Viitorul, iunie 1925 (Anul 18, nr. 5170-5194)

1925-06-10 / nr. 5177

e?but gi­eri-spre-succTca Mc. 51776 PACINI Miercuri 10 Iunie 1925 LEI EX. In TARA 4111 p?. In sfreiPPteie BON ANCMfi IN TARA Un an ■— — — — £00 lei Sase luni — — *- 250 » Trei » —- — — 125 » Kt streimăiate Un an------— — 1200 ier­i $ase luni--------- 600 »­­ Trei »---------- 300 % REDACŢIA administraţia BUCUREŞTI STR. EDGARD QUINET No. 2 II STRADA­ ACADEMIEI No. IT Telefoanele: Directia 31733 s Redact!« sf Administrat!« 11/23 al I/II RM­KClffRf COMERCIAL? Se primesc direct la Administraţia rib. Academia 17 ţi b gloate Agenţiile de put. ■"­ Manuscriptele nepublicate se distrug A LEI EX. In TARA li 4 LEI­­. In armnist Voind a reglementa învăţă­mântul particular, care, dat fiind numărul mare de elevi, şi ne­voile culturale specifice ale mi­norităţilor etnice, are, în aceste momente o mare importanţă na­ţională, s-a alcătuit un proect de lege al învăţământului parti­cular. Am arătat în alte articole cum acest proect de lege, alcătuit de d-nul dr. prof. C. Angelescu, mi­nistru instrucţiunei, în cel mai larg spirit de libertate, nu face de­cât să armonizeze interesele culturale ale minorităţilor cu a­­celea ale demnităţei şi integrită­­ţei culturale ale statului român. A pretinde ca şcolile din Ro­mânia, fie ele particulare şi con­fesionale, să scoată absolvenţi cari să nu cunoască limba ţărei unde trăesc, ori istoria sau lite­ratura acestei ţări, este de sigur a face un rău serviciu nu numai statului român, dar minorită î­­lor­ însăşi. Cine îndeamnă pe aceste mino­rităţi pe calea aceasta a expan­siune! centrifuge şi­ a­ înstrăina­re! lor de cultura românească de­­siatur că numai binele acestor cetăţeni minoritari nu urmăresc! Pentru a vedea spiritul liberal in care s’a conceput acest proect este de ajuns să amintim că şco­lilor confesionale care aveau drept de publicitate li _ se _ men­ţine dreptul şi se dă posibilitatea celor cari în viitor^vor îndeplini condiţiunile să aibă acest drept. Nu se face nici o deosebire între şcolile confesionale şi şcoli’­ de stat. _ Elevii vor trece examenele cn p--.fpRr.rii scolii fii­nd supuşi a­­celoraşî regulamente şi­­ dispozi­­ţiuni ca şi elevii statului. Numai examenul de bacalaureat care se dă înaintea unei anumite comi­­ctiuni de către elevii statului,­ se menţine în aceleaşi condiţiuni şi pentru elevii din şcolile confe­sionale. S’a luat dispoziţiunea prin noul proees ca nici o şcoală­ confesio­nală să nu fie închisă şi să i se ridice dreptul de publicitate de­c­ât in urma a două avertismente, cari vor fi la intervale de 3 luni, închiderea şcolilor sau ridicarea dreptului de publicitate, neputân­­du-se face de­cât numai în urma avizului consiliului permanent, organ şcolar independent în faţa căruia va fi chemat şi susţin­ăto­rii şcoalei pentru a-i lua apă­rarea. Această dispoziţiune atât de favorabilă nu există în nici o le­gislaţie străină, fără să mai po­menim de dispoziţiunile ungu­reşti prin c care şcolile confesio­­nae se puteau închide printr’un amplu ordin al Ministerului. Limba de predare în şcolile con­fesion­ale s’a menţinut acea a mi­noritarei respective. Se dă drept confesiunilor a deschide ori­ce şcoli, afară de­ T­­­niversităţi, precum se menţine toate şcolile normale care există. Acesta e adevărul, înţelegem atunci ce valoare o­biectivă au