Viitorul, noiembrie 1922 (Anul 16, nr. 4391-4415)
1922-11-26 / nr. 4412
Anul ti patris-sprezecerea .?p. 442 U _ jti.issim 2 i*?. în stre'Hioft || Un an . . #Î0 Șase luri . ICO Trei luni . jO lei .iYIHNTE ALA PAT! Ufc lei fO » 45 . In străinătate Cc *d . . SCO lei Psee luci. . £ 80 . Trei luni . . 140 . REDACȚIA ADMINISTIAȚIA STRADA ACADEMIEI No. 17 Telefoane!» iulf ți« 61/33; Rafoarte și Administrația *9/23 «1 3/11 STR. EDGAR() QUINET No. (Vis-a-vis de Hotel Capșa) ANUNCIURI COMERCIALE Se primesc direct la Administrații darului strada Academiei No. 17 și la toate Agențiile de publicitate Manuscriptele nepublicate se distrug 1 Iii ei în tara 2 lei ei în sirelnafnie Duminică 26 Noembrie 1922 ARTEA tonalismului? N’a sosit timpul, pentru că a trecut prea puțin de la moartea lui adânc regretată, pentru a da o formulare definitivă și sintetică a politicei lui Take Ionescu. Pentru a găsi această formulă cuprinzătoare a adevărului, este absolut necesar ca să se tempereze patimele ce vițiază judecata. Dar un lucru se poate de pe acuma spune și anume că prin puterea lui de eipeințu, a fost unul din factorii ce au contribuit la pregătirea sufletească a războiului. Prin legăturile sale cu feluriți și însemnați bărbați de stat ai apusului, Take Jonesen a contribuit, apoi, la consolidarea României în constelația alianțelor contra Puterilor centrale. In acest sens, Take Ionescu a putut fi astfel pe drept cuvânt socotit ca unul din acei bărbați politici români ce au contribuit cu perseverență la ruperea graniței nefirești a Carpaților, în această activitate, Take Ionescu n’a avut un partid al său, care să-l secondeze, ci cel mult câțiva amici personali. Nu omul de partid, ci omul singuratic și sigur pe puterea sa a fost acela care a dus o anumită acțiune de politică externă. Și este atâta de adevărat că Take Ionescu n’a fost secondat de un partid, este că tocmai în momentele când acțiunea sa era mai pronunțată și mai efectivă, organizațiile clubului său se desfăceau și intrarea sa în cabinetul Averescu, a fost o intrare care aducea acoriei girmnnului străini circa unui om, dar nu puterea nnui partid. Cei ce au rămas după el — „democrații“ — au fost mult timp în situațiunea tristă a orfanilor, până ce puținii câți s’au putut regăsi după moartea șefului, fără organizstîe și fără răsunet în massa mare a corpului electoral au întins o mână de înțelegere și de susținere cu partidul d-lor Maniu și Vaida. Dar oricât de puțin organizați ar fi ei, și oricât de puțin solidari cu opera lui Take Ionescu, este însă, un fapt de ordin sufletesc și care nu se poate contesta și anume că ei din pietate față de memorialul Take Ionescu nu pot fi decât adepții unei politici de unificare, unei politici absolut contrare regionalismului strâmt al d-lor Maniu ori Vaida. Unindu-se cu partidul acestora, urmașii neorganizați ai lui Take Ionescu au făcut dovada că ideea — chiar când este susținută de o grupare puțin numeroasă și neorganizată, cum sunt rămășițele takiste — poate fi victorioasă față de pasiunile mărunte, de tendințele centrifuge și de activitățile contrare idealului românesc. Puțini, câți sunt și câți au rămas de pe urma lui Take Ionescu, ei au însă superioritatea față de partidul d-lor Maniu ori Vaida, prin aceea că sunt descendenții unei politici de unificare, de raliere a sufletelor românești, iar partidul ardelenesc căruia pentru o activitate nefastă, i se putea pe foarte drept cuvânt da epitetul de anti-național, unindu-se cu