Viitorul, noiembrie 1922 (Anul 16, nr. 4391-4415)

1922-11-26 / nr. 4412

Anul ti patris-spre­zecerea .?p. 44­2 U _ j­ti.­issim 2 i­*?. în stre'Hioft || Un an . . #Î0 Șase lur­i . ICO Trei luni . jO lei .iYIHNTE ALA PAT! Ufc lei fO » 45 . In străinătate Cc *d . . SCO lei Psee luci. . £ 80 . Trei luni . . 140 . REDACȚIA ADMIN­ISTI­AȚIA STRADA ACADEMIEI No. 17 Telefoane!» i­ulf ți« 61/33; Rafoarte și Administrația *9/23 «1 3/11 STR. EDGAR() QUINET No. (Vis-a-vis de Hotel Capșa) ANUNCIURI COMERCIALE Se primesc direct la Administrații darului strada Academiei No. 17 și la toate Agențiile de publicitate Manuscriptele nepublicate se distrug 1 Iii­ ei în tara 2 lei ei în sirelnafnie Duminică 26 Noembrie 1922 ART­EA tonalismulu­i? N’a sosit timpul, pentru că a trecut prea puțin de la moartea lui adânc regretată, pentru a da o formulare definitivă și sintetică a politicei lui Take Ionescu. Pen­tru a găsi această formulă cu­prinzătoare a adevărului, este ab­solut necesar ca să se tempereze patimele ce vițiază judecata. Dar un lucru se poate de pe acuma spune și anume că prin puterea lui de eipeințu, a fost unul din factorii ce au contribuit la pregă­tirea sufletească a războiului. Prin legăturile sale cu feluriți și însemnați bărbați de stat ai apu­sului, Take Jonesen a contribuit, apoi, la consolidarea României în constelația alianțelor contra Pu­terilor centrale. In acest sens, Take Ionescu a putut fi astfel pe drept cuvânt socotit ca unul din acei bărbați politici români ce au contribuit cu perseverență la ru­perea graniței nefirești a Carpa­­ț­i­l­or, în această activitate, Take Io­nescu n’a avut un partid al său­, care să-l secondeze, ci cel mult câțiva amici personali. Nu omul de partid, ci omul singuratic și sigur pe puterea sa a fost acela care a dus o anumită acțiune de politică externă. Și este atâta de adevărat că Take Ionescu n’a fost secondat de un partid, este că tocmai în­­ momentele când acțiunea sa era mai pronunțată și mai efectivă, organizațiile clubului său se des­făceau și intrarea sa în cabinetul Aver­escu, a fost o intrare care a­ducea ac­oriei girmnnului străini cir­ca unui om, dar nu puterea n­­nui partid. Cei ce au rămas după el — „de­­m­ocrații“ — au fost mult timp în­ situațiunea tristă a orfanilor, pâ­nă ce puținii câți s’au putut regăsi d­upă moartea șefului, fără orga­nizstîe și fără răsunet în massa mare a corpului electoral au în­tins o mână de înțelegere și de susținere cu partidul d­-lor Maniu și Vaida. Dar oricât de puțin organizați ar fi ei, și oricât de puțin solidari cu opera lui Take Ionescu, este însă, un fapt de ordin sufletesc și care nu se poate contesta și a­­nume că ei din pietate față de memorialul Take Ionescu nu pot fi decât adepții unei politici de u­­nificare, unei politici absolut con­trare regionalismului strâmt al d-lor Maniu ori Vaida. Unindu-se cu partidul acesto­ra, urmașii neorganizați ai lui Take Ionescu au făcut dovada că ideea — chiar când este susținută de o grupare puțin numeroasă și neorganizată, cum sunt rămăși­țele takiste — poate fi victorioa­să față de pasiunile mărunte, de tendințele centrifuge și de activi­tățile contrare idealului româ­nesc. Puțini, câți sunt și câți au ră­mas de pe urma lui Take Ionescu, ei au însă superioritatea față de partidul d-lor Maniu ori Vaida, prin aceea că sunt descendenții unei politici de unificare, de rali­ere a sufletelor românești, iar partidul ardelenesc căruia pentru o activitate nefastă, i se putea pe foarte drept cuvânt da epitetul de anti-național, unindu-se cu urma­șii