Viitorul, noiembrie 1922 (Anul 16, nr. 4391-4415)

1922-11-25 / nr. 4411

Y A / Anul al patru-spre-zecelea K'o. 4411 -1 1É Z lei n. in -Sitti. .v it i.’i .DOKUMENTE TATA In streinâtate ,oAȘE. LA IAHT Pn an , , 5t0 lei ,ei I lej I Paâe Ioni. . 280 , ioni .400 • I í® * I m i , 4tt\ 1 rei luci . sO > I 45 i I Del • » MO » Șese Ioni. . 280 * Trei Ioni. , 140 . REDACȚIA ADMIN ISTRAȚIA STRADA ACADEMIEI No. 1? Telefoanele: Direcția 51/33; ScUetia gi Administrația <9/23 «1 3/11 STR. EDGARD Q UI NET No. 2 (Vis-â-vis da Hötcl Capșa) P P Sâmbătă 25 Noembrie 1922 AKUNC1URI COMERCIALE Se primesc direct la Administrații ilarului strada Academiei No. 17 gi la toate Agențiile de publicitate Manuscriptele nepublicate se distrug 1ICU u.Intim Z mi o. In Mituit REHAREA 1DHTAREA LA O POLITICA Acordul încheiat între partidul national din Ardeal și organizațiiunile democrate rămase după dispariția lui Take Ionescu, este în felurite moduri comentat in lumea politică. Fără să fie socotit, cum fac unii, drept „un mare act politic“, menit să aducă transformări în viata noastră publică, el nu este interesant decât dintrun singur punct de privire: conducătorii partidului național din Ardeal s’au convins în cele din urmă că cu politica regionalistă, închisă între hotarele unei singure provincii din trupul alcătuitor al Romnâniei Mari, nu se mai putea merge înainte. De aceea, după atâtea trribuiri și nesfârșite „pertractări“, dându-și seamă de curentul opiniei publice românești care nu mai admitea în România întregită organizații politice pe provincii și regiuni, partidul național din Ardeal a pormit pe calea pe care noi de mult i-o indicaserăm, aceea a întinderei și unificarei sale pe întreg cuprinsul țărei. Facem abstracție și nu dfcentăm împrejurările și condițiunile în care partidul național se unește cu un partid politic din regatul cel vechiiu. Nu cercetăm nici care ar fi programul politic comun asupra căruia ambele organizațiuni au înțeles, să realizeze această înțelegere, — program ce nu se cunoaște încă;’ nici cari surnt amănuntele de organizație, de șefii', sau preocupările de ordin secundar cari au contribuit la fuziunea celor două grupări. Cum am spus, în actul politic, — a cărui însemnătate nu trebue totuși exagerată, — noi nu vedem decât o îmbucurătoare renunțare la politica regionalistă, de până azi a partidului național, pe care am considerat-o întotdeauna drept o piedică la opera de consolidare și unificare sufletească a țărei întregite. Din acest punct de vedere nu putem privi decât cu deplină satisfacție tendința aceasta de renunțare la o politică dovedită nu numai greșită, dar dăunătoare intereselor generale ale țărei. In mod învederat, fuziunea cu o grupare politică, de dincoace de Carpați, înseamnă pentru partidul național intențiunea de a îndrepta ceva din gravitatea erorilor politice săvârșite în ultimul timp, și de a se întoarce pe calea mitei, pe care o părăsise. . Dar din punctul de vedere al situațiunei politice generale, ce însemnătate are fuziunea celor două grupări . Din toate grupările de opoziție, cea democrată era în ultimul timp aceea care se bucura de cel mai restrâns credit în massele corpului electoral. La toate alegerile de după războiu, rezultatele obținute de această grupare au fost neînsemnate. Strânși împrejurul vîguroastii personalități a lui Take Ionescu, care constituia prin el însuși aproape întreaga grupare, democrații sunt astăzi dezorientați de, lipsa acestui șef iubit și ascultat. Desigur, programul vechitu, întocmit de Take Ionescu, în decursul strălucitei sale cariere politice, poate să fie un izvor de exemple salutare, dar ce vor face democrații pentru solotile mariilor probleme actuale pe cari viața nouă a Statului român le pune la ordinea zilei! Lipsiți de directivele, autoritatea și’e activitatea unui șef regretat, democrații au căutat un punct de sprijin în sânul altui partid și l-au găsit în partidul național de peste Carpați. Este de nădăjduit că colaborarea aceasta a unor elemente ce au rămas până acum despărțite, va avea o influență salutară asupra conducătorilor partidului național, cari își vor da seama că acțiunea lor politică nu va mai putea fi îngrădită între hotarele unei provincii, ci va trebui pe viitor să îmbrățișeze interesele și nevoile generale ale Statului român întregit. încă odată, din acest punct de privire, nu putem decât lua act cu satisfacție de colaborarea anunțată, — oricâte rezerve ar fi de făcut asupra felului cum s’a realizat ca și a roadelor ce ar putea da pentru binele general. .