lamentaţiile frunta­şilor minoritari, care găsesc u­­nele ziare pretinse româneşti cari să re ia apărarea, şi cât de ne­justificat este apelul pe care maghiarii se zice că l-ar face la Societatea Naţiunilor! Acest apel la organe de justi­ţie străină nu ar servi la alt­ce­va de­cât să dovedească înaintea opiniei publice europene, pe de-o parte, spiritul de libertate în care se legiferează la noi, şi pe de altă parte tendinţele centrifuge pe care unii caută să le imprime în mod prejudiciatul minorităţilor din România, a căror propăşire nu se poate face însă de­cât prin ■­ buna armonizare­ a intereselor lor etnice cu acelea ale statului majoritar român. NOTE O GAR­TE NOUA despre HARET Omul de cultură care a fost înţe­les mai bine, în timpul vieţei de cei mărunţi, decât de cei mari; minis­trul care a fost de multe ori şi de atâţia atâta de nedrept atacat; o­­mul generos care a fost calomniat până la sârgerare, arătându-se ca un „sectar“ şi un om rău, a fost deajuns ca moartea să-l smulgă în eternitatea ei pentru ca patimele să tacă, invidiile să se topească, şi ca pretutindeni inimele să se cearnă şi ochii să plângă. Haret murise, ca om. Sufletul anonim al unei ţări, însă, înscria în istoria neperitoare­ pe acela care murind, se înălţa pur spre ceruri şi -şi înscria numele în istoria culturei româneşti. Profesorul şi academicianul I. Si­­mionescu a avut buna idee să ex­pună pentru sferele largi, şi pentru generaţiile noi cari n'au putut să a­­precieze prin ele însele valoarea o­­mului dispărut, viaţa şi faptele lui Haret, într-o mică broşură care a apărut în bibliotecă atât de oportu­nă „Cunoştinţe folositoare“, din e­­ditura „Cărţei Româneşti“. Şi cât de înălţătoare e lectura a­­cestei broşurele în care ne apare în minte evoluţia unei vieţi, din toate punctele de vedere admirabile! Co­pil sărac, bursier flămând, nevoit a munci ca să trăiască într’o vârstă când alţii nu ştiu ce sunt greută­ţile vieţei, Haret, ca elev în şcoală scrie un tratat de Trigonometrie care a fost şi este manualul clasic din care serii întregi de generaţii şco­lăreşti învaţă şi au învăţat. Tradu­ce, tot ca copii, un mare tratat de astronomie a lui Quotelet, şi se re­marcă la Paris prin studii minu­nate de matematică superioară. A­­cesta e savantul. Dar Haret simţea că e necesară via­ţa lui în opera sa organizare socia­lă a României. D)e aci politica lui, totdeauna inspirată de convingeri şi de iubire profundă de ţară, de aci munca lui de organizator al şcoalelor, şi in special al şcoalei ru­rale; de aci în fine lupta dusă de el pentru îmbunătăţirea vieţei ţă­răneşti, prin care el se înumără ca profetul­, premergătorul şi animato­rul marilor reforme sociale, pe care bunul lui suflet nu a avut norocul să le vadă înfăptuite. Moartea l-a ră­­pit când peste câţi­va ani spectaco­lul unei alte Românii, pentru în­făptuirea căreia el luptase cu ener­gii uriaşe, ar fi putut să-i dea cea mai mare satisfacţie pe care un om mare ar fi putut să o aibă în viaţă! Haret a trebuit să nu mai fie între noi, pentru a înţelege cât a fost de mare. Politică,­­ politică, mari sunt de multe­ ori păcatele tale! PETRONIUS Procedură blamabilă Curentele centrifuge­m ROMANIA Criticile neîntemeiate aduse noului proect al învăţământului particular Din memoriile im LUCIEN GUITRY Barela comedian la curtea imperială rusă Prin moartea