neorganizați ai lui Take Ione­scu, a făcut ceea ce trebuia să facă de mult, adică să înțeleagă că numai o unire cu partidele de sinceră unificare, îi poate da un înțeles în viața politică a statu­lui român­ești din vâ­ltoa­rea ma­relui război. Pentru politica românească este bine astfel că s’a făcut un pas înainte spre politica de unificare, și că regionalismul nu a putut să se susțină singur și izolat de ide­alul național. Ca simptom și nu ca act pozi­tiv, unirea dintre urmașii orga­nizației „takiste“ și gruparea d-lor Maniu și Vaida, este astfel începutul unei clarificări în lup­tele noastre politice și dovada că în viața statului, sunt mai puter­nice ideile, decât ambițiunile per­sonale și interesele locale și pro­vinciale. Dacă regionalismul va fi eșit înfrânt din­­ aceste combinațiuni politice, cu atât mai bine pentru v­iața politică­­ a țarei. ■ t DTE MEHCTABL SB SBMOBHI INTR’O CHESTIE SCRI IST UIT ziar de teatru revine asupra rândurilor ce le-am consacrat „A­­teneului Român“ sau mai bine zis asupra veniturilor sale prea mici față de scopurile ce le urmărește. Acest ziar găsește că susținând „Ateneul“, lovim în interesele ar­­tiștilor întru­cât ch­iria ce o plă­­tesc acestei instituții pentru expo­zițiile lor este o piedică ce se adu­ce implicit artei, care nu poate trăi ca o entitate metafizică, ci este în funcție de cei ce o fac, adică de ar­tiști. Pentru a fi bine înțeleși — și mărturisim cu părere de rău că n’am fost înțeleși de fel — trebue să spunem că atunci când am che­mat atențiunea asupra stărei pre­care a „Ateneului Român“, nu ne-am gândit că ea ar putea fi a­­tenuată din fondurile atât de redu­se ale artiștilor. departe de noi a­­cest gând. Și pentru a s­e vedea ce departe e opinia noastră de chipul cum este criticată de cronicarul ziarului teatral, este că am fi ală­turi de el, și de toți cei ce se in­teresează de progresul artei la noi, cerând Statului crearea unui Pa­lat al Artelor, unui mare muzeu — așa cum până și ungurii îl au la „Vorosliget“ — în care­ pietonii și sculptorii să aibă ateliere confor­tabile, modele, săli de expoziție, etc. Statul român e dator să facă a­­ceasta pentru artiști. Dar ce legătură este oare între acest deziderat ce-l facem în acord cu toți cei ce iubesc arta, cu veni­turile „Ateneului Român“, pe cari continui să le cred prea mici față de marele rol ce socotesc că trebue să-l joace în actuala fază de cult al Ateneului Român“? PETRONILS văr instituția alegerile din anglia CUM ESTE CONSTITUIT noul pflrlanciU englez­ ­ Și care este majoritatea pe care se poate sprijini guvernul Bonar Law Semnalând victoria cabinetului Bonar Law, ziarul „Le Temps“ rea­mintește că la alegerile britanice din 1895 și 1900, sub cabinetul conserva­tor unionist al lordului Salisbury, majoritatea ministerială avea mai­­ mult de 400 de scaune. Camera co­munelor număra atunci, afară de 82 naționaliști­ irlandezi, 588 depu­tați aleși ca­și astăzi de Anglia, Sco­ția, țara Galilor și Ulster. Actualul scrutin a dat guvernului Bonar Law o majoritate comparabilă cu acelea din 1895 și 1900, deși în acest inter­val și-a făcut apariția partidul mun­citoresc. După ce au avut curajul să-și li­bereze partidul care risca să se d­­uuelor și aceea a voturilor. Nu e su­­sți­­nt să se alinieze numărul depu­taților cari aparțin fiecărui partid și totalul sufragiilor obținute de candidații partidelor respective. Ast­fel, 57 deputați au fost numiți fără concurenți, și deci fără voturi. Dintre ei 42 sunt conservatori. Dacă s’ar apropia deci numărul mandatelor de