^»ssssss«»* ZUGRUMAREA lÉ nyminwmiwniu miniiii. ■ >nwhififiwi^i CALUCINI £ l „Zugrumarea presei" prin noua Constituție, face obiectul unor articole deosebit de violente în ziarele de scandal. De documentarea acestor articole nu m vorbim, cunoscându-se faptul că violențele n au nevoe de mei o documentare,impunându-se“ ca axiome, bine înțeles pentru acei cari uzează pe ele. Pentru opinia publică însă chestiunea e ceva mai complicată: nu e destul a striga pentru a fi crezut, mai ales când acei cari strigă azi o fac cam de multișor și în orice ocazie, în același termeni alarmanți. Oricând se cere dovada acestei „zugrunări a presei ziarele de scandal nu aduce decât dovada zugrumărei calomniei din presă, p.p; ■. judecarea calomniatorilor de către tribunalele corecționale. Dar organele „democrate“ și „independente“ nu calomniază niciodată. Ele spun totdeauna numai purul adevăr, contrar de ceea ce se întâmplă cu presa liberală care, pentru a ne exprima în limbajul elegant al anumitei prese „a transformat calomnia în profesie“. Desigur că altruismul ziarelor democrate e de toată lauda, credem totuși că, deoarece ele nau calomniat și n'au, de gând să calomnieze nici in viitor, e absolut inutil să protesteze cu atâta vehementă. In ceea ce ne privește, vom suporta cu resemnare soarta, pumind să venim în fața tribunalelor corectionale pentru a dovedi campaniile ce le vom duce. Pentru ridicarea presei, pentru moralizarea ei și creșterea influenței ce o are în marile masse, este necesară această sugrumare a calomniei, prin care adevărul va căpăta o nouă lumină și o nouă forță. Când cetitorul va ști că există o sancțiune pentru acei cari împroașcă lumea cu noroiu din plăcerea de a calomnia, o acuzațiune va avea o putere mai mare ea exprimând în majoritatea cazurilor nu micile patimi ale unui anonim ci o opinie cinstită a unui om care are răspunderea celor scrise și dovezile necesare spre a le susține în fața justiției. Sugrumarea calomniei devine, deci o necesitate pentru ca presa să poată juca marele rol ce trebue să-l aibă sub regimul votului universal când, massele au în ea singurul mijloc sigur fie informare asupra evenimentelor și oamenilor politici. D. Albert Mousset corespondentul revistei franceze „L’Europe Nouvelle" la Belgrad, relevă într’un interesant articol starea de spirit din Capitala Iugoslaviei, la venirea la putere în Italia a fasciștilor, naționaliști intransigenți bine cunoscuți. —Ar fi exagerat să se afirme— începe ziaristul francez — că triumful fascismului ar fi List primit la Belgrad cu o liniște desăvârșită. Dar nici nu se poate susține că evenimentele din Italia ar fi produs în Iugoslavia neliniște și o adâncă îngrijorare. Cei din Belgrad au nervii solizi în orice împrejurare. Ziarele au păstrat la triumful fasciștilor o atitudine perfect moderată. Punctul lor de vedere s’ar putea rezuma printr’o zicătoare germană, adaugă d. Mousset. „Nu se mănâncă nimic ce fierbe în clocote“. Fasciștii se vor cuminți când vor veni în contact cu realitățile guvernării. Dacă guvernele precedente cari s’au succedat în Italia au tot amânat chestiunea acordurilor adriatice, a fost pentru că se temeau de „intervenția“ patriotică a fasciștilor. E deci mai preferabil de a avea de a face direct cu ei decât să simți mereu exercitându-se sub o formă impalpabilă acțiunea lor pentru a încurca ițele între Roma și Belgrad. Rszufraiețe unei politici de ezitare Nimic n’a dăunat mai mult relațiunilor între cele