi în curent cu dorințele și felul ei de a judeca oamenii și lucrurile, ar ști că foarte mulți împroprietăriți cer ei înșiși să li se dea această putință de a-și achita loturile. E o banalitate să se mai vorbească cum că țăranul e legat de pământul pe care-l face să rodească și că legătura aceasta este pentru el mai puternică și sentimentul lui de proprietate îi pare mai desăvârșit, mai solid așezat, atunci când știe că a numărat prețul ce-l datorește. De aci naște stăruința cu care mulți vor să scape mai curând de obligația a chitărei. Atât mai bine dacă această ș dință vine în ajutorul și al Statului și al economiei generalcare sufere de pe urma crizei de numerar. Bineînțeles, guvernul va chibzui și va aprecia asupra măsurilor ce se vor lua și cari șa îin pace toate interesele în joc. Ceea ce am ținut să punem în evidență este că și cu acest prilej, „oamenii noi“ se dovedesc cu desăvârșire streini de interesele și sufletul acelora în numele cărora pretind să vorbească. Zi CU ZI „Adevărul“ declară că va avea „tăria“ să sufere lovitura ce s’ar da „Viitorului“ când s’ar dovedi că suntem calomniatori. Mulțumim confratelui de această „tărie“, și-i declarăm că noi mai de mult i-am plătit polița. Am suferit cu „tărie“ reputația bine meritată ce și-a căpătat în presă, aceea de a-și desminți totdeauna numele .• „Adevărul“ din faptul că semicentenarul întemeierei partidului social-democrat în Cehoslovacia va fi sărbătorit, scoate încheerea că la noi nu s’ar putea întâmpla așa ceva. Autoritățile n’ar lua parte la serbare. „Adevărul“ ar trebui să ne dovedească încă ceva. Oare „partidul social-democrat“ din Cehoslovacia a fost vreodată în legătură cu bolșevicii din afară ? ECOURS iarul „Times" află din sursă demnă de încredere că agenți bolșevici au achiziționat în Italia numeroase automobile blindate. Comenzi de mitraliere și tancuri au fost făcute în unele uzine italiene, iar scopul ar fi o cooperare militară a bolșevicilor cu kemaliștii. Ia testamentele engleze sunt uneori clause ciudate pe care legea le execută sau le dă tot sprijinul necesar pentru a fi executate. Un cetățean din Westcliff al cărui fiu s’a căsătorit fără consimțământul său, a lăsat prin testament clauza că acel fiu nu va avea drept la moștenire până ce nu va veni cu un preot și reprezentant al justiției, să îngenuncheze la mormânt și să reciteze de câteva ori porunca : „Onorează pe tatăl tău și pe mama ta, pentru a avea o viață îndelungată". Razele X au făcut încă o victimă în lumea medicală. Doctorul Reiss de la spitalul St. Blandine, din Metz primul care a aplicat radiologia în acel oraș a trebuit acum câțiva ani să-și amputeze un deget de la mâna dreaptă. Continuând să lucreze, răul a progresat și moartea a survenit după amputarea brațului dintrei Serbările tncoronărei CATEDRALA DELA ALBA IUUA PRIM INTERES OEIERIL LA... INTERESUL PERSONAL ,„Secretând general“ al Partidului național, a cărui menire este să „combată“ neîncetat în numele grupării citate, — doar, doar va reuși să dea impresia de „fruntaș politic”, — a găsit în sfârșit o nouă formulă pentru „a fixa“ atitudinea naționaliștilor în fața marilor probleme de azi. „Prin interes general la interesul personal“ hotărăște ritos de secretar. Adică aplicând formula „prin expropriere și împroprietărire“, la Banca Agrară, la d-nii Bontescu, Boilă, Osvadă, Aurel Vlad etc., etc. Recunoaștem că formula e destul de interesantă și, dacă n’ar fi lipsa complectă de rușine care dă celor prinși asupra faptelor deliciuoase o îndrăzneală nebănuită, am crede că dsecretar general a amitut lapsus linguae. Dar nu, d-Sa face un studiu „aprofundat”-sa departe de-a polemiza fixează atitudinea și rostul partidului național în politica românească. Iată de pildă un pasaj: „Ne mai cereți programe mari și fapte mari? Mai mare fapta decât aceia că ne-am propus cu atâta încăpăținare să realizăm amânarea lichidarei până după refacere, se poate închipui?