lui Lucien Guitry nu numai scena franceză, dar tea­trul contimporan, au pierdut pe unul din cei mai străluciţi repre­zentanţi . Lucien Guitry poate fi considerat ca primul comedian al timpului. Ajunsese în ultimul timp la o mae­strie deosebită. El a ridicat arta cademianului la cele mai înalte culmi. Ceea ce caracterizează cu deose­bire geniul său, a fost inteligenta ulterioară. Lucien Guitry moare in vârstă ie­ri de ani. A obţinut în 1878 un al doilea premiu da tragedie şi de comedie şi în acelaş an debutează la Teatrul Gymnase, în rolul lui Armand Duval din „La Dame aux Camelias“, în acelaş timp cu Ann­e Tessandier. Reproducem din „Pa­gini inedite de critică dramatică“, rândurile pe care le-a scris Alph­on­se Daudet, asupra debutantului Guitry, care avea să parcurgă cea mai strălucită carieră pe care o poate visa un actor: ,,D. Guitry, debutantul a avut un foarte mare succes. Jenat în prima parte a rolului, s’a destepe­­nit subit in actul al patrulea și a jucat întreaga scenă a balului cu un superb avânt. Da multă vreme Parisul nu mai văzuse un aseme­nea Armand Duval. Lui Guitry, nu-i lipseşte decât un singur lu­cru pentru a deveni un mare co­median: câţiva ani de lucru şi practica meşteşugului“. Aceste două condiţiuni pe care le-a cerut debutantului Alphonse Daudet, Guitry le-a dobândit cu prisosinţă şi a ajuns să stăpânea­scă scena, ca nici un alt actor, cu autoritatea sa formidabilă. Creaţiunile lui Guitry sunt ne­numărate. Dar Guitry nu a fost numai un mare actor. El a fost şi autor dramatic, a scris: „Bunicul“ şi ,,Episcopul şi copii săi“, a scris şi un roman, asupra cărui vom­­­­ea ocazia a reveni, a scris şi me­moriile sale, cari sunt, extrem de interesante şi din care publicăm în numărul de azi, câteva frag­mente. P. I P. Guitry descrie o masă la Pala­tul din Gatchina pe timpul ţaru­­ui Alexandru al 111-lea. Un spec­tacol trebuia sa urmeze acestui prânz dat în sala de mâncare de vânătoare . „Era o sală spaţioasă, de un as­pect simplu şi frumos. O masă mare de 60 de tacâmuri, la care prânzeau vre­o 60 de copii imperiali de la opt la 16 ani. Ser­viciul era făcut de negri costu­maţi în mamelucii lui Napoleon şi de o echipă numeroasă de fe­ciori, îmbrăcaţi în livreaua impe­rială. Erau guvernante şi secre­tari particulari cari circulau în jurul mesei, supraveghiând copii imperiali. Odată isprăvită masa copiilor, la un semn poruncitor dar politi­cos dela un „nu se ştie cine“, toa­tă lumea s’a sculat, masa fu strânsă într’un minut şi s’a aşe­zat o altă masă , aceea a Suvera­nilor. Repeziciunea era îmbucură­toare. Totul fu gata. Un şir de fe­ciori, de ajutori, de valeţi îşi fă­cură intrarea ; apoi o orchestră a­­tacă un marş solemn şi graţios din secolul al XVIII-lea şi Tarul. Ţarina îşi făcură apariţia. Revăd pe împărăteasa Maria Feodorov­­na, cu mânuşi lungi albe, împun­gând cu o furculiţă de aur cireşi umplute cu liqueur. ?Revăd pe Marele Duce Niculae, potrici tânăr, în uniformă de husari, aşezat într’o parte la ma­sa imperială, destul de departe, aproape la un capăt, jucându-se cu cuţitul şi făcând pe faţa de masă linii, ronduri, pătrăţele. In picioare la spatele împără­­teşiei, stătea un personagiu stra­niu, costumat ca un tragidian de pe timpul lui Ludovic al XV-lea, ras, alb şi gri, coafat cu un fel de diademă ca o cască, sau un ban­­dou de aur, din