Viitorul, iunie 1925 (Anul 18, nr. 5170-5194)
1925-06-10 / nr. 5177
e?but gieri-spre-succTca Mc. 51776 PACINI Miercuri 10 Iunie 1925 LEI EX. In TARA 4111 p?. In sfreiPPteie BON ANCMfi IN TARA Un an ■— — — — £00 lei Sase luni — — *- 250 » Trei » —- — — 125 » Kt streimăiate Un an------— — 1200 ieri $ase luni--------- 600 » Trei »---------- 300 % REDACŢIA administraţia BUCUREŞTI STR. EDGARD QUINET No. 2 II STRADA ACADEMIEI No. IT Telefoanele: Directia 31733 s Redact!« sf Administrat!« 11/23 al I/II RMKClffRf COMERCIAL? Se primesc direct la Administraţia rib. Academia 17 ţi b gloate Agenţiile de put. ■" Manuscriptele nepublicate se distrug A LEI EX. In TARA li 4 LEI. In armnist Voind a reglementa învăţământul particular, care, dat fiind numărul mare de elevi, şi nevoile culturale specifice ale minorităţilor etnice, are, în aceste momente o mare importanţă naţională, s-a alcătuit un proect de lege al învăţământului particular. Am arătat în alte articole cum acest proect de lege, alcătuit de d-nul dr. prof. C. Angelescu, ministru instrucţiunei, în cel mai larg spirit de libertate, nu face decât să armonizeze interesele culturale ale minorităţilor cu acelea ale demnităţei şi integrităţei culturale ale statului român. A pretinde ca şcolile din România, fie ele particulare şi confesionale, să scoată absolvenţi cari să nu cunoască limba ţărei unde trăesc, ori istoria sau literatura acestei ţări, este de sigur a face un rău serviciu nu numai statului român, dar minorită îlor însăşi. Cine îndeamnă pe aceste minorităţi pe calea aceasta a expansiune! centrifuge şi a înstrăinare! lor de cultura românească desiatur că numai binele acestor cetăţeni minoritari nu urmăresc! Pentru a vedea spiritul liberal in care s’a conceput acest proect este de ajuns să amintim că şcolilor confesionale care aveau drept de publicitate li _ se _ menţine dreptul şi se dă posibilitatea celor cari în viitor^vor îndeplini condiţiunile să aibă acest drept. Nu se face nici o deosebire între şcolile confesionale şi şcoli’ de stat. _ Elevii vor trece examenele cn p--.fpRr.rii scolii fiind supuşi aceloraşî regulamente şi dispoziţiuni ca şi elevii statului. Numai examenul de bacalaureat care se dă înaintea unei anumite comictiuni de către elevii statului, se menţine în aceleaşi condiţiuni şi pentru elevii din şcolile confesionale. S’a luat dispoziţiunea prin noul proees ca nici o şcoală confesională să nu fie închisă şi să i se ridice dreptul de publicitate decât in urma a două avertismente, cari vor fi la intervale de 3 luni, închiderea şcolilor sau ridicarea dreptului de publicitate, neputându-se face decât numai în urma avizului consiliului permanent, organ şcolar independent în faţa căruia va fi chemat şi susţinătorii şcoalei pentru a-i lua apărarea. Această dispoziţiune atât de favorabilă nu există în nici o legislaţie străină, fără să mai pomenim de dispoziţiunile ungureşti prin c care şcolile confesionae se puteau închide printr’un amplu ordin al Ministerului. Limba de predare în şcolile confesionale s’a menţinut acea a minoritarei respective. Se dă drept confesiunilor a deschide orice şcoli, afară de Tniversităţi, precum se menţine toate şcolile normale care există. Acesta e adevărul, înţelegem atunci ce valoare obiectivă au lamentaţiile fruntaşilor minoritari, care găsesc unele ziare pretinse româneşti cari să re ia apărarea, şi cât de nejustificat este apelul pe care maghiarii se zice că l-ar face la Societatea Naţiunilor! Acest apel la organe de justiţie străină nu ar servi la altceva decât să dovedească înaintea opiniei publice europene, pe de-o parte, spiritul de libertate în care se legiferează la noi, şi pe de altă parte tendinţele centrifuge pe care unii caută să le imprime în mod prejudiciatul minorităţilor din România, a căror