“ Amânarea lichidă roi de care vorbește de secreta general ca de un merit al partidului național e încercarea ce ar fi făcut-o „cu încăpățânare“ această grupare, de-a obține un armistițiu între partidele politice, până după refacerea tarei Din nenorocire fina pană naționalistă nu explică cum se împacă această afirmație cu realitatea brutală a faptelor, știută de toți. Căci tocmai partidul național care după ce a făcut să eșuez„pertractările“ cu toate celelaW partide, a început o campanie antinațională din cele mai vinovate, — poartă vina luptei contra refacerei și unităței de stat încă o dovadă a acestui fag este chiar articolul d-lui secretar care, printre rânduri lasă să se vadă ura nu contra partidului liberal, ceia ce ar fi natural, ci contra vechiului regat, ură ce nu cruță nici morții iluștri ce-au făcut țara așa cum e azi „Ne trebue oameni devotați Cauzei publice“, scrie d-sa, — „aci este o deosebire fundamentală între ardeleni și între acei cari au guvernat țara până la unire, cu câteva excepții pentru câteva guvernări conservatoare. Nu vreau să contest orice merit spiritului regățean. Dar în totalitatea sa spiritul regățean punea chestia astfel prin interes personal la interesul general Tot vechiul regat trebue să mulțumească d-lui secretar naționalist pentru bunăvoință cu care îl tratează probabil în interesul acelei „amânări a lichidare,“ ce constitue ,fapta mare“ a naționaliștilor.. Credem acum că cetitorul e de plin edificat asupra „intereselor generale“ și „intereselor personale“ din cari am zi arăt articolul citat. i MM Frnifi H Sertelfeterdimi — M&rmekiui f@c&s —. Guvernul român a fost înștiințat că la serbările încoronărei Suveranilor României, Franța va fi reprezentată prin Mareșalul Foch și generalul Weygan. NOTE ipioînîia sf lîiaîin Societatea Națiunilor a fost inventată ca și Dumnezeul lui Voltaire, dintr’o necesitate a mintei noastre, dintro nevoe a timpurilor ce au cunoscut cea mai sângeroasă tragedie a cărei scenă s’a întins de la Fontainebleau, în Asia minoră .Tivorâtă din atât de omenești nevoi. Societatea Națiunilor —croită ca să împace lumea pe calea bunei înțelegeri — s’a ocupat din primele momente ale constituției ei de mijloacele cele mai bune pentru a opri propagarea sifilisului, tifoidei sau tuberculozei ; iar acum de curând de modul cum s’ar putea stăvili răul obscenitate în artă. Un spirit care ar fi înclinat spre găsire de contraste, ar vedea în aceste preocupări ale Societătei Națiunilor, dovada că scopul pentru care ea s’a constituit e din acelea ce nu pot fi atinse, și din lipsă de lucru, areopagul marilor diplomați își găsește astfel de lucru în direcții străine și variate ! Dar o activitate bună, adică inspirată de sentimente înalte, poate da rezultate apreciabile chiar și atunci când ese din cadrul ei inițial și legitim. Am fi astfel recunoscători Ligei Națiunilor, dacă neputând să rezolve pașnic diferendele dintre popoare, ar face totul pentru a însănătoși manifestările artistice din lume. Dar fără a cădea intrăm scepticism exagerat, ni se pare că după cum marile consiliu asupra căruia planează spiritul lui Richelieu ori Talleyrand, nu a putut împiedeca războaiele — priviți Orientul ! — tot asemeni nu va puteampiedeca răsfățul impudicităței. Obscenul este o relativitate sucesivă. Este o formă de exprimat pe care o poate judeca într’un și mentalitatea unei epoce isorice, și în alt fel mentalitatea fied epoce. Nudul este artă sau fotografie urmărită de politie, ducum este expresie sinceră de enoție artistică sau formă fantadică ; brutalitatea expresiei iu sratură poate ține de humor, de inceritate, de pură morală, sau pate fi o formă a unei negustoaști indecente. Unde se oprește astfel impudicul pentru