care eşea gră­madă de pene de struț. Ținea în mână un baston mare de aur, și lua, când credea că e necesar, o cană de aur din mâna unui fecior și vărsa în paharul împărătesei câteva, picături dintr’un nectar probabil foarte bun. In spatele împăratului, steteau mai multe personagii îmbrăcate în uniforme somptuoase, însă A­­lexandru al 111-lea nici nu bea, nici nu mânca, îşi trecea mâna între guler şi gât, ca şi cum ar fi voit să coboare groaznica migre­nă, de care suferea adesea. ... Cum am văzut toate acestea! Prin gaura cortinei, şi-am petre­cut mai bine decât dacă aşi fi stat la masa imperială. La sfârşitul spectacolului, s’a aşezat masa pentru a treia^ oară. împăratul ne-a adunat într’o ga­lerie vecină, pentru a ne mulţumi. Se îndrepta spre noi, întovărăşit de două doamne. Cu­ toţii stăm în picioare. Deodată, împăratul a­­dresându-mi se, îmi spuse în ru­seşte că fratele său Alexis îi ra­portase că eu vorbeam perfect ru­seşte. Vorbeam ruseşte, ce e drept, dar nu ştiu cum învăţasem această limbă. Am răspuns împăratului pe franţuzeşte. El surâse şi con­tinuă eă-mi pue întrebări tot in ruseşte; eu îi răspundeam tot în franţuzeşte. In cele din urmă, la a cincea întrebare îmi spuse : „In cele din urmă vorbeşti ori nu ruseşte!“. Puţin jenat, în­cercai să răspund cu un adverb foarte distins, pentru a impresio­na pe jar şi alesei adverbul „la­mentabil“ pe ca­re îl spusei în ru­seşte. împăratul a scos un mic ţi­păt, făcut din râs, din indignare şi din mirare. Cele două doamne au izbucnit în râs şi împăratul ridicând ochii în plafon, puse o mână pe ochi şi făcu stânga îm­­­prejur. De departe şi fără a mă privi, îmi făcu un semn cu mâna care voia să însemne „la revede­re“ şi se duse cu cele două doam­ne, râzând cu hohote, şi cu ce ho­hote ! Marele duce Vladimir mi-a dat la supeu explicaţia acestei bucu­rii imperiale. — „îmi pare rău când mă gân­desc că Guitry, care vorbeşte atât de bine ruseşte, i-a spus împăra­tului, pentru prima oară când îi vorbea­, „excrement“. Alterasem pur şi simplu pro­nunţarea adverbului. Mai departe, Guitry vorbeşte de câţiva actori ruşi pe cari i-a cu­noscut, i-a văzut jucând şi cărora le păstrează întreaga sa admira­ţie. Aminteşte de Davydof, de Werlampf şi de d-na Mederedieff, pe care i-a văzut jucând in „Su­­lete moarte“ de Gogol şi în „Re­s vizorul“ şi iată cum închee pasa­giul relativ la jocul artiştilor ruşi: „Iată tradiţiuni cari merită să fie admirate şi chiar, reamintite împreună cu numele acelora cari le-au stabilit­ . Oh ! stupidele, imbecilele, ab­jectele, criminalele, ruşinoasele tradiţiuni, pe cari le vedem prea des împlântându-se în cele mai nobile cape d’opere ! Oh! ignominia, între multe al­tele, tradițiunei din actul al doi­lea din „Tartufe!“. Firul de păr pe mâneca lui Orgon absurdele degete ale Do­rinei jucându-se cu buzunarul șorțului său cu dantele coafurei. Oh !­c­ât e de urât! In timpul când eram la Teatrul Francez am văzut repetându-se „Tartufe“ pentru aniversarea lui Moliére şi am semnalat actorului, care juca pe organ, cât de urâte erau aceste jocuri de scenă şi i-am spus că pentru a onora pe Molié­re, ar trebui să renunţe la ele. Mi-a răspuns: „Aş vrea! găsesc şi eu că sunt urâte, dar fac pu­blicul să râdă“. Iată marele argu­ment ! ,,Publicul râde !