totalul sufragiilor, s’ar da o ima­gine falsă a scrutinului, în dauna conservatorilor, deoarece aceștia au 42 mandate față de care nici un su­fragiu nu poate fi înscris. Comparația, spre a fi exactă, nu trebue făcută decât în circumscrip­țiile unde­ s’a votat. Dacă se aplică această regulă la rezultatele înre­gistrate de ziarul „Daily Mail“, se constată că conservatorii au ob­ținut 803 scaune prin 5.737.097 vo­turi, dintr-un total de 527 scaune și 14.398.199 sufragii. In aceste con­diții, este clar că proporția scau­nelor câștigate de­ conservatori, e mult sup­erioari celorlalte. Dacă scaunele ar fi fost distribuite pro­porțional cu sufragiile câștigate de fiecare partid, conservatorii ar fi trebuit să aibă 211 deputați, parti­dul lucrătorilor 158, liberalii au­tentici 100 și naționalii liberali ai d-lui Lloyd George 58. Bine­înțeles nu trebue exagerată semnificarea­­ acestor calcule. Electorii n’au vo­tat pretutindeni cu acelaș zel. Care este situația guvernului Sub aceste­­ rezerve, trebue să se recunoască că partidul conservator nu posedă o majoritate destul de importantă decât în Camera comu­nelor. După statistici, candidații lucrători au grupat 4­345 5­49 de su­fragii. Cele două grupuri liberale ating împreună aproape acelaș to­tal. Partidele­ din opoziție ar putea deci spera a, în scurt timp să răs­toarne majoritatea, cu prilejul u­­nor rot,­­­­ri, la cari cea mai mică trecere a voturilor de cea­laltă parte,­­ar schimba considera­bil distribuirea scaunelor. „Le Temps ” închee spunând că tocmai aceasta ar fi rațiunea ca noul cabinet conservator să facă o politică înțeleaptă, și ca partidul lucrătorilor, devenit de azi îna­inte marele partid de opoziție și moștenitorul prezumtiv al puterei, să aibă o atitudine care să convie unui viitor partid de guvern. ftMN CaHoIn­cĂnD socieze sub regimul coaliției, d. Bo­­nar Law și colegii săi au acum sa­tisfacția să-i asigure prestigiul de altă dată. Foarte rar o satisfacție, poate fi mai bine meritată: conști­­in­ci­os și modest, d. Bonar Law n’a voit să învingă decât prin puterea probității. Politica lui Lloyd George Votând pentru cabinetul de astăzi, electorii britanici au votat contra cabinetului de ieri. Abia acum se vede că d. Lloyd George, cu toată di­băcia sa legendară, s-a înșelat cu to­tul în politica sa internă ca și în cea externă. El a lucrat de mai mulți ani să captureze organizația elec­torală a partidului conservator și tocmai această organizație l-a în­­s frânt astăzi. Dânsul se mândrea de­­ a grupa în jurul său marea majori­­­­tate a partidului liberal; dar, deși, liberalii autentici n'au obținut atâ­­­tea scaune după cum se așteptau, au­­ reușit totuși să întreacă cu 1.200.000 voturi pe candidații naționali libe­rali ai d-lui Lloyd George. Printre principalii colaboratori ai d-lui Llo­­­yd. George sunt mai mulți bătuți, în­­­cepând cu d. Churchill, care a fost mai puțin fericit în politica orientală de­cât în cea irlandeză. In sfârșit, d. Lloyd George își închipuise să ri­dice opiniunea publică în contra partidului lucrătorilor, sub pretext că acest partid ar fi un pericol pu­blic. Tactica sa neîndreptățită n’a reușit, după cum n’au reușit prin­cipelui Bismarck, legile de excepție în contra socialiștilor. D. Lloyd Ge­orge nu mai vede în jurul său decât un mic grup de deputați, dintre care unii nu au poate libertatea de a vo­ta totdeauna cu el. S’ar putea spune deci că rolul său s’a­ terminat și că Anglia are astăzi nevoe de alți slujitori. D. BONAR LAW Friroul m­inistru al Anggliei Cum trebuește judecat