a deveni libertate artistică ? E atât de greu de spus, atât de greu de formulat, atât de subtil a stabili granițe între artă si obscen încât avem motive să ne iudeim că diplomații de nu au putut împăca lumea, vor ști să le găsească. PETRONIUS Un corespondent particular din Londra al revistei franceze „L’Europe Nouvelle”, publicând un articol asupra situațiunei Irlandei, o consideră tragică și constată ca opiniunea britanică crede în unanimitate că această situațiune nu mai poate fi îndreptată. Faptul e că în adevăr, guvernul brianic nu mai poate face nimic și nici nu mai încearcă ceva în Irlanda. Pentru prima oară în viața lui, scriitorul englez Bernard Shaw a rostit niște cuvinte cari au fost aprobate de toată opiniunea britanică. Ziarul „Morning Post”, citând cu elogii cuvintele lui Bernard Shaw, subliniază că părerea Angliei e astfel unanimă în ce privește afacerile irlandeze. Bernard Shaw a spus că Irlanda suferă de epidemia omuciderii, manie pe care o numește patriotism. Un moment pierdut Dacă însă asasinarea lui Collins nu va face din orice irlandez de bun simț un jandarm voluntar și hotărât, această țară trebue să piară, căci dacă ea nu se poate guverna singură, nici o țară din lume nu va putea s-o guverneze, și guvernul său autonom va deveni astfel o auto-extermiinare. Nu suntt încă trei luni de când Irlanda a avut în mâinile sale norocul de a propăși, așa cum nu l-a cunoscut de cinci sute ani încoace. Prilejul fusese creiat în două etape scurte. In Decembrî trecut, după secole de agitații naționaliste, guvernul a concedat Irlandei, prin tratat, statutul statului liber în sânul imperiului britanic. Tratatul a fost elaborat în cursul unei conferințe la care au luat parte câțiva oameni de stat irlandezi. Timp de șase luni însă a urmat un conflict violent în Irlanda, un fel de război civil între partidul care susținea tratatul — condus de Griffith și Collins — și partidul protivnic tratatului — condus de d. de Valera. S’a crezut atunci că s’a hotărât un termen pentru durerile nașterii libertății irlandeze. Intr’un elan al bunului simț, aprobat de toate spiritele liberale din Anglia, cele două partide au căzut de acord și s’a încheiat un pact de coaliție între d. de Valera de o parte și Griffith și Collins de alta. In acea clipă Irlanda atingea pragul unei vieți noui care depindea de conduita ei ca sa fie fericită sau funestă. Un inamic neîmpăcat al Angliei . Mulți oameni însă au fost sceplici în succesul acestei alianțe, și prin criticile lor, au semnalat chiar în redactarea pactului, influența machiavelică a fanaticului de Valera, neîmpăcatul inamic al Angliei. In acelaș timp se recunoaște că Griffith și Collins aveau de înfruntat riscuri mari în afacerile Irlandei și că erau gata să dea dovadă de curajul și devotamentul lor. Se știe că a survenit curând după încheerea pactului, o prăbușire mieașteptată: încordarea fusese prea mare față de structura construită în grabă a sinn-feinerului unificat. Elementul fanatic a rupt digurile. Sir Henry Wilson a fost asasinat în fața porții sale la Londra. Griffith a sucombat din cauza excesului de muncă și a grijilor, iar Collins a fost ucis într-o cursă. De atunci a izbucnit un război civil sălbatic care a dezagregat țara. Dezagregarea poro- «MBMMnnwaEiHsgaBBBBB» tmar ^rFÎni irlandez Pentru oricine studiază instituțiunile politice, tragedia irlandeză este un exemplu istoric al falimentului naturii umane colective, în ce privește expresia ei politică. Sunt cinci cari susțin că politica este și a fost totdeauna expresia colectivă a vulgarității și a liniei de înțelepciune pe care oamenii întruniți în comun pot s-o manifesteze. In cazul Irlandei era vorba de o situațiune în care, pentru prima oară, după o lungă și dureroasă istorie de avânturi sănătoase împiedicate de orbirea politicei batanice, Irlanda