urmașii neorganizați ai lui Take Ionescu, a făcut ceea ce trebuia să facă de mult, adică să înțeleagă că numai o unire cu partidele de sinceră unificare, îi poate da un înțeles în viața politică a statului românești din vâltoarea marelui război. Pentru politica românească este bine astfel că s’a făcut un pas înainte spre politica de unificare, și că regionalismul nu a putut să se susțină singur și izolat de idealul național. Ca simptom și nu ca act pozitiv, unirea dintre urmașii organizației „takiste“ și gruparea d-lor Maniu și Vaida, este astfel începutul unei clarificări în luptele noastre politice și dovada că în viața statului, sunt mai puternice ideile, decât ambițiunile personale și interesele locale și provinciale. Dacă regionalismul va fi eșit înfrânt din aceste combinațiuni politice, cu atât mai bine pentru viața politică a țarei. ■ t DTE MEHCTABL SB SBMOBHI INTR’O CHESTIE SCRI IST UIT ziar de teatru revine asupra rândurilor ce le-am consacrat „Ateneului Român“ sau mai bine zis asupra veniturilor sale prea mici față de scopurile ce le urmărește. Acest ziar găsește că susținând „Ateneul“, lovim în interesele artiștilor întrucât chiria ce o plătesc acestei instituții pentru expozițiile lor este o piedică ce se aduce implicit artei, care nu poate trăi ca o entitate metafizică, ci este în funcție de cei ce o fac, adică de artiști. Pentru a fi bine înțeleși — și mărturisim cu părere de rău că n’am fost înțeleși de fel — trebue să spunem că atunci când am chemat atențiunea asupra stărei precare a „Ateneului Român“, nu ne-am gândit că ea ar putea fi atenuată din fondurile atât de reduse ale artiștilor. departe de noi acest gând. Și pentru a se vedea ce departe e opinia noastră de chipul cum este criticată de cronicarul ziarului teatral, este că am fi alături de el, și de toți cei ce se interesează de progresul artei la noi, cerând Statului crearea unui Palat al Artelor, unui mare muzeu — așa cum până și ungurii îl au la „Vorosliget“ — în care pietonii și sculptorii să aibă ateliere confortabile, modele, săli de expoziție, etc. Statul român e dator să facă aceasta pentru artiști. Dar ce legătură este oare între acest deziderat ce-l facem în acord cu toți cei ce iubesc arta, cu veniturile „Ateneului Român“, pe cari continui să le cred prea mici față de marele rol ce socotesc că trebue să-l joace în actuala fază de cult al Ateneului Român“? PETRONILS văr instituția alegerile din anglia CUM ESTE CONSTITUIT noul pflrlanciU englez Și care este majoritatea pe care se poate sprijini guvernul Bonar Law Semnalând victoria cabinetului Bonar Law, ziarul „Le Temps“ reamintește că la alegerile britanice din 1895 și 1900, sub cabinetul conservator unionist al lordului Salisbury, majoritatea ministerială avea mai mult de 400 de scaune. Camera comunelor număra atunci, afară de 82 naționaliști irlandezi, 588 deputați aleși cași astăzi de Anglia, Scoția, țara Galilor și Ulster. Actualul scrutin a dat guvernului Bonar Law o majoritate comparabilă cu acelea din 1895 și 1900, deși în acest interval și-a făcut apariția partidul muncitoresc. După ce au avut curajul să-și libereze partidul care risca să se duuelor și aceea a voturilor. Nu e susțint să se alinieze numărul deputaților cari aparțin fiecărui partid și totalul sufragiilor obținute de candidații partidelor respective. Astfel, 57 deputați au fost numiți fără concurenți, și deci fără voturi. Dintre ei 42 sunt conservatori. Dacă s’ar apropia deci numărul mandatelor de totalul