“. Prieteni, camarazi, vă rog, vă implor, reacţionaţi. Nu mă indignez împotriva tra­diţiei care a fost transmisă, mă indignez în contra a ceea ce se nu­meşte, tradiţiuni“. Corespondentul ziarului rus „Poslednia-Novosti” care apare la Paris — şi reprezintă opinia ruşi­lor expatriaţi dă din capitala Bul­gariei, următoarele amănunte asu­pra stărei de spirit din cercurile politice bulgare : — „Toate partidele politice din Bulgaria, toţi bărbaţii de stat sunt de acord asupra necesităţei unei apropieri între Iugoslavia şi Bul­garia. Ei consideră acesasta ca singurul mijloc de a salva Bulga­ria şi de a face să triumfeze cauza slavă în Balcani. Politica Barlidului germa­anaBamTOUMMin­—iwawurt no­fsl Si partidul national-liberal bul­gar, succesori şi continuatori ai politicei lui Radoslavoff, adevăra­ţii vinovaţi ai participă­rei Bulga­riei în războiul mondial alături de Germania, — se pronunţă astăzi deşi cu unele reticenţe — tot pen­tru o înţelegere cu Belgradul. Este greşită bănuiala ce se ex­primă uneori la Belgrad asupra cauzelor cari au schimbat atitudi­nea Bul­gariei. Apropierea de Iugoslavia nu porneşte din imposibilitatea Bul­gariei de a schimba situaţia creia­­tă de războiul mondial. Şi chiar dacă ar fi aşa cum se spune — adaugă ziaristul rus — nimic n’ar împiedica-o să nutreas­că visul unei revanşe şi chiar de a o pregăti în secret. T--------""'W '»UD Dar nu e aceasta situaţia. Expe­rienţa a două răsboaie a dovedit Bulgariei cât de dăunătoare este politica de ură şi de rivalitate în­tre statele slave din peninsula bal­canică . In spiritul acesta, bărbaţii de stat bulgari au revizuit relaţiuni­­le ţărei lor cu­ vecinii, precum şi tendinţele politicei naţionale ale Bulgariei. Rezultatul acestei revizuiri a fost convingerea generală că nu există pentru Bulgaria de­cât o cale de salvare, aceia a reconcili­­erei şi a apropierei de Iugoslavia, întemeiată pe complecta şi defini­tiva renunţare a ori­căror preten­ţion­i asupra Macedoniei. In această chestiune punctul de vedere al d-lui Tzancof şi chiar al lui Stambolisky este identic şi gu­vernul actual de la constituire a susţinut mereu sincera dorinţă de amiciţie cu Iugoslavia. Chestiunea minoritălilor bulgare Prin recunoaşterea de către gu­vernul din Belgrad, a drepturilor populaţiei din Macedonia, această chestiune ar fi definitiv rezolvată şi un obstacol serios ar dispare pentru înţelegerea între ambele ţări vecine. Tracia de răsărit este încă o chestiune asupra căreia s’ar, putea trata, deoarece politicianii bul­gari mereu se silesc a dovedi do­rinţa lor, de bună înţelegere şi pace. După ce arată diferitele faze ale politicei bulgare de reconciliere fă­cute de diferiţi nonîştri, ziaristul rus conchide: — „Ori care ar fi dificultăţile creiate prin agiti. -.iile comuniste, poporului bulgar işi păstrează cal­mul şi independenţa Bulgariei nu va putea fi nici­odată sdrunci­­nată. Intre Sofia şi Beinrad Insă pentru o înţelegere dintre ambele state, manoperile bolşevice nu pot însemna o piedică. Interesele reale şi mari ale Iu­­goslaviei nu sunt opuse interese­lor Bulgariei. Desbinarea lor poa­te însă folosi duşmanilor comuni. Până acum sforţările făcute pen­tru a se ajunge la o înţelegere sârbo-bulgară, au rămas fără suc­ces, dar cercurile diriguitoare din Sofia nutresc însă convingerea că Iugoslavia după ce va reuși să aranjeze problemele ei interne se va preocupa cu tot dinadinsul de această