propăşire nu se poate face însă decât prin ■ buna armonizare a intereselor lor etnice cu acelea ale statului majoritar român. NOTE O GARTE NOUA despre HARET Omul de cultură care a fost înţeles mai bine, în timpul vieţei de cei mărunţi, decât de cei mari; ministrul care a fost de multe ori şi de atâţia atâta de nedrept atacat; omul generos care a fost calomniat până la sârgerare, arătându-se ca un „sectar“ şi un om rău, a fost deajuns ca moartea să-l smulgă în eternitatea ei pentru ca patimele să tacă, invidiile să se topească, şi ca pretutindeni inimele să se cearnă şi ochii să plângă. Haret murise, ca om. Sufletul anonim al unei ţări, însă, înscria în istoria neperitoare pe acela care murind, se înălţa pur spre ceruri şi -şi înscria numele în istoria culturei româneşti. Profesorul şi academicianul I. Simionescu a avut buna idee să expună pentru sferele largi, şi pentru generaţiile noi cari n'au putut să aprecieze prin ele însele valoarea omului dispărut, viaţa şi faptele lui Haret, într-o mică broşură care a apărut în bibliotecă atât de oportună „Cunoştinţe folositoare“, din editura „Cărţei Româneşti“. Şi cât de înălţătoare e lectura acestei broşurele în care ne apare în minte evoluţia unei vieţi, din toate punctele de vedere admirabile! Copil sărac, bursier flămând, nevoit a munci ca să trăiască într’o vârstă când alţii nu ştiu ce sunt greutăţile vieţei, Haret, ca elev în şcoală scrie un tratat de Trigonometrie care a fost şi este manualul clasic din care serii întregi de generaţii şcolăreşti învaţă şi au învăţat. Traduce, tot ca copii, un mare tratat de astronomie a lui Quotelet, şi se remarcă la Paris prin studii minunate de matematică superioară. Acesta e savantul. Dar Haret simţea că e necesară viaţa lui în opera sa organizare socială a României. D)e aci politica lui, totdeauna inspirată de convingeri şi de iubire profundă de ţară, de aci munca lui de organizator al şcoalelor, şi in special al şcoalei rurale; de aci în fine lupta dusă de el pentru îmbunătăţirea vieţei ţărăneşti, prin care el se înumără ca profetul, premergătorul şi animatorul marilor reforme sociale, pe care bunul lui suflet nu a avut norocul să le vadă înfăptuite. Moartea l-a răpit când peste câţiva ani spectacolul unei alte Românii, pentru înfăptuirea căreia el luptase cu energii uriaşe, ar fi putut să-i dea cea mai mare satisfacţie pe care un om mare ar fi putut să o aibă în viaţă! Haret a trebuit să nu mai fie între noi, pentru a înţelege cât a fost de mare. Politică, politică, mari sunt de multe ori păcatele tale! PETRONIUS Procedură blamabilă Curentele centrifugem ROMANIA Criticile neîntemeiate aduse noului proect al învăţământului particular Din memoriile im LUCIEN GUITRY Barela comedian la curtea imperială rusă Prin moartea lui Lucien Guitry nu numai scena franceză, dar teatrul contimporan, au pierdut pe unul din cei mai străluciţi reprezentanţi . Lucien Guitry poate fi considerat ca primul comedian al timpului. Ajunsese în ultimul timp la o maestrie deosebită. El a ridicat arta cademianului la cele mai înalte culmi. Ceea ce caracterizează cu deosebire geniul său, a fost inteligenta ulterioară. Lucien Guitry moare in vârstă ieri de ani. A obţinut în 1878 un al doilea premiu da tragedie şi de comedie şi în acelaş an debutează la Teatrul Gymnase, în rolul lui Armand Duval din „La Dame aux Camelias“, în acelaş timp cu Anne Tessandier. Reproducem din „Pagini inedite de critică dramatică“, rândurile pe care le-a scris Alphonse Daudet, asupra debutantului Guitry, care avea să parcurgă cea mai strălucită carieră pe care o poate visa un actor: ,,D. Guitry, debutantul a avut un foarte mare succes. Jenat în prima parte a rolului, s’a destepenit subit in actul al patrulea și a jucat întreaga scenă a balului cu un superb avânt. Da multă