sufragiilor, s’ar da o imagine falsă a scrutinului, în dauna conservatorilor, deoarece aceștia au 42 mandate față de care nici un sufragiu nu poate fi înscris. Comparația, spre a fi exactă, nu trebue făcută decât în circumscripțiile unde s’a votat. Dacă se aplică această regulă la rezultatele înregistrate de ziarul „Daily Mail“, se constată că conservatorii au obținut 803 scaune prin 5.737.097 voturi, dintr-un total de 527 scaune și 14.398.199 sufragii. In aceste condiții, este clar că proporția scaunelor câștigate de conservatori, e mult superioari celorlalte. Dacă scaunele ar fi fost distribuite proporțional cu sufragiile câștigate de fiecare partid, conservatorii ar fi trebuit să aibă 211 deputați, partidul lucrătorilor 158, liberalii autentici 100 și naționalii liberali ai d-lui Lloyd George 58. Bineînțeles nu trebue exagerată semnificarea acestor calcule. Electorii n’au votat pretutindeni cu acelaș zel. Care este situația guvernului Sub aceste rezerve, trebue să se recunoască că partidul conservator nu posedă o majoritate destul de importantă decât în Camera comunelor. După statistici, candidații lucrători au grupat 4345 549 de sufragii. Cele două grupuri liberale ating împreună aproape acelaș total. Partidele din opoziție ar putea deci spera a, în scurt timp să răstoarne majoritatea, cu prilejul unor rot,ri, la cari cea mai mică trecere a voturilor de cealaltă parte,ar schimba considerabil distribuirea scaunelor. „Le Temps ” închee spunând că tocmai aceasta ar fi rațiunea ca noul cabinet conservator să facă o politică înțeleaptă, și ca partidul lucrătorilor, devenit de azi înainte marele partid de opoziție și moștenitorul prezumtiv al puterei, să aibă o atitudine care să convie unui viitor partid de guvern. ftMN CaHoIncĂnD socieze sub regimul coaliției, d. Bonar Law și colegii săi au acum satisfacția să-i asigure prestigiul de altă dată. Foarte rar o satisfacție, poate fi mai bine meritată: conștiincios și modest, d. Bonar Law n’a voit să învingă decât prin puterea probității. Politica lui Lloyd George Votând pentru cabinetul de astăzi, electorii britanici au votat contra cabinetului de ieri. Abia acum se vede că d. Lloyd George, cu toată dibăcia sa legendară, s-a înșelat cu totul în politica sa internă ca și în cea externă. El a lucrat de mai mulți ani să captureze organizația electorală a partidului conservator și tocmai această organizație l-a îns frânt astăzi. Dânsul se mândrea de a grupa în jurul său marea majoritate a partidului liberal; dar, deși, liberalii autentici n'au obținut atâtea scaune după cum se așteptau, au reușit totuși să întreacă cu 1.200.000 voturi pe candidații naționali liberali ai d-lui Lloyd George. Printre principalii colaboratori ai d-lui Lloyd. George sunt mai mulți bătuți, începând cu d. Churchill, care a fost mai puțin fericit în politica orientală decât în cea irlandeză. In sfârșit, d. Lloyd George își închipuise să ridice opiniunea publică în contra partidului lucrătorilor, sub pretext că acest partid ar fi un pericol public. Tactica sa neîndreptățită n’a reușit, după cum n’au reușit principelui Bismarck, legile de excepție în contra socialiștilor. D. Lloyd George nu mai vede în jurul său decât un mic grup de deputați, dintre care unii nu au poate libertatea de a vota totdeauna cu el. S’ar putea spune deci că rolul său s’a terminat și că Anglia are astăzi nevoe de alți slujitori. D. BONAR LAW Friroul ministru al Anggliei Cum trebuește judecat rezultatul alegerilor