re­zultatul alegerilor Pentru a aprecia exact rezultatul alegerilor britanice, ar trebui făcută o comparație între repartizarea sca- DUȘMANUL PRESEI ECOURI C­­orespondentul lui „Times“ la Washington afirmă că în u­­nele cercuri americane se cre­de că ex-președintele Wilson are intenția de a se reîntoarce în via­ța politică și va participa la vii­toarele alegeri presidențiale. I­nstitutul colonial francez a lu­a în Tunis inițiativa de a pune la adăpost și de a restaura ruinile vechei cetăți punice Carthagina, care este una din cele mai semnifi­cative mărturii ale puterii fostelor civilizații colonizatoare feniciene și romane P­oliția din Berlin a făcut descin­deri în mai multe hoteluri și case particulare în cartierul „Unter den Linden“ unde locuiau numeroși străini lipsiți de acte de identitate și pașapoarte. Ei vor fi ex­pulzați din Germania. FORAUTATE v Bfidl Ott Blí Stil Delegația comitetului executiv al partidului national din Ardeal a trimis doctorului Aurel Dobrescu din Brașov o ADRESA OMAGIA­LA, cu prilejul arestărei sale­­,ile­gale“ din cauza ultragierei unui magistrat. Această adresă se ter­mină astfel: Vă trimitem recunoștința noas­tră, pentru lupta ce ducem­ în inte­resul obștesc și vă dorim să aveți aceiaș tărie și pe viitor Pentru a se vedea acum cine e doctorul Dobrescu, reproducem ur­mătoarele acuzațiuni formulate mai de mult de ziarul „Garvani“ din Brașov și apoi de ziarul „În­frățirea“ din Cluj, fără ca­­ delicven­tul să aibă curajul a da în judeca­tă aceste ziare și deci confirmând prin tăcere faptele, iată acuzațiu­­nile: „D-rul Aurel Dobrescu este me­dicul dentist din Brașov, cade la 1 Octombrie 1914 sub suplica în­registrată la No. 730—914 a fost tras înaintea judecătoriei de ocol Bra­șov și condamnat pentru viol și provocare de avort. D-rul Aurel Do­brescu este acelaș domn Dobrescu care la 10 August 1919 a fost acuzat de încercare nereușită de mituire: d-rul Dobrescu este acelaș domn medic căpitan Dobrescu acuzat pen­tru abuz de putere și introducere de persoane străine în lagărul dela Brașov. Dar d-rul Aurel Dobrescu este a­­celaș domn care are pe conștiință trei cadavre găsite în locuința sa de la Brașov, și asupra cărora încă planează cel mai nepătruns mister. La 14 Aprilie 1919 s-a aflat în lo­cuința d-rului Dobrescu servitoa­rea Cseren Carolina zăcând în sân­ge. Moartea i-a fost produsă prin 2 gloanțe trase cu un revolver al d-rului Dobrescu, și nici până as­tăzi nu se știu cauzele și împreju­rările cari au curmat viața neferi­citei femei. Câteva luni mai târziu, la 23 Au­gust 1919, ordonanța medicului că­pitan dr. Aurel Dobrescu, a fost găsită împușcată cu un glonte de carabină. Carabina era a d­rului Dobrescu, iar din depozițiile mar­­torilor și cercetările justiției mili­tare reeșia clar că ordonanța Du­mitru Marin Bârsan a fost asasi­nată. Chemat înaintea justiției mi­litare, d-rul Dobrescu s'a pus la a­­dăpostul imunității parlamentare, iar Parlamentul Vaida din 1920 a refuzat să ridice imunitatea asasi­nului pentru simplul motiv că el era membru al partiduui natio­nal. Iar casa d-rului Dobrescu s’a mai găsit strangulată o servitoare tâ­nără în vara anului 1921“. In urma acestor acuzațiuni ne mirăm cum doctorul Dobrescu a primit numai adresa omagială a Partidului national când avea tot dreptul și la o vizită a parchetului din Brașov. Viitorul va arăta ce va rămâne din eroul creiat la Brașov de către partidul antinaționali­st, a cărui au­toritate morală a crescut atât de mult... Deciziunea guvernului american de a interzice vapoarelor