două guverne decât atitudinea oficialmente conciliantă dar în realitate plină de ezitări și gânduri ascunsa ale predecesorilor lui Mussolini. Nici un fapt concret n’a indicat încă orientarea ce o va lua noul cabinet din Roma în chestiunile Dalmației: însărcinatul de afaceri al Italiei la Belgrad, d. Sarimonte, s’a mărginit a face cunoscut d-lui Nincici că guvernul său dorește să trăiască în bune relațiuni cu Iugoslavia. El nu a dat însă nici o precizare privitor la acordul și la executarea tratatului de la Rappalo. Acel acord a fost semat între d. Schanzer și Antoniievici la 25 octombrie, în ajunul demisionării guvernului italian, fapt ce a pus pe succesori în fața unui lucru împlinit. Din lipsă de indicații asupra soartei acestui acord, cei din Belgrad stau în expectativă. Pspsrat sare și guvernul lui solisii Punctul de vedere oficial este următorul : Fiecare popor are dreptul să-și aleagă guvernul după cum crede că ar fi mai bine, cabinetul Mussolini nu este deci în fața poporului sârb decât reprezentantul responsabil al poporului italian. Personalitatea lui Mussolini nu stârnește nicio animozitate în Iugoslavia. Șeful fasciștilor în timpul războiului, a urmărit cu multă simpatie lupta eroică susținută de sârbi pentru libertatea și existența lor. El a preconizat în diferite rânduri necesitatea unei înțelegeri intre ambele națiuni riverane ale Adriaticei. Acum când e la putere negreșit că această necesitate îi se impune cu atât mai mult. Program« fascștlior în pe» Iforsa externă Programul fascist în chestiunile externe, bineînțeles, că nu putea fi tocmai liniștitor pentru Iugoslavia; se preconiza anularea tratatelor adriatice încheiate cu acest Stat, revendicarea Nissei și Savoei, hegemonia Italiei exclusivă pe Mediterana, drepturi mari în Asia, etc. Dar toate acestea sunt socotite ca imposibile de realizat. Cercurile politice din Belgrad sunt convinse că nici Franța nici Anglia n’ar rămâne nepăsătoare în cazul când cei din Roma ar căuta să anuleze tratatul de la Rappaloo și convențiile la care s’a lucrat timp de doi ani. Iugoslavii sunt ferm deciși să nu cedeze, deoarece acordurile reprezintă maximul de sacrificii acceptabile. Nu vor admite nici evacuarea zonei a treia din Dalmația, zona obținută cu mari sforțări. Guvernul Pastei a decis să aibă atitudinea cea mai perfectă. Opinia publică a fost avizată de asemeni să păstreze moderațiunea și liniștea pentru a nu da loc la complicațiuni. Tineretul naționalist iugoslavia fost avertizat de ministrul ikr interne că se vor lua cele mai severe măsuri contra oricărui fel de manifestații ostile fasciștilor. Astfel evenimentele din Italia sunt lăsate să-și urmeze cursul, guvernul din Belgrad păstrând o atitudine corectă pentru a obține o înțelegere solidă ce ar garanta în sfârșit întemeiarea păcei definitive a Adriatica. încîațiunile Intre popoare JUGOSLAVIA Li tonia mm Itcolisn — Ce cred sârbii despre fasciștii italieni și ce impresie a făcut la Belgrad noul guvern al di-lui Mussolini — CONFERINȚA De La LAUSANNE DELEGATUL NAVAL AMIRALUL LAGASE ECOURI In Statele Unite a fost construit un avion ce întrece în mărime pe toate celelalte existente în întreaga Americă. Aparatul este un triplan cu 6 motoare Liberty. Lățimea lui este de 36 mtr, înălțimea de 7 mtr. 80, iar lungimea totală de 18 mtr. Aparatul poate transporta 5 tone de bombe, 4 oameni echipagiu și are un sbor de 7 ore neîntrerupt. Boxerul senegalez Baijing Siki celebru prin succesul obținut contra lui Georges Carpentier a fost descalificat de Federația franceză de box, pe termen de 9 luni pentru numeroasele incidente ce a provocat în diferite împrejurări. De asemeni a fost decis să i se retragă titlul de campion al Franței. O știre din Viena anunță că ministrul iugoslav in Grecia, d. Balughiei întorcându-se de la Tatoi unde fusese primit, in audiență de rege, pe când se întorcea cu trăsura la Atena, a fost atacat de 6 bandiți cari l-au jefuit. Ziarele franceze arată că Polonia a anunțat la Paris că e în măsură a furniza Franței mari cantități de grâne și cartofi. In schimb Polonia ar dori să importeze mașini agricole și în general unelte pentru agricultură.T1telativ la catastrofa din America de sud, un raport al Institutului Sismografic din Santiago arată că un cutremur a avut o durată de 3 ore 40 minute pe o rază de 1000 Idm. Cutremurul a coincidat cu trecerea unei pete pe meridianul central al soarelui și a survenit după o zi foarte călduroasă. Acest val de căldură ce a început la 5 Noembrie, a fost cel mai puternic din câte s’au constatat în acest an. -----------«...