se găsea în sfârșit liberă. Ea a fost pusă în fața acestui prilej pentru care luptase și pentru care pierise un mare număr de patrioți și de martiri. Dar în timp numai de câteva săptămâni, poporul irlandez s’a dezagregat. Astăzi, ca o consecință a libertății ce -ia fost concediată, Irlanda este ruinată economicește, și falită politicește. Cei doi oameni pe cari putea să se bizue pentru întemeierea unui nou stat, Griffith și Collins, au fost asasinați, unul prin gloanțe, cellalt prin tortura morală. A rămas numai silueta d-lui de Valera mare și sinistră. El, mai mult decât toți a ruinat și ruinează Irlanda. Corespondentul francez închee spunând că prin nebunia irlandezilor, inamicul cel mai insidios al Irlandei, a putut să facă un nou contract cu viața, pe când cei doi oameni de bine cari puteau si le ridce țara, au fost suprimați unul după altul la un interval de zece zile. a O ȚARA NENOROCITA ÎHLAJADA cauza neștiinței poporale de a se esafisce s’a pierdut momentul favorabil al panepericenței~ Michael Collins TWII t — $ Nu mai încape îndoială, de tind cu tractatul de la Versailles, statul român nu mai coincide cu neamul românesc. Fără să primim formula tendențioasă că România nouă a devenit un stat poliglot, nu putem nega că statul român reprezintă interesele tuturor locuitorilor din România mare și deci trebue să țină socoteală nu numai de nevoile păturii românești dominante, dar și de ale celor 4-5 minorități etiice- și, cu toate că pătura românească are o nevoe mult mai mare de sprijinul statului român, ca una ce e comparativ mai săracă și mai înapoiată (deși desigur mai bine dotată) decât minoritățile, totuși statul român e nevoit să țină mai mult seamă de interesele acestora decât de-ale neamului băștinaș. Pricinile sunt multe. Una rezidă în firea noastră generoasă și idealistă. Ne mângâiem cu epitetul de suflet larg și primitor, fără să ne gândim că el nu e decât o formulă îndulcită a slăbiciunii și neglijenței. O a doua stă în constituția politică. Votul universal apasă grozav, în unele părți ale țării, asupra conștiinței naționale, și omul politic e nevoit să sufere această apăsare, dacă vrea să aibă influență în viața statului. „Minoritățile la Vălenii de Munte” e un fapt caracteristic, care arată, pe lângă frângerea unui suflet care n’a fost niciodată țeapăn, și o îngenunhere a intereselor neamului românesc în fața intereselor noului stat român. Dar mai sunt șii alte pricini. Minoritățile etnice au un îndoit și chiar întreit sprijin în afară. E mai întâi sprijinul legal al Ligii Națiunilor. E apoi, sprijinul ocult al statelor din care au fost rupte. E, în fine, sprijinul, — cel mai priimejdios,— pentru că, vădit sau ascuns, este impus de legile economice, — sprijinul finanței internaționale, capitalurile, de care avem nevoe și care se revarsă, prin anume canaluri și însuflețite de anume directivă, care nu e a noastră,—în viața noastră politică și culturală, căutând s’o domiine prin sclipiturile unei repezi înaintări pe calea progresului. Dacă mai adăugăm că minoritățile etnice (la care putem adăuga pe cele care vor să fie în acelaș timp și majoritare) au o educație socială mai veche și au în mână colportajul intelectual — cel mai minunat mijloc pentru a face anume atmosferă plăcută tuturor, dar folositoare numai unora — ne dăm bine seama că statul român, prin oamenii politici ce-i reprezintă, este oarecum terorizat și silit să țină seama mai mult de gălăgia celor puțini decât de așteptarea mută a celor mulți- Mai acum câțiva ani, am căutat să relev prin diferite articole și acțiunii în mijlocul unor asociații culturale și profesionale, importanța politică a culturii în noua Românie. Dominația politică și militară trebue să fie neapărat însoțită de dominația culturală. Am vorbit atunci de o luptă pentru întâietatea culturală