importantă chestiune pen­tru consolidarea păcei în Balcani. In statele vecine POLITICA BULGARIEI FATA de IUGOSLAVIA in urma dezastruoaselor experiențe făcute în cursul 'hm—hm——I n——­Miwn min­ ■'m războaielor, oamenii politici ai Bulgariei sunt hotă­­râți să facă maximum de concesiuni pentru o apro­■■■BnaMnmBHBHDanKnnaonaBnMiBa piere cu iugoslavii En Ungaria Cor.fr?, restaurării monarhfiei batos­­girgice — Rolul d-luî Cilaid — In legătura cu recenta declaraţie a d-lui Salendra în Camera italiană, care a lăsat să se înţeleagă că d-l Briand a favorizat odinioară încer­cări de restaurare a Habsburgilor în Ungaria, ,,Le Journal“ arată că nu numai că d-l Erland nu a favo­rizat încercările lui Carol de Habs­burg, dar el a fost acela care a luat iniţiativa de-a cere detronarea su­veranului In momentul eşuării celei de a doua încercări de revenire a fostu­lui împărat, Mica înţelegere era dis­pusă să se mulţumească cu o sim­plă abdicare. Briand insă a cerut la conferința ambasadorilor de tro- ZI CU ZI Ziarele opoziţioniste cam­ de fapt sunt şi minoritare, susţin că nou regulament al Camerei dis­truge parlamentul. Probabil că parlamentul nu putea să înflo­rească decât atunci când 40 de zurbagii şi limbuţi nu lăsau să lucreze, spre binele ţărei peste 200 de deputaţi! Frumoasă lo­gică ! * Una din şedinţele despre care istoria parlamentară va trebui să vorbească de acum înco­ este aceea în care d- Grigoră Filipescu improvizat preşedinte al Came­rei, a dat cuvântul — în aplau­zele d-lui N. Iorga — d-lui dr. Lupu pentru a perora tribune­lor. Dacă istoria cunoaşte faimoa­sa „la journée des dupes”,­­ se va adăuga şi „la nuit des ridicu­les”. De acum încolo fruntaşii opo­ziţiei au intrat în istorie — în istoria comică a umanităţei. —xn———­ Politicianul IORGA Nu trebui confundat cu învă­ţatul Neculai Iorga. Căci, deşi a­­mândoi au aceia o făptură şi o „calitate“ comună, vanitatea, încolo se deosebesc profund şi urmează pe căi diferite o ţintă ades variabilă. Dar dacă adver­sarii nu voesc să amestece meri­tele istoricului Iorga cu defectele politicianului cu acelaş nume, ce păcat că D-sa nu are asemenea scrupule. Adesea l-am văzut la tribuna Camerei, într-o anormală stare de nervi, speculând nedemn munca cinstită a istoricului spre a da arme nereale politicianului. Şi nu puţin mirată a rămas opi­nia publică în faţa atacurilor ne­drepte ce Ie dă azi politicianul îm­potriva acelora pe cari îi lăuda­­m­ istoricul. Nu­ putem spune to­tuşi, că d. Iorga nu e consecvent . D-sa are pentru orice schimbare la faţă o explicaţie, o dă cu ges­turi largi şi aşteaptă apoi aplau­zele doctorului Lupu. Căci dacă învăţatul Iorga cunoaşte ce este conştiinţa, politicianul cu acelaş nume nu se supune decât necesi­tăţei. Legea oarbă a acestei nece­sităţi a proclamat-o recent la Ca­meră, politicianul Iorga spre a explica tovărăşia cu Stere, pentru care învăţatul Iorga n’are decât dispreţul cuvenit unui trădător Tot prin această necesitate politi­cianul Iorga conduce azi un grup de scandalagii la Cameră şi pe străzi, când ori învăţatul Iorga critica cu ultima energie acest sistem nedemn. In sfârşit aceleaşi legi se supune sărmanul politician când aplaudă atacurile d-lui Vaida la adresa marelui Rege în faţa căruia se descoperă cu respect istoricul Iorga. Vanitatea, un viciu constitutiv, nervi zdruncinaţi, sau