-țș.-- MOTE uium iiihiiioi mu im inwiîhi iui bftiversitate libera Alătură cu universitățile de stat, cari se adresează unui cerc restrâns și anumit pregătit, înflorește din fericire și la noi, în București, o „Universitate liberă“ în care personalitățile alese ale culturei noastre vin să țină conferințe cu subiecte din literatură, științe sociale, științe exacte, studii istorice. Utilitatea acestor cicluri de conferințe în care marile teorii și marii oameni ai culturei universale sunt expuse și expuși unui public dornic de lumină, este de netăgăduit. Cultura unui popor nu o poate face numai școala oficială și de stat. Acesta este un adevăr necontestat. Dacă ar fi așa, atunci cultura ar lua forma acelor cenacluri mari în lumea veche se numeau „mistere“ și în care numai inițialii aveau drept să intre. Din potrivă, lumina cere difusiune. Ea este rodnică atunci când cade în sfere cât mai largi și pe cât mai mulți, căci o societate este realmente progresată când mentalitatea publică este poleită, prin carte, iar nu atenei când în sânul ei trăește un mandarinat intelectual. Italia de pe vremea lui Michel Angelo nu era o țară cultă, pentru că la dat pe marele artist, dar Suedia era și este o țară civilizată, chiar nedând pe un Medhel Angelo. Geniul este o excepție divină a naturii, dar cultura unui neam este o realitate de sforțări comune și desinteresate spre" ameliorarea condițiilor de viată istorică și sonară al unui neam. Iată de ce popularizarea cunoștințelor prin acest fel de șezători, rari iau numele de „TD----vci-11 bere“ este o cercare ce trebue încurajată, iar cei ce o fac merită toată lauda. Cei ce duc lumina cărjei și a studiului în straturi cât mai largi sunt Prometheii — hoți ai focului divin — cari spre deosebire de legenda îndepărtată voinici sunt de întreaga noastră laudă. PETRONIUS Marele meșter al paradoxului, Ibsen, a spus, că soarta împarte fiecărei epoci o cantitate de inteligență bine determinată. Cu cât mai geniale personalitățile de frunte, cu atât mai proști contimporanii. Nu știu dacă acest paradox s-ar putea verifica asupra redusei geografii a Ardealului. Un observator atent a putut să vadă că manifestațiile noastre colective, atât înainte, cât și după unire au avut ca regulator în parte covârșitoare instinctul național, orb dar sigur. Oamenii mari în înțeles istoric ne-au lipsit, ori dacă i-am avut, ei au fost prea puțini. La toate chemările mari ale vremi noi am răspuns întotdeauna tardivi, noroc, însă, că încă totuși la timp. Mă mărginesc de data asta să vorbesc numai tangențial despre cele două răspântii mari ale istoriei noastre recente: atitudinea Ardealului în clipa disoluției austro-ungare și conduita ’e clipele consolidării românești. Adunarea de la Alba gggBS&ay una din 1osfa Adunarea din Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918 a fost cea mai tardivă rostire națională în corul I grandios de atunci, Sârbii, Croații,slovacii și Cehii își aveau atunci de câteva săptămâni aranjata problema lor de conștimp». Adevărat, ea deși încâtva tardiv, adunarea de la Alba lulia a rostit și ea cuvântul istorie, — și să amintim aici spre lauda poporului nostru — acest cuvânt a avut o rezonanță mai superioară ca pretutindeni, nu, însă în graiul celor cari au prezidat adunarea, d in tunetele cu cari s-au subliniat masele. A fost — după cum se știe — o umbră care să proiectat asupra adunării: reservele ce se puneau temporar