ame­ricane și străine transportul ori­cărui fel de spirtoase în por­turile Statelor­ Unite, a stârnit uimirea generală. Se crede la New­ York­ că acesta e un semn de inti­midare a guvernului față de a­­totputernica „Anti-Saloon­ League“ care mai mult decât celelalte or­ganizații similare, a adus prin a sa influență promovarea prohibitei. Unii cred că această măsură ar fi o iscusită manoperă politică a­­vând în vedere interesele marinei comerciale americane. Aceștia se cot că interzicerea transportului de spirtoase, făcută vapoarelor străine, nu va putea fi menținută și desbaterile ce se vor face în jurul acestei chestiuni vor trezi atențiunea publicului asupra situației absolut defavorabile cre­­iată vapoarelor americane, în ca­zul când prohibirea va cădea nu­mai asupra lor. Frustrate prin această măsură ce nu le va atinge decât pe ele, va deveni evident că fără ajutorul subsidiilor, marina americană, în­cetul cu încetul se va vedea isgo­­nită de pe mări. Cum este eludată măsura guvernului american Sunt unele cercuri însă în ca­re se afirmă că noua măsură riguroasă, este făcută pentru ca în mod iscusit să se evidențieze par­tea absurdă a legilor prohibitive. Ziarele au publicat numeroase co­mentarii asupra acestei măsuri. Notificarea deciziunei a urmat curând după ce a fost adusă la cu­noștință publică articolul prin care agenții fiscului au fost aju­torizați să perchiziționeze vasele Chiar la distanța de 12 mii de miile în lar­gul mării. Partizanii „regimului sec“ au obținut și această măsură, motivată de enormul trafic de con­trabandă ce s’a desvoltat din ziua prohibitei alcoolului pentru în­treaga Americă. Ziarele arătau zilnic cum se fă­cea, contrabanda prin vaporașele ,rum-rmmers“ pe o scară enormă. Și astăzi încă există contra­banda, perfect de bine organizată, cu depozite în posesiunile insulare britanice, în insulele franceze Saint-Pierre și Miquelon, precum și în unele regiuni din Canada, Newfoundland și Noua­ Scoție. De la acele baze pleacă vapoarele în­cărcate cu wisky, rom și vinuri. Ele se plimbă dealungul coastei a­­mericane, având grijă să nu treacă peste limita de 3000 miile în care Statele­ Unite conform legislației Internaționale, își exercită juridia­­țiunea. Vaporașe ușoare le ies înainte, iau o parte a mărfei și o trans­portă repede la un loc ales de con­trabandiști pe coastă de unde cu automobilele sunt distribuite bu­­tonele mari și mici la depozitarii din orașe. Păcălirea agenților va­mali și desperarea anti­­alcoolicilor Uneori vapoare încărcate cu spir­toase însemnate drept alte mărfuri în actele de bord, au intrat cu în­drăzneală în port la New­ York fără ca agenții vamali să bănu­iască ceva. Aceste contrabande au exasperat pe antialcooliștii americani și au făcut cele mai mari sforțări ca să le înfrângă. Nu de mult, ei au­­ sos la iveală o ordonanță veche a parlamentu­lui, din 1790, de mult «sitată în care se prevedea pentru combaterea contrabandei, că agenții fiscului, pot opri vasele în drum spre por­turile americane și examina încăr­cătura lor la o­chi;­­rață de 12 mii de miile. Acest act este «« răspuns al A­­mericei la un edict britanic din­ 1736, care lupta contra contraban­delor. Vechea prescripție a fost introdusă acum în măsurile fis­cale cu speranța că va fi astfel desființat comerțul ilicit de spire toase. Lipsa unor convențiuni WMaanm BBMSBB mam­ggggg internationale Dar atât ee.i'#*rile oficiale cât și comerciale rwem­osc «K articolul introdus în lege și p«»edă sanc­țiunea unei con­venții internațio­nale. Guvernul­ american a declarat în diferite rânduri recunoașterea zonei de 3003 »411». Im toate­ contes­tațiile din juridicitatea apelor te­ritoriale. Extinderea dreptului de perche­­ziționare la « disitanța de 12.000 de miile nu va fi acceptată de cele­lalte­ națiuni, la lucru se aș­teaptă amerteamîi. ITmatai prohibiș­­tii înverșunați speră să obțină ac­ceptarea acestei măssuri, cu orice preț, în legislația internațională­ și lucrează pe capete în acest scop.