poate alte cauze, determină bizarele manifes­taţ­iuni ale acestei duble persona­lităţi. . Un lucru este insă sigur: politicianul­­sfârşeşte cariera în felul cum şi-a început-o istoricul Iorga, denigrând pe acei cari, având din greu pământuri necul­tivate, le-au făcut să rodească bogat, spre binele Neamului. Xe­­nosfu­ şi Ion Brătianu, din înaltul unui cer câştigat prin jertfele şi faptele lor măreţe, cunosc desigur mai bine decât noi toţi, cât pre­­ţuesc laudele şi criticile ambilor domnul Iorga şi bizarul suflet din care pornesc. BĂNCILE m­m de emisiune Contribuite Băncii Naţionale a României în organizarea trecutului naţional şi In timpul războiului T­. G. M. Leonte, licenţiat în şti­inţele comerciale, a publicat de curând un interesant studiu des­pre Banca Naţională a României şi prelungirea privilegiului aces­tei însemnate instituţiuni, studiu din care reproducem cele ce ur­mează . Problema leului a provocat şi la noi o întreagă literatură de sociali­­tate, preconizându-se în scrierile a­­părute tot felul de soluţiuni, ce nu se puteau traduce în fapt, după pa­rera autorilor lor, decât numai cu concursul băncii de emisiune. De asemenea şi partidele politice au examinat problema leului, ocu­­pându-se in acelaş timp în mod mai detailat de institutul de emisi­une, preconizând şi diferite­­ soluţii ca: etatizare, crearea unei alte bănci de emisiune, comercializare etc. La noi, din nefericire, discuţiile în general nu s’au menţinut într’un cadru strict economico-financiar, ci autorii fiind şi oameni politici de multe ori au alunecat pe panta pa­siunilor politice în propunerile ce priviau rezolvarea acestor chestiuni pentru care era de recomandat: o înălţare de concepţii, imparţialitate şi cea mai riguroasă obiectivitate. Ceva mai mult, patima a fost dusă aşa de departe încât chiar în confe­rinţe de specialitate, personalităţi cu influenţă atât prin trecutul lor cât şi prin situaţiile ce ocupă ac­tualmente, nu­ s’au ferit să nu cre­eze o anumită atmosferă contra băncii de emisiune, procedee ce nu găseau de multe ori altă explicare decât în patima politicei de partid. Activitatea Băncii Nationale a României Să examinăm pe scurt solutiunile propuse In privința formei băncei de emisiune. a) Banca de stat. Cercetând forma juridică a majorităţii băncilor de e­misiune din Europa, constatăm că aceste instituţii au formă de socie­tăţi particulare pe acţiuni, iar în faţa rezultatelor destul de mulţu­mitoare pe care le-au dat şi a înde­plinirii în mod destul de conştiin­cios şi patriotic a atribuţiunilor lor, nu s’a ridicat nici o voce contra lor, nu li sa adus nici cea mai mică o­­biecţiune, necum să se preconizeze o schimbare a structurii lor actuale. Cercetând actvitatea Băncii noas­tre Naţionale dela întemeere până azi, nu putem să nu-i recunoaştem marele rol ce l’a avut la organiza­rea creditului, care l­a înfiinţarea sa era aproape neexistent, la aju­torul dat statului în epoca războiu­lui şi în cea imediată de după răz­­boiu, la ajutorul dat comerţului, in­dustriei şi celor l’alte ramuri de producţiune precum şi în general colaborarea sa la opera de refacere a ţării. Dacă prin imposibil am face ab­stracţie de această activitate desfă­şurată spre binele obştesc şi am re­veni la ideia unei bănci de Stat să vedem ce avantagir ar oferi econo­miei naţionale această nouă