Pentru a aprecia exact rezultatul alegerilor britanice, ar trebui făcută o comparație între repartizarea sca- DUȘMANUL PRESEI ECOURI Corespondentul lui „Times“ la Washington afirmă că în unele cercuri americane se crede că ex-președintele Wilson are intenția de a se reîntoarce în viața politică și va participa la viitoarele alegeri presidențiale. Institutul colonial francez a lua în Tunis inițiativa de a pune la adăpost și de a restaura ruinile vechei cetăți punice Carthagina, care este una din cele mai semnificative mărturii ale puterii fostelor civilizații colonizatoare feniciene și romane Poliția din Berlin a făcut descinderi în mai multe hoteluri și case particulare în cartierul „Unter den Linden“ unde locuiau numeroși străini lipsiți de acte de identitate și pașapoarte. Ei vor fi expulzați din Germania. FORAUTATE v Bfidl Ott Blí Stil Delegația comitetului executiv al partidului national din Ardeal a trimis doctorului Aurel Dobrescu din Brașov o ADRESA OMAGIALA, cu prilejul arestărei sale,ilegale“ din cauza ultragierei unui magistrat. Această adresă se termină astfel: Vă trimitem recunoștința noastră, pentru lupta ce ducem în interesul obștesc și vă dorim să aveți aceiaș tărie și pe viitor Pentru a se vedea acum cine e doctorul Dobrescu, reproducem următoarele acuzațiuni formulate mai de mult de ziarul „Garvani“ din Brașov și apoi de ziarul „Înfrățirea“ din Cluj, fără ca delicventul să aibă curajul a da în judecată aceste ziare și deci confirmând prin tăcere faptele, iată acuzațiunile: „D-rul Aurel Dobrescu este medicul dentist din Brașov, cade la 1 Octombrie 1914 sub suplica înregistrată la No. 730—914 a fost tras înaintea judecătoriei de ocol Brașov și condamnat pentru viol și provocare de avort. D-rul Aurel Dobrescu este acelaș domn Dobrescu care la 10 August 1919 a fost acuzat de încercare nereușită de mituire: d-rul Dobrescu este acelaș domn medic căpitan Dobrescu acuzat pentru abuz de putere și introducere de persoane străine în lagărul dela Brașov. Dar d-rul Aurel Dobrescu este acelaș domn care are pe conștiință trei cadavre găsite în locuința sa de la Brașov, și asupra cărora încă planează cel mai nepătruns mister. La 14 Aprilie 1919 s-a aflat în locuința d-rului Dobrescu servitoarea Cseren Carolina zăcând în sânge. Moartea i-a fost produsă prin 2 gloanțe trase cu un revolver al d-rului Dobrescu, și nici până astăzi nu se știu cauzele și împrejurările cari au curmat viața nefericitei femei. Câteva luni mai târziu, la 23 August 1919, ordonanța medicului căpitan dr. Aurel Dobrescu, a fost găsită împușcată cu un glonte de carabină. Carabina era a drului Dobrescu, iar din depozițiile martorilor și cercetările justiției militare reeșia clar că ordonanța Dumitru Marin Bârsan a fost asasinată. Chemat înaintea justiției militare, d-rul Dobrescu s'a pus la adăpostul imunității parlamentare, iar Parlamentul Vaida din 1920 a refuzat să ridice imunitatea asasinului pentru simplul motiv că el era membru al partiduui national. Iar casa d-rului Dobrescu s’a mai găsit strangulată o servitoare tânără în vara anului 1921“. In urma acestor acuzațiuni ne mirăm cum doctorul Dobrescu a primit numai adresa omagială a Partidului national când avea tot dreptul și la o vizită a parchetului din Brașov. Viitorul va arăta ce va rămâne din eroul creiat la Brașov de către partidul antinaționalist, a cărui autoritate morală a crescut atât de mult... Deciziunea guvernului american de a interzice vapoarelor americane și străine