­Guvernul mic »rimam, “protestează contra așa vitelor abrmnari ale li­getei- antii deadica sp * mai mult ca sigur că vasele «u vor fi per­cheziționate în iainta d­e a intra în zona celor *339 de miile. O măsură care nu se poate aplica și chiar în acest caz, va fi nevoi de judecata unui tribunal interna­țional. Principiul legislației inter­­n­aționale prevede condițiunile în­ care vasele pot intra în porturi, dar există și dreptul recunoscut că oricare națiune poate aduce ori­ce mărfuri ar voi, la transit și ime­diat reexpediate, aeticel menținute și de guvernul american. Deci a crede că ei ar putea opri vasele străine să nu transporte băuturi alcoolice pentru călătorii lor, este absurd, este* eu se poate aplica prohibirea și națiunilor străine, conchide corespondentul lui „Le Temps“ dar care luăm da­tele de mai sus. Ar fi tot atât de ridicol ca și ideea astralcooliștilor cari plănuiseră să interzscă ameri­canilor călătorind pe vasele stră­ine, consumația de țemuturi spir­toase. Din această luptă mi se știe ce va rezulta, ea îșiSĂ este de dome­niul politicei arterne și nu va a­­tinge vapoarele stattine. Toate până astăzi lasă să se întrevadă că pro­­hibiștii vor pila a-și reduce mult, planurile și eKigentele lor. DE DINCOLO OCEAN Prohibirea alcoolului IN AMERICA - Cu toată străduința depusă de guvernul Statelor­ Unite nu se poate stăvili introducerea ab­solului Continuarea în pagina 2-a r. nnca­te TEATRUL POPULAR, de PAUL I. PRODAN „Baeat de viața**, comedie în 3 acte de Arnold și Bach. TEATRUL „REGINA MARIA“. — „Kiki“, comedie in 3 acte de An­­dré Picard (reluare). TEATRUL NAȚIONAL.—„Munta lui Figaro“, de Beaumarchais. D-l I. Livescu a avut și de astă dată mâna fericită, traducând din perițește comedia „Băiat de viață“ și jucând-o la teatrul „Popular“. Sunt convins că tinerii artiști ai teatrului „Popular“ d-rele Zamora și Capustrn, d-nii V. Brezeanu și Pepe Georgescu vor îndruma haz­lia comedie „Băiat de viață“ pe ur­mele fericite ale ..Extemporalului“. Spre deosebire de comediile bu­levardiere franceze,­— în care adul­terul și alcovul sunt inevitabile, și în care suntem siguri că vom vedea bărbați în pyjama și femei la „deshabile“-uri excitante, — co­medioara „Băiat de viață“ se a­propie de farsă — dacă vreți­ — dar se-nvârtește în jurul unei intrigi aproape copilărești, în care situa­­țiunile comice abundă, și unde am putea găsi și o ușoară tendință a autorilor de a-și bate puțin joc de fetițele, cari în ajunul căsătoriei nu visează decât „Don Juani“ și oameni cu experiență „mare“ și trecut tumultuos, și se scutură de bărbații așezați, muncitori și cin­stiți sufletește. Ironia autorilor nu e caustică, dimpotrivă. Ei au urmărit mai cu seamă, să înveselească publicul, să-l facă să petreacă câteva cea­suri plăcute, să-i provoace râsul, și în această privință au reușit pe deplin. Cine va merge la „Popular“ va râde cu poftă și va aplauda pe tâ­nărul și talentatul artist V. Bre­­zeanu, care cu mijloace simple și naturale obține efecte mai sigure decât cu șarje și comicării, și pe d-l Popé Georgescu, care e plin de vervă și bonomie în nilul