Unirii. Conducătorii au rămas mai prejos de înălțimea și grandoarea momentului și astfel să verificat în cazul nostru paradoxul de la începutul acestor rânduri. Așa numitele „hotărâri“ dela A.Iulia au dat acestor conducători latitudinea unui interregn prezidat de ei. Disproporția între experiența și forțele lor și între greutatea sarcinei la care se angajau s’a vădit apoi prea curând. Dezechilibrul sufletesc n’a întârziat să se producă. Predispuși de mult orgoliului și presumției, ei au pierdut simțul valorii lor proprii aproape cu desăvârșire și au început să se comporte în țara lor așa cum i-am văzut în toate clipele de răspundere de atunci și până astăzi. In altă ordine de idei vom avea ocazie să analizăm memorabila etapă a Consiliului Dirigent subt aspectul ei psihologic. Ne mărginim azi să spunem doar atâta, că pentru mulți din „marii fruntași“ din Ardeal — ne vor aproba toți observatorii nepărtinitori — o plimbare, de mână ,cu bătrânul Jonathan Swift, prin țara Hauhnhnm, țara cailor (aceste animale pline de virtuti nobile) ar fi singurul reconfortant ce se impune, ce ar fi trebuit sa facă partidul național din Ambai țional, ar fi formulat la A. lulia nu hotărâri politice, ci un catechism al inimei românești, un primordial postulat al momentului istoric: dragostea înțelegătoare între frații uniți pe vecie, chiar fiind ca acești frați veniau să se îmbrățișeze din trei pribegii seculare. Dar ei neînțelegând, că unul a fost restul adunărei de pe Câmpia Libertatei în 1848 și altul pentru A. lulia din 1918, său dat robiți sugestiei lui Bărnuțiu și toate cuvântările și formulările lor au rămas abia un ecou vag, fără relieful din 1848, al revelației dela Blaj. (fie și-ar fi dat măcar seamă, că hotărârile de ordin politic general, țineau de acum încolo de competența voinței integrale a neamului reunit, căreia nu a fost bine să i se aducă prejudecățile voinței parțiale. ii ar putea și minorile să înțeleagă acest lucru și să se resemneze în speranța, că geniul politic al neamului nostru întreg va da cu o autoritate întreagă, nu cu una trunchiată, soluțiile cele mai conforme spiritului vremii. Nu mai vorbim de penibila dezorientare, care adresa întreagă gratitudinea unui neam d-lui Wilson„. Nu denigrarea cu orice preț, nu diatriba și nu limbagiul pătimaș până la inconștientă, care a uimit străinătatea și a însângerat toate inimile patriotice era conduita ce se indica, ci punerea în evidență a frumoaselor progrese realizate în vechiul regat, o înțelegere largă pentru sufletul românesc de acolo și pentru cultura lui, un sfat frațesc și o colaborare armonică a tuturor] în tot răstimpul consolidării, procerând „suaviter în modo“, pentru] ca să se obțină rezultatele cele bune cu atât mai „fortiter“ și îngăduind criticei numai atâta loc, câți nu trece de marginile simplului principiu latin: in necessariis unitas, in dubiis libertas, in omniabus autem caritas. A fost acesti principiu și este un imperativ categoric atât al stărilor noastre interioare cât și al celor din afară. Cine are înțelegere și inimă pentru viitorul neamului va trage pentru sine toate încheierile din acești principiu. Necesitatea a mai mari dragoste ia e ti Nu sunt naivul unor stări de beatitudine apostolică, dar văd cu adâncă convingere că numai o mai mare dragoste frățească va putea să ne dea realitatea unei grandioase misiuni în această parte de lume, mai cred, că principiul ireductibil al fostului nostru istorici j Va împărți pedepsele cuvenite tuturor celor ce vor stărui în rătăcire. Bărbatul de stat maghiar Szécheny, le spunea ungurilor după războiul din 1848/9: „Suntem atât de puțini, noi ungurii, încât trebue să i iertăm și pe paricizi“. Nică noi Românii, nu suntem prea numeroși, încât să putem sfida problemele mari ce ni se vin și ni se vor pune aici la poarta Orientului. Desmetecirea partidului național ar fi un mare câștig pentru țară, nu numai findcă s'ar smulge cea mai efectivă armă de propagandă dușmanilor noștri, ci și pentru că atât de rftritele rânduri ale acestui partid ar putea să prindă încă conssistenta unui factor de serioasa contribuții la cimentarea statului. | ■—______ _ Cu gând diept O PUNTE DE AUR — Oameni geniali, contimporani proști? — Hotărâ — wmmmmmmsmmmmtmmwmînmnKammam mmm rile de la Alba-Iulia.