formă de bancă. Operaţiunile Băncii de emisiune Banca de emisiune prin menirea ei este regulatoarea circulaţiunei. Pe lângă stocul metalic necesar u­­nei repezi convertibilităţi a biletu­lui, banca de emisiune regulează circulaţia prin fixarea taxei scontu­lui, care după cum se ştie, se ia după o prealabilă şi profundă exami­nare a situaţiei ţării. Sunt unele state care fixează chiar un maxim de beneficiu băncii de emisiune prin fixarea unei limite maxime a taxei scontului; ceea de trece de această limită maximă se ia direct de Stat. Când deci fixarea taxei scontului cere aşa de multă precauţiune, iar cifra sa maximă se fixează chiar de Stat pentru a împiedica un exage­rat spirit de câştig al băncii, ce va fi când această ta­xă se va fixa nu­mai de Stat care şi el la rându-i ar putea fi tentat de aceiaşi dorinţă de încasări cât mai mari, mai ales când nevoile îi sunt aşa de nume­roase ! Pe lângă delicata chestiune a fi­xării taxei scontului, căci de modul­ cum este ea fixată depinde o des­­voltare economică sănătoasă a ţării, o chestiune nu mai puţin grea şi delicată o formează repartiţia c­o­ditului. Repartit la creditator La delicata chestiune a repartiţiei creditelor se cere ca hotărârile ce se iau să fie cu totul sustrase de la anumite influenţe politice, unde nici o altă consideraţie nu trebuie să in­tre în joc, decât aceea privind situa­ţia economică sau solvabilitatea sa­, licitatorilor de credit. Ce ar fi deci când repartiţia cre­ditelor ar avea ca criterii simple a­­miciţii sau inamiciţii politice ? Ce ar deveni instituţiile comerciale şi industriale cari ar trebui să se devoteze numai afacerilor lor, re­glementate de legile ţării, egale pentru toţi, fiindu-le astfel indife­rent ce partid e la putere ! Desigur că in cazul unei bănci da Stat am asista la o şi mai mare ex­tindere a politicei în aproape toate domeniile, iar progresul sau regre­sul instituţiilor respective ar fi în funcţie de aflarea la putere sau nu a partidelor cărora le aparţin po­liticeşte. Iar dacă Statul în loc de a regu­lamenta emisiunea pe baza stocului­ metalic, având preocuparea de a a­­sigura în ori­ce moment rambursa­­bilitatea biletului şi-ar rezerva el singur dreptul să facă această ope­raţie, nu ar putea fi foarte uşor ten­tat să recurgă la acest mijloc destul de comod pentru a face faţă nece­sităţilor sale mai ales in timpuri grele cum a fost. timpul războiului ?! Dacă emisiunile de bilete consti­­tue un mijloc comod pentru Stat de a trece o criză, ele devenind mo-’ mentan mijlocul pentru salvarea­ ţării, aceste emisiuni, constitue nu­mai nu ţin din mijloc foarte pericu­los, iar exemplul Rusiei nu poate fi decât foarte edificator în această­ privinţă. Banca particulară b) Bancă particulară, in afară dă aceste considerente, care Pledează contra unei bănci de emisiune de­ Stat, credem că este foarte bine ca pentru întreaga organizaţie bancară a unei ţări cheia de boltă să o con­stitue o bancă de emisiune parti­culară. Banca de emisiune particulară se bucură de un mare prestigiu în toată lumea, prestigiu ce se bazează, atât pe privilegiul ce­­ s’a dat de Stat cât şi pe inteligenţa, activita­tea, probitatea şi reintlaţia­ comer­cianţilor ce-şi au poliţele în porto­foliul băncii de emisiune, sau în alţi termeni ale naţiei întregi. Continuarea în pag. 2-a Problema creditului

Next