unui negustor burghez și ștrengar. De asemenea va observa că d-ra Zamora se familiarizează cu genul comediei și că d-ra A. Garnisiin are­„cachet“ în joc și‘în îmbrăcă­minte. D-l Tălianu nu vrea să vorbească mai încet și mai deslu­șit- Comedia se joacă într’un sin­gur decor, curat și cu gust orân­duit. La teatrul „Regina Maria“ s-a reluat „Kiki" o comedie de André Picard, în care autorul se căz­nește în trei­­ acte să distreze publi­cul și recurge — în atingerea aces­tui scop — la tot felul de situații, unele acceptabile, altele neverosi­mile. Dialogul și spiritul rămân, însă, în urma acțiunii, care ar vrea să zboare dep­arte, dar, care, pare a fi legată în lanțuri de lipsa de fantezie a autorului. Sacha Guitry n’ar fi recurs nici la scene de cata­­lepsie, nici la îmbrâncelile sub masă ale feciorului cu stăpâna casei, nici la aroganțele unui fost camarad de tranșee — cari, to»*«­ „Partidul liberal s’a pronunțat în chestia libertăței presei. El o su­primă cu desăvârșire, căci delicte­­e de presă le d­ă în judecata tribu­nalelor ordinare“. Așa scrie d. Mii­le — nemuritorul d. Miile, — deși în chiar Conținutul acestei alarme se află o gravă contrazicere , căci una este a „su­prima libertatea pre­sei“ și alta a face răspunzător pe cel ce scrie ,­calomnii“. Dar între o, Min­e și logică este o veche rivalitate, și pe cât de bine s’a înțeles d-sa în cursul laborioa­sei sale vieți cu rca, pe atâta de rău s’a împăcat cu logica comu­nului muritorilor. Dar d. Miile combate mereu pe chestia libertăței presei. El nu și dă seamă că dacă este cineva care o poate compromite mai rău este tocmai un apărător de felul direc­torului „Luptei“ care o viață în­treagă a abuzat de presă pentru a bârfi, a lovi în tot ceea ce era vred­nic de respect și­ din a învenina o­­pinia publică. Cu un trecut atât de dureros, d. Mille ar putea lăsa presa în pace. A compromis,-o destul, pentru a mai fi vrednic să o apere, asuma când alte generații intră în arena luptelor politice­­ în realitate, n’au absolut nimic comic. Cine este „Kiki“, din care auto­rul a vroit să creeze un tip, dar n’a izbutit decât sa schițeze o fi­gură simpatică de fetiță obraznică? Kaki este fi figurantă la un tea­tru de „varieté“, care profită de o ceartă între directorul teatrului și steaua trupei, pentru a luă locul acesteia din urmă. Cu exagerări, cu stângăcii, cu... aproape nimic, autorul accele­rează timp d­e 3 ore, mersul tim­pului,­ în modi plăcut. Se face, de obicei, o reluare, când, la a doua serie de reprezen­­tațiuni, s’a putut obține o amelio­rare fie în distribuție, fie în mon­tare, sau, când o piesă a avut mare­ mare succes, se reia, exact, în aceleași conditiuni, ca la prima se­rie de reprezentațiuni. „Kiki“ s’a reluat, insă, în condi­­țiuni inferioare, fiindcă d-l Tony Bulandra, nu poate înlocui pe d-l Jancovescu, și cu atât mai puțin travestiul d-rei Renee Annie nu ne poate face un moment măcar, să mi aducem aminte­ de delicioasele aparițiuni ale d-lui Mihalescu» în rolul servitorului­ obraznic. D na Nora Peyor; d’abia în ultimul act ăsește câteva accente juste. D-l Enescu încearcă să schițeze figura­ unui bătrân zaharisit. Subliniem bunăvoința tânărului actor. Numai d-na Tanji Cutawa joacă pe Kiki cu uceași fantezie, vioi­, crane și gingășie cu care a cucerit publicul pentru totdeauna. Teatrul Național ne-a oferit plă­cerea să asistăm la o „mare“ pre­mieră. S’a jucat, în condițiuni ex­celente, „Nunta lui Figaro“ strălu­citoarea comedie de Beaumarchais, care înseamnă în istoria teatrului francez, o dată tot atât de