—O plimbare prin țara cailor.— Sîbc catechism românesc pentru Ardeal.— „Scandalul nostru european“. Aristocrațiunea contimporană și democrația. Plebeianismul Opera guvernului Dacă și-ar fi înțeles pe deplini rostul, conducătorii partidului nn- V J ' 531 ’ÎI3 ^»3 Cmithmiaria în papa 2 a De când conștiința de stat a lumii, în urma triumfului Marei înțelegeri asupra Germaniei, s’a îmbogățit cu un nou principiu de dreptate — principiul autodeterminării popoarelor, — principiu care , în viața popoarelor, este echivalentul principiului libertății individuale în viața cetățenilor, — cuvântul de imperialism a început să se asocieze în mintea noastră cu un sentiment de repulsiunemorală. Una din cele mai mari griji a celor mai mari state, în relațiunile internaționale, este și aceea de a nu trece de imperialiste, de a nu putea fi acuzate de imperialism. Firește, e vorba de imperialismul politic, de imperialismul prin care un stat își impunea sale deci voința sa — unor populațiuni care prin conștiința lor națională și prin poziția lor geografică ar vroi să facă parte din alte state, ori să constitue ele înșile, state noi, libere pe destinele lor. Dar pe lângă acest imperialism de care, cel puțin pe față, se leapădă și cel mic și cel mare, — și mai mult cel mare, fiindcă poate fi bănuit, decât cel mic, care poate deveni ridicol, — mai e locul pentru un alt imperialism care s’a exercitat totdeauna și care în vremile noi, — și în nevoia de a renunța la celălalt, — tinde să ia o extraordinară extensiune, tocmai pentru că implică cea mai mare doză de idealism și noblețe. Este imperialismul cultural. Iar „propaganda“ — care de câțiva ani e la ordinea zilei la toate popoarele, fie solid organizate, fie de abia pe calea unei noi organizări,—,,propaganda“, de care a început să se vorbească și la noi din ce în ce mai stăruitor, — nu e altceva decât unul din instrumentele acestui fel de imperialism. Dacă noua conștiință internațională, ne interzice sa cucerim țari și neamuri, — ea ne îndeamnă insă cu atât mai mult să cucerim suflete ori să ne ferim de a fi cuceriți de alții... Rezultatul este o emulațiune între popoarele cu veche cultură de a se cuceri unul pe altul sau, in orice caz, de a se întrece in acțiunea de cucerire a altor popoare cu o cultură prea fragedă. In specie însă, un adevărat imperialism cultural trebue să facă statele care, cum este România mare, au în organismul lor populațiuni cu interese culturale eterogene și care pot fi tot atâtea forțe centrifuge, forțe de destrămare, a însăși organizației de stat. Așa fiind, o intensificare a culturii naționale, prin organizarea ei solidă, atât în perioada de pregătire, care e instrucțiunea, cât și în cea de perfecționare și de creațiune, care e neglijată — este un imperativ categoric al acțiunei tuturor oamenilor noștri politici, nu atât prin acțiunea lor directă, cât prin încurajarea acelora care pun activitatea culturală mai presus decât activitatea propriu zis politică. O primă datorie a acestei activitați este de a pune — sine ira et studio — in cel mai puternic relief operele din știință, de artă, de filosofie, care pot prezenta un interes durabil și uman. Având organe, care, știind să se pună de-asupra posibililor mărunte ce tulbură atât de mult mișcarea culturală, — pot să facă selecțiunea acestui fel de opere, — statul e dator să ajute în mod intensiv publicarea și răspândirea lor. Din acest punct de vedere „Ftem Principele Carol“ — care e una din instituțiile ce a înțeles problema ce ne preocupă, — face o bună politică culturală, când pe lângă cărți de popularizare, care numai pregătesc atmosfera culturală, publică și opere care pot pune într’un relief deosebit puterea de creațiune a neamului