transportul oricărui fel de spirtoase în porturile Statelor Unite, a stârnit uimirea generală. Se crede la New York că acesta e un semn de intimidare a guvernului față de atotputernica „Anti-Saloon League“ care mai mult decât celelalte organizații similare, a adus prin a sa influență promovarea prohibitei. Unii cred că această măsură ar fi o iscusită manoperă politică având în vedere interesele marinei comerciale americane. Aceștia se cot că interzicerea transportului de spirtoase, făcută vapoarelor străine, nu va putea fi menținută și desbaterile ce se vor face în jurul acestei chestiuni vor trezi atențiunea publicului asupra situației absolut defavorabile creiată vapoarelor americane, în cazul când prohibirea va cădea numai asupra lor. Frustrate prin această măsură ce nu le va atinge decât pe ele, va deveni evident că fără ajutorul subsidiilor, marina americană, încetul cu încetul se va vedea isgonită de pe mări. Cum este eludată măsura guvernului american Sunt unele cercuri însă în care se afirmă că noua măsură riguroasă, este făcută pentru ca în mod iscusit să se evidențieze partea absurdă a legilor prohibitive. Ziarele au publicat numeroase comentarii asupra acestei măsuri. Notificarea deciziunei a urmat curând după ce a fost adusă la cunoștință publică articolul prin care agenții fiscului au fost ajutorizați să perchiziționeze vasele Chiar la distanța de 12 mii de miile în largul mării. Partizanii „regimului sec“ au obținut și această măsură, motivată de enormul trafic de contrabandă ce s’a desvoltat din ziua prohibitei alcoolului pentru întreaga Americă. Ziarele arătau zilnic cum se făcea, contrabanda prin vaporașele ,rum-rmmers“ pe o scară enormă. Și astăzi încă există contrabanda, perfect de bine organizată, cu depozite în posesiunile insulare britanice, în insulele franceze Saint-Pierre și Miquelon, precum și în unele regiuni din Canada, Newfoundland și Noua Scoție. De la acele baze pleacă vapoarele încărcate cu wisky, rom și vinuri. Ele se plimbă dealungul coastei americane, având grijă să nu treacă peste limita de 3000 miile în care Statele Unite conform legislației Internaționale, își exercită juridiațiunea. Vaporașe ușoare le ies înainte, iau o parte a mărfei și o transportă repede la un loc ales de contrabandiști pe coastă de unde cu automobilele sunt distribuite butonele mari și mici la depozitarii din orașe. Păcălirea agenților vamali și desperarea antialcoolicilor Uneori vapoare încărcate cu spirtoase însemnate drept alte mărfuri în actele de bord, au intrat cu îndrăzneală în port la New York fără ca agenții vamali să bănuiască ceva. Aceste contrabande au exasperat pe antialcooliștii americani și au făcut cele mai mari sforțări ca să le înfrângă. Nu de mult, ei au sos la iveală o ordonanță veche a parlamentului, din 1790, de mult «sitată în care se prevedea pentru combaterea contrabandei, că agenții fiscului, pot opri vasele în drum spre porturile americane și examina încărcătura lor la ochi;rață de 12 mii de miile. Acest act este «« răspuns al Americei la un edict britanic din 1736, care lupta contra contrabandelor. Vechea prescripție a fost introdusă acum în măsurile fiscale cu speranța că va fi astfel desființat comerțul ilicit de spire toase. Lipsa unor convențiuni WMaanm BBMSBB mamggggg internationale Dar atât ee.i'#*rile oficiale cât și comerciale rwemosc «K articolul introdus în lege și p«»edă sancțiunea unei convenții internaționale. Guvernul american a declarat în diferite