impor­tantă ca Cidul și Hernani. Iată-l pe Beaumarchais jucat, pe primele noastre scene, la teatrul Național: „Nunta lui Figaro“; la opera de stat: „Bărbierul de Se­villa“. Se spune că la prima reprezen­tație a „Nuntei lui Figaro“, — cea ce s’a întâmplat la 27 Aprilie 1784 în sala „Odeon“-ului, dotei ce au­torul s’a luptat trei ani a­a rândul cu împotrivirile puterilor publice, cu foarfecile a șase ceasuri, cu încăpățânarea regească chiar­—tea­trul gemea de lume. S’au format două curente în public: marea ma­joritate aplauda și petrecea; mino­rit­atea scrâșnea din dinți. Unul din minoritate adresân­­du-s­e celebrei Sophie Arnauld îi spune: „Piesa va cădea“. Răspun­sul a fost: Da, piesa va cădea de cinci­zeci de ori în șir“. „Nunta“ s’a jucat de 168 de ori în șir! Pronosticăm teatrului Național o serie mare de reprezentațiuni, fiindcă oricine vrea să asiste la un­ spectacol complect: piesă bună, bine jucată, frumos montată, e dator să meargă la „Nunta lui Figaro“. Brisson (Vol. V) își începe arti­colul asupra „Nunții lui Figaro“, cu următoarea frază: „Nimic mai plăcut decât să disertezi asupra unei capo d’opere“. Iată-ne, dar, în această situație și atunci ne putem pune și noi în­trebarea: „Când o mare piesă cla­sică reapare în fața publicului, se pune o problemă, a cărei dezle­gare e interesantă. Să judecăm în ce măsură, și pentru ce această piesă a îmbătrânit sau nu“. „Nunta lui Figaro“ nu e numai o piesă tânără, dar este chiar de ac­tualitate- Beaumarchais este un om din zilele noastre. Am făcut cu toții aceste constatări, la premiera acestei piese, sublimând cu aplauze și cu zâmbete adevărurile eterne: azi aris­tocrația banului a înlocuit aristo­crația de sânge de altă dată; justi­ția e șchioapă „indulgentă cu cei mari, aspră cu cei mici“; operile literare se scriu și azi, ca altă dată: ,,nobilul pune numele, iar poetul talentul“; politica se face, de mulți, după principiile lui Figaro: „Să te prefaci să ignorezi, ceea ce se știe, să știi ceea ce nu se știe, să pricepi ceea ce nu se înțelege, să nu asculți ceea ce se spune etc“. Prima­­ reprezentație a „Nunții lui Figaro“ a fost un mare eveni­ment literar și politic. Data de 27 Aprilie 1784 e însemnată eu roșu în calendarul teatrului francez, — ca mare ei da — pentru’ că în acea ai »urcbai»ațele morale, politice, sociale, p» «ari operile fi­lozofice le d»»voitsa» Sn societatea­ secolului al XVIII-Lea au izbucni­t, într’o mică »x ploaia, datorită unui scriitor, ears­ara, yoare, omul cel mai compl»«fe «da acea vreme și care rezuma, în tr’ând ul, întru u­l mod expresiv, descercare și calită­țile timpului ș.B. Beaumarchais cunoștea noșietatcea, bărbații, fe­meile și viața, sa­u imeni altul A’ avut o experiență personală a vie­ții, cum rar nu întâlnește la vreunn scriitor. Dacă adăugăm, la aceste însușiri ale lui Beaumarchais fi abilitatea de a fi totdeauna în jurul operilor lui, o atmosferă, înfrigurată, pasionată, impresio­nând opinia publică, cu laude an­ticipate, cu poleaaiei aprinse, ușor­ii o putem Înechipni, pentru ce, mai cu seamă, representația „Nunții lui Figaro“ o dată im­portantă. Să încercăm e s ®«vr8 analiză ai piesii, în cadrul *c­­e este îngăduit. Care e subiectul! Cât se poate de simplu. Un servi­ces- îndrăzneț vrea­ să se căsătorească și se întâmplă, că logodnica lui aS placă și stă­­pânu lui, un nobil a tot putem­ul. Figaro, servitorul,­ rivalul Conte­­lui de Almaviva, nepot al lui Gil üb € ma$l»¥ și ia „VIITORUL Cel mai bine scris p Cel mai bine informat ! Cel mai răspândit ț _ ZIAR DE SEARA— V

Next