nostru. Consider ca una din aceste opere, lucrarea d-lui N. M. Condiescu — „Peste mări și țări“ din care a apărut volumul I („Grecia și Egiptul“) și care e vrednică nu numai de a fi răspândită între granițele noastre, ci tradusă și pusă în circulația literară, mondială. „Peste mări și țări“ este prima carte, care, împreună cu „Pseudokinegheticos” al lui Odobescnu, date azi prea mult uitării — ba, din punctul de vedere al obiectului, chiar mai presus decât ea — poate prezenta un interes literar superior pentru orice iubitor de literatură. Nu e o simplă „carte bună“, ca atâtea altele — cum s’a zis de un învățat al nostru, pentru care țara culturii noastre e numai o câmpie dubdă, — și eu un singur munte — el însuși.— de-asupra ei. .,Peste mări și țări“ este o eminență literară, pe lângă care mai toate lucrările de acelaș fel, în afară de „România pitoreasca“ a lui Trainifă, trebue să rămână în umbră. „Peste mări și țări“, cu toate influentele pe care unii și alții, ar putea să le releve, — și desigur cei mai multi se vor gândi, pe nedrept la toți, — este un model de proză poetică, care, în literatura propriu zisă se coordonează cu proza literară și cu oratoria clasică. Realizând condițiile de puritate ale prozei poetice, care, sub forma impură a noilor versificații lirice, bontite, cu năvala locustelor, aproape întreg ogorul poeziei, — această operă , constitue o sinteză literară caracteristică pentru întreaga noastră proză din ultima decadă. Condiescu are puterea de a pune lângă cel mai convențional detaliu, — cum e acela al reportajului cu privire la o recepțiune oficială, — cea mai adâncă dispoziție sufletească lirică, — cele mai uscate date istorice și cronologice, lângă cele mai tipice descrieri de natură, — cele mai prozaice amănunte ale vieții zilnice, lângă cele mai zguduitoare accente, peb care o aud nemuritor în sufletul lui,, mărturisește totuși veșnica moarte a clipelor ce-i dă viața, ja A avea o asemenea putere de sinteză și a o reda într'o caldă armonie, calmă, într'o formă concisă, și într'o limbă, care nu se teme de neologisme, tocmai pentru că e vehiculul unei energii sufletești reale, — este meritul unui adevărat geniu literar. De aceia, în această lucrare, vom întâlni la tot măsul admirabile și definitive contemplațiuni poetice, care-și au efectul, tocmai pentru că nu trec marginile lirismului proprii zis— și rămân pure reprezentante ale prozei poetice, care e cu totul altcerva decât poezia propriu zisă. Dar o asemenea carte merită un adevărat studiu. Și acest studiu va trebui făcut, pentru că „Peste mări și țări" nu e o carte trecătoare, ci o adevărate, operă clasică a literaturii noastre.. Nu pot sfârși acest foileton fără a cita o parte din ultimul capitol,unul din culminațiile caracteristice ale cârtii: 1 . . " ...Cu ochii jumătate închiși caut să retrăesc tot ce-a îngrămădit sufletul în aceste zile de pribegie. Mă văd pe pământul Eladei, sub foloanele rănite ale Partenonului și le aud vibrând ca o harfă uriași sub atingerile vântului care-șî cârtă la nesfârșit simfonia, mă urmărește încă grația cariatidelor scăldate în beteala de raze a amurgului și văd jos, la poalele Acropolei cochet în strălucirea-î luminoasa teatrul alb al lui Dionisos... Apoi, Nilul cu apa lui sfințită, nisipul pustiului fără sfârșit, pământul iubit de soare al Egiptului, pădurea de coloane maiestoase ala templelor purtând pe capitelurile lor veacurile care le-au lustruit și mai revăd înecat pe trei sferturi de apă, pilonul templului din insula Filo: „O Isis, tu cea adorată odinioară, murit-ai pentru totdeauna! Avem nevoe de tine și de flacăra ta pentru ca să ne arăți toate formele, toate lăcașurile sufletului, căruia să-i deslegi ochii și să-i desfaci aripele! Căci tu ești straja sufletelor iar fructul tău este iubirea care se naște în durere reînviază în bucurie“. CRPMICA CULI IMALA IBrallUL Si CIULTUML (in legătură cu opera „PESTE MARI ȘI ȚA%*“, Vol. I Grecia $i Egiptul, f . N. M. Condiescu) de MIHAIL DRAGOMIRESCU îs* unic.