rânduri recunoașterea zonei de 3003 »411». Im toate contestațiile din juridicitatea apelor teritoriale. Extinderea dreptului de percheziționare la « disitanța de 12.000 de miile nu va fi acceptată de celelalte națiuni, la lucru se așteaptă amerteamîi. ITmatai prohibiștii înverșunați speră să obțină acceptarea acestei măssuri, cu orice preț, în legislația internațională și lucrează pe capete în acest scop.Guvernul mic »rimam, “protestează contra așa vitelor abrmnari ale ligetei- antii deadica sp * mai mult ca sigur că vasele «u vor fi percheziționate în iainta de a intra în zona celor *339 de miile. O măsură care nu se poate aplica și chiar în acest caz, va fi nevoi de judecata unui tribunal internațional. Principiul legislației internaționale prevede condițiunile în care vasele pot intra în porturi, dar există și dreptul recunoscut că oricare națiune poate aduce orice mărfuri ar voi, la transit și imediat reexpediate, aeticel menținute și de guvernul american. Deci a crede că ei ar putea opri vasele străine să nu transporte băuturi alcoolice pentru călătorii lor, este absurd, este* eu se poate aplica prohibirea și națiunilor străine, conchide corespondentul lui „Le Temps“ dar care luăm datele de mai sus. Ar fi tot atât de ridicol ca și ideea astralcooliștilor cari plănuiseră să interzscă americanilor călătorind pe vasele străine, consumația de țemuturi spirtoase. Din această luptă mi se știe ce va rezulta, ea îșiSĂ este de domeniul politicei arterne și nu va atinge vapoarele stattine. Toate până astăzi lasă să se întrevadă că prohibiștii vor pila a-și reduce mult, planurile și eKigentele lor. DE DINCOLO OCEAN Prohibirea alcoolului IN AMERICA - Cu toată străduința depusă de guvernul Statelor Unite nu se poate stăvili introducerea absolului Continuarea în pagina 2-a r. nncate TEATRUL POPULAR, de PAUL I. PRODAN „Baeat de viața**, comedie în 3 acte de Arnold și Bach. TEATRUL „REGINA MARIA“. — „Kiki“, comedie in 3 acte de André Picard (reluare). TEATRUL NAȚIONAL.—„Munta lui Figaro“, de Beaumarchais. D-l I. Livescu a avut și de astă dată mâna fericită, traducând din perițește comedia „Băiat de viață“ și jucând-o la teatrul „Popular“. Sunt convins că tinerii artiști ai teatrului „Popular“ d-rele Zamora și Capustrn, d-nii V. Brezeanu și Pepe Georgescu vor îndruma hazlia comedie „Băiat de viață“ pe urmele fericite ale ..Extemporalului“. Spre deosebire de comediile bulevardiere franceze,— în care adulterul și alcovul sunt inevitabile, și în care suntem siguri că vom vedea bărbați în pyjama și femei la „deshabile“-uri excitante, — comedioara „Băiat de viață“ se apropie de farsă — dacă vreți — dar se-nvârtește în jurul unei intrigi aproape copilărești, în care situațiunile comice abundă, și unde am putea găsi și o ușoară tendință a autorilor de a-și bate puțin joc de fetițele, cari în ajunul căsătoriei nu visează decât „Don Juani“ și oameni cu experiență „mare“ și trecut tumultuos, și se scutură de bărbații așezați, muncitori și cinstiți sufletește. Ironia autorilor nu e caustică, dimpotrivă. Ei au urmărit mai cu seamă, să înveselească publicul, să-l facă să petreacă câteva ceasuri plăcute, să-i provoace râsul, și în această privință au reușit pe deplin. Cine va merge la „Popular“ va râde cu poftă și va aplauda pe tânărul și talentatul artist V. Brezeanu, care cu mijloace simple și naturale obține efecte mai sigure decât cu șarje și comicării, și pe d-l Popé Georgescu, care e plin de vervă și bonomie în nilul unui negustor burghez și ștrengar. De asemenea va observa că d-ra Zamora se familiarizează cu genul comediei și că d-ra A. Garnisiin are„cachet“ în joc și‘în îmbrăcăminte. D-l Tălianu nu vrea să vorbească mai încet și mai deslușit- Comedia se joacă într’un singur decor, curat și cu gust orânduit. La teatrul „Regina Maria“ s-a reluat „Kiki" o comedie de André Picard, în care autorul se căznește în trei acte să distreze publicul și recurge — în atingerea acestui scop — la tot felul de situații, unele acceptabile, altele neverosimile. Dialogul și spiritul rămân, însă, în urma acțiunii, care ar vrea să zboare departe, dar, care, pare a fi legată în lanțuri de lipsa de fantezie a autorului. Sacha Guitry n’ar fi recurs nici la scene de catalepsie, nici la îmbrâncelile sub masă ale feciorului cu stăpâna casei, nici la aroganțele unui fost camarad de tranșee — cari, to»*« „Partidul liberal s’a pronunțat în chestia libertăței presei. El o suprimă cu desăvârșire, căci delictee de presă le dă în judecata tribunalelor ordinare“. Așa scrie d. Miile — nemuritorul d. Miile, — deși în chiar Conținutul acestei alarme se află o gravă contrazicere , căci una este a „suprima libertatea presei“ și alta a face răspunzător pe cel ce scrie ,calomnii“. Dar între o, Mine și logică este o veche rivalitate, și pe cât de bine s’a înțeles d-sa în cursul laborioasei sale vieți cu rca, pe atâta de rău s’a împăcat cu logica comunului muritorilor. Dar d. Miile combate mereu pe chestia libertăței presei. El nu și dă seamă că dacă este cineva care o poate compromite mai rău este tocmai un apărător de felul directorului „Luptei“ care o viață întreagă a abuzat de presă pentru a bârfi, a lovi în tot ceea ce era vrednic de respect și din a învenina opinia publică. Cu un trecut atât de dureros, d. Mille ar putea lăsa presa în pace. A compromis,-o destul, pentru a mai fi vrednic să o apere, asuma când alte generații intră în arena luptelor politice în realitate, n’au absolut nimic comic. Cine este „Kiki“, din care autorul a vroit să creeze un tip, dar n’a izbutit decât sa schițeze o figură simpatică de fetiță obraznică? Kaki este fi figurantă la un teatru de „varieté“, care profită de o ceartă între directorul teatrului și steaua trupei, pentru a luă locul acesteia din urmă. Cu exagerări, cu stângăcii, cu... aproape nimic, autorul accelerează timp de 3 ore, mersul timpului, în modi plăcut. Se face, de obicei, o reluare, când, la a doua serie de reprezentațiuni, s’a putut obține o ameliorare fie în distribuție, fie în montare, sau, când o piesă a avut mare mare succes, se reia, exact, în aceleași conditiuni, ca la prima serie de reprezentațiuni. „Kiki“ s’a reluat, insă, în condițiuni inferioare, fiindcă d-l Tony Bulandra, nu poate înlocui pe d-l Jancovescu, și cu atât mai puțin travestiul d-rei Renee Annie nu ne poate face un moment măcar, să mi aducem aminte de delicioasele aparițiuni ale d-lui Mihalescu» în rolul servitorului obraznic. D na Nora Peyor; d’abia în ultimul act ăsește câteva accente juste. D-l Enescu încearcă să schițeze figura unui bătrân zaharisit. Subliniem bunăvoința tânărului actor. Numai d-na Tanji Cutawa joacă pe Kiki cu uceași fantezie, vioi, crane și gingășie cu care a cucerit publicul pentru totdeauna. Teatrul Național ne-a oferit plăcerea să asistăm la o „mare“ premieră. S’a jucat, în condițiuni excelente, „Nunta lui Figaro“ strălucitoarea comedie de Beaumarchais, care înseamnă în istoria teatrului francez, o dată tot atât de importantă ca Cidul și Hernani. Iată-l pe Beaumarchais jucat, pe primele noastre scene, la teatrul Național: „Nunta lui Figaro“; la opera de stat: „Bărbierul de Sevilla“. Se spune că la prima reprezentație a „Nuntei lui Figaro“, — cea ce s’a întâmplat la 27 Aprilie 1784 în sala „Odeon“-ului, dotei ce autorul s’a luptat trei ani aa rândul cu împotrivirile puterilor publice, cu foarfecile a șase ceasuri, cu încăpățânarea regească chiar—teatrul gemea de lume. S’au format două curente în public: marea majoritate aplauda și petrecea; minoritatea scrâșnea din dinți. Unul din minoritate adresându-se celebrei Sophie Arnauld îi spune: „Piesa va cădea“. Răspunsul a fost: Da, piesa va cădea de cincizeci de ori în șir“. „Nunta“ s’a jucat de 168 de ori în șir! Pronosticăm teatrului Național o serie mare de reprezentațiuni, fiindcă oricine vrea să asiste la un spectacol complect: piesă bună, bine jucată, frumos montată, e dator să meargă la „Nunta lui Figaro“. Brisson (Vol. V) își începe articolul asupra „Nunții lui Figaro“, cu următoarea frază: „Nimic mai plăcut decât să disertezi asupra unei capo d’opere“. Iată-ne, dar, în această situație și atunci ne putem pune și noi întrebarea: „Când o mare piesă clasică reapare în fața publicului, se pune o problemă, a cărei dezlegare e interesantă. Să judecăm în ce măsură, și pentru ce această piesă a îmbătrânit sau nu“. „Nunta lui Figaro“ nu e numai o piesă tânără, dar este chiar de actualitate- Beaumarchais este un om din zilele noastre. Am făcut cu toții aceste constatări, la premiera acestei piese, sublimând cu aplauze și cu zâmbete adevărurile eterne: azi aristocrația banului a înlocuit aristocrația de sânge de altă dată; justiția e șchioapă „indulgentă cu cei mari, aspră cu cei mici“; operile literare se scriu și azi, ca altă dată: ,,nobilul pune numele, iar poetul talentul“; politica se face, de mulți, după principiile lui Figaro: „Să te prefaci să ignorezi, ceea ce se știe, să știi ceea ce nu se știe, să pricepi ceea ce nu se înțelege, să nu asculți ceea ce se spune etc“. Prima reprezentație a „Nunții lui Figaro“ a fost un mare eveniment literar și politic. Data de 27 Aprilie 1784 e însemnată eu roșu în calendarul teatrului francez, — ca mare ei da — pentru’ că în acea ai »urcbai»ațele morale, politice, sociale, p» «ari operile filozofice le d»»voitsa» Sn societatea secolului al XVIII-Lea au izbucnit, într’o mică »x ploaia, datorită unui scriitor, earsara, yoare, omul cel mai compl»«fe «da acea vreme și care rezuma, în tr’ând ul, întru ul mod expresiv, descercare și calitățile timpului ș.B. Beaumarchais cunoștea noșietatcea, bărbații, femeile și viața, sau imeni altul A’ avut o experiență personală a vieții, cum rar nu întâlnește la vreunn scriitor. Dacă adăugăm, la aceste însușiri ale lui Beaumarchais fi abilitatea de a fi totdeauna în jurul operilor lui, o atmosferă, înfrigurată, pasionată, impresionând opinia publică, cu laude anticipate, cu poleaaiei aprinse, ușorii o putem Înechipni, pentru ce, mai cu seamă, representația „Nunții lui Figaro“ o dată importantă. Să încercăm e s ®«vr8 analiză ai piesii, în cadrul *ce este îngăduit. Care e subiectul! Cât se poate de simplu. Un services- îndrăzneț vrea să se căsătorească și se întâmplă, că logodnica lui aS placă și stăpânu lui, un nobil a tot putemul. Figaro, servitorul, rivalul Contelui de Almaviva, nepot al lui Gil üb € ma$l»¥ și ia „VIITORUL Cel mai bine scris p Cel mai bine informat ! Cel mai răspândit ț _ ZIAR DE SEARA— V