a neamului, și i-am propus mai întâi, înființarea unei Case Culturale și mai apoi, un Minister al Culturii. Era o nevoe simțită și de alții, — și am avut mulțumirea să văd înjghebându-se diferite institutiii care au de scop să răspândească cultura și s’o intensifice, s’o promoveze și s’o ridice la perfecțiunea cuceritoare de suflete. „Casa Școalelor“ a devenit și „Casa culturii Poporului“. Ministerul Instrucțiunii și-a pierdut Cultele, pentru ca să se constitue un nou Minister care să aibă, pe lângă grija cultelor religioage, și grija perfecțiunii artistice: „Ministerul Artelor și Cultelor“. Sub directa influență a Principelui Carol s’au creat „Muzeul Renașterii“, „Fondatia Principele Carol“ și „Casa Culturii“, menite prin autoritatea superioară și necontestată, a viitorului Rege, să prindă într’un mănunchiu activitatea tuturor societăților de cultură, să le intensifice activitatea și să contribuească astfel la o mai grabnică ridicare a popoarelor României mari din punct de vedere fizic, sufletesc și artistic. Aceste lăudabile și frumoase sforțări, care au și început să dea unele roade despre care voiu vor, bi altă dată — au însă o meteahnă, care nu s’ar lecui, chiar dacă toate ar fi coordonate epurate și unificate în superioara institutiiune a unui „Minister al Culturii“ propus de mine prin „Românimea culturală“ de acum trei ani. E că toate aceste institutiunii sunt mai mult sau mai puțin instituțiuni ale Statului român, sunt mai mult sau mai puțin legate de interesele politice ale acestui stat, — și, în mișcarea de progres pe care trebue s’o imprimăm majorității dominante, ele trebue să țină seamă, din pricinile analizate mai sus, — și într’o măsură chiar mai mare, — de interesele culturale ale minorităților. Copiii nu nuai nu pot avea toată „pâinea“, dar nici măcar jumătate din cât li s’ar cuveni. Politica statului șii Cultura neamului nu coincid și nici nu pot coincide. In fața acestei situatiuni, chestiunea culturii poporului român, trebue luată de la capăt. Nicii răspândirea, nici perfecționarea culturiii române, — cu caracter românesc, în spirit românesc și ’n atmosfera sufletească românească, — nu se poate face decât printr’o instituțiune puternică, în care toate interesele trebue să fie numai ale neamului romănesc. O astfel de instituțiune trebuie să fie creațiunea, nu a statului, care nu poate face abstracție de minorități, ci a oamenilor de cultură români, care, dânduși frățește mâna, să încerce a-și coordona activitatea culturală într’o singură superioară instituțiune românească. Lucrul nu e greu. Această instituțiune există. Ea posedă un impunător local și se bucură de-o popularitate, la care, trebue să mărturisim, a contribuit mai mult utilizarea localului, decât conținutul cultural pe care l-ar fi putut produce. Este Ateneul Român. Cu noua organizație care și-a dat-o, transformându-se într’o academie activă de concentrare, de producție, de răspândire și de perfecționare a culturii române,“ această instituțiune n’are nevoe decât de nițel spirit de sacrificiu din partea actualilor și viitorilor lui membri. O sută douăzeci de bune voințe, — 60 în capitală, și 60 în diferite centre ale țării, — la care se pot adăuga cel puțin de două ori atâtea voințe tinere sub forma membrilor corespondenți, — cu un plan de lucru hotărât, și cuprinzând toate manifestările științifice, literare, artistice și filosofice, — pot creiis o atmosferă culturală serioasă curată având rădăcini în adâncurile fiidrei noastre sufletești, — pot deștepta, întări și perfecționa spiritul nostru național, pe care-l știm bine dotat, și pot începe cu sorți de izbândă lupta pentru întâietatea culturală a neamului românesc în statul român CRONICA CULTURALA STAT ROMAN si rația română de DRAGOMIRESCU Profesor universitar APROPOS RE EVENTUALA IMPORTANTA A ATENEULUI ROMAN