vreme Parisul nu mai văzuse un asemenea Armand Duval. Lui Guitry, nu-i lipseşte decât un singur lucru pentru a deveni un mare comedian: câţiva ani de lucru şi practica meşteşugului“. Aceste două condiţiuni pe care le-a cerut debutantului Alphonse Daudet, Guitry le-a dobândit cu prisosinţă şi a ajuns să stăpânească scena, ca nici un alt actor, cu autoritatea sa formidabilă. Creaţiunile lui Guitry sunt nenumărate. Dar Guitry nu a fost numai un mare actor. El a fost şi autor dramatic, a scris: „Bunicul“ şi ,,Episcopul şi copii săi“, a scris şi un roman, asupra cărui vomea ocazia a reveni, a scris şi memoriile sale, cari sunt, extrem de interesante şi din care publicăm în numărul de azi, câteva fragmente. P. I P. Guitry descrie o masă la Palatul din Gatchina pe timpul ţaruui Alexandru al 111-lea. Un spectacol trebuia sa urmeze acestui prânz dat în sala de mâncare de vânătoare . „Era o sală spaţioasă, de un aspect simplu şi frumos. O masă mare de 60 de tacâmuri, la care prânzeau vreo 60 de copii imperiali de la opt la 16 ani. Serviciul era făcut de negri costumaţi în mamelucii lui Napoleon şi de o echipă numeroasă de feciori, îmbrăcaţi în livreaua imperială. Erau guvernante şi secretari particulari cari circulau în jurul mesei, supraveghiând copii imperiali. Odată isprăvită masa copiilor, la un semn poruncitor dar politicos dela un „nu se ştie cine“, toată lumea s’a sculat, masa fu strânsă într’un minut şi s’a aşezat o altă masă , aceea a Suveranilor. Repeziciunea era îmbucurătoare. Totul fu gata. Un şir de feciori, de ajutori, de valeţi îşi făcură intrarea ; apoi o orchestră atacă un marş solemn şi graţios din secolul al XVIII-lea şi Tarul. Ţarina îşi făcură apariţia. Revăd pe împărăteasa Maria Feodorovna, cu mânuşi lungi albe, împungând cu o furculiţă de aur cireşi umplute cu liqueur. ?Revăd pe Marele Duce Niculae, potrici tânăr, în uniformă de husari, aşezat într’o parte la masa imperială, destul de departe, aproape la un capăt, jucându-se cu cuţitul şi făcând pe faţa de masă linii, ronduri, pătrăţele. In picioare la spatele împărăteşiei, stătea un personagiu straniu, costumat ca un tragidian de pe timpul lui Ludovic al XV-lea, ras, alb şi gri, coafat cu un fel de diademă ca o cască, sau un bandou de aur, din care eşea grămadă de pene de struț. Ținea în mână un baston mare de aur, și lua, când credea că e necesar, o cană de aur din mâna unui fecior și vărsa în paharul împărătesei câteva, picături dintr’un nectar probabil foarte bun. In spatele împăratului, steteau mai multe personagii îmbrăcate în uniforme somptuoase, însă Alexandru al 111-lea nici nu bea, nici nu mânca, îşi trecea mâna între guler şi gât, ca şi cum ar fi voit să coboare groaznica migrenă, de care suferea adesea. ... Cum am văzut toate acestea! Prin gaura cortinei, şi-am petrecut mai bine decât dacă aşi fi stat la masa imperială. La sfârşitul spectacolului, s’a aşezat masa pentru a treia^ oară. împăratul ne-a adunat într’o galerie vecină, pentru a ne mulţumi. Se îndrepta spre noi, întovărăşit de două doamne. Cu toţii stăm în picioare. Deodată, împăratul adresându-mi se, îmi spuse în ruseşte că fratele său Alexis îi raportase că eu vorbeam perfect ruseşte. Vorbeam ruseşte, ce e drept, dar nu ştiu cum învăţasem această limbă. Am răspuns împăratului pe franţuzeşte. El surâse şi continuă eă-mi pue întrebări tot in ruseşte; eu îi răspundeam tot în franţuzeşte. In cele din urmă, la a cincea întrebare îmi spuse : „In cele din urmă vorbeşti ori nu ruseşte!“. Puţin jenat, încercai să răspund cu un adverb foarte distins, pentru a impresiona pe jar şi alesei adverbul „lamentabil“ pe care îl spusei în ruseşte. împăratul a scos un mic ţipăt, făcut din râs, din indignare şi din mirare. Cele două doamne au izbucnit în râs şi împăratul ridicând ochii în plafon, puse o mână pe ochi şi făcu stânga împrejur. De departe şi fără a mă privi, îmi făcu un semn cu mâna care voia să însemne „la revedere“ şi se duse cu cele două doamne, râzând cu hohote, şi cu ce hohote ! Marele duce Vladimir mi-a dat la supeu explicaţia acestei bucurii imperiale. — „îmi pare rău când mă gândesc că Guitry, care vorbeşte atât de bine ruseşte, i-a spus împăratului, pentru prima oară când îi vorbea, „excrement“. Alterasem pur şi simplu pronunţarea adverbului. Mai departe, Guitry vorbeşte de câţiva actori ruşi pe cari i-a cunoscut, i-a văzut jucând şi cărora le păstrează întreaga sa admiraţie. Aminteşte de Davydof, de Werlampf şi de d-na Mederedieff, pe care i-a văzut jucând in „Sulete moarte“ de Gogol şi în „Res vizorul“ şi iată cum închee pasagiul relativ la jocul artiştilor ruşi: „Iată tradiţiuni cari merită să fie admirate şi chiar, reamintite împreună cu numele acelora cari le-au stabilit . Oh ! stupidele, imbecilele, abjectele, criminalele, ruşinoasele tradiţiuni, pe cari le vedem prea des împlântându-se în cele mai nobile cape d’opere ! Oh! ignominia, între multe altele, tradițiunei din actul al doilea din „Tartufe!“. Firul de păr pe mâneca lui Orgon absurdele degete ale Dorinei jucându-se cu buzunarul șorțului său cu dantele coafurei. Oh !cât e de urât! In timpul când eram la Teatrul Francez am văzut repetându-se „Tartufe“ pentru aniversarea lui Moliére şi am semnalat actorului, care juca pe organ, cât de urâte erau aceste jocuri de scenă şi i-am spus că pentru a onora pe Moliére, ar trebui să renunţe la ele. Mi-a răspuns: „Aş vrea! găsesc şi eu că sunt urâte, dar fac publicul să râdă“. Iată marele argument ! ,,Publicul râde !“. Prieteni, camarazi, vă rog, vă implor, reacţionaţi. Nu mă indignez împotriva tradiţiei care a fost transmisă, mă indignez în contra a ceea ce se numeşte, tradiţiuni“. Corespondentul ziarului rus „Poslednia-Novosti” care apare la Paris — şi reprezintă opinia ruşilor expatriaţi dă din capitala Bulgariei, următoarele amănunte asupra stărei de spirit din cercurile politice bulgare : — „Toate partidele politice din Bulgaria, toţi bărbaţii de stat sunt de acord asupra necesităţei unei apropieri între Iugoslavia şi Bulgaria. Ei consideră acesasta ca singurul mijloc de a salva Bulgaria şi de a face să triumfeze cauza slavă în Balcani. Politica Barlidului germaanaBamTOUMMin—iwawurt nofsl Si partidul national-liberal bulgar, succesori şi continuatori ai politicei lui Radoslavoff, adevăraţii vinovaţi ai participărei Bulgariei în războiul mondial alături de Germania, — se pronunţă astăzi deşi cu unele reticenţe — tot pentru o înţelegere cu Belgradul. Este greşită bănuiala ce se exprimă uneori la Belgrad asupra cauzelor cari au schimbat atitudinea Bulgariei. Apropierea de Iugoslavia nu porneşte din imposibilitatea Bulgariei de a schimba situaţia creiată de războiul mondial. Şi chiar dacă ar fi aşa cum se spune — adaugă ziaristul rus — nimic n’ar împiedica-o să nutrească visul unei revanşe şi chiar de a o pregăti în secret. T--------""'W '»UD Dar nu e aceasta situaţia. Experienţa a două răsboaie a dovedit Bulgariei cât de dăunătoare este politica de ură şi de rivalitate între statele slave din peninsula balcanică . In spiritul acesta, bărbaţii de stat bulgari au revizuit relaţiunile ţărei lor cu vecinii, precum şi tendinţele politicei naţionale ale Bulgariei. Rezultatul acestei revizuiri a fost convingerea generală că nu există pentru Bulgaria decât o cale de salvare, aceia a reconcilierei şi a apropierei de Iugoslavia, întemeiată pe complecta şi definitiva renunţare a oricăror pretenţioni asupra Macedoniei. In această chestiune punctul de vedere al d-lui Tzancof şi chiar al lui Stambolisky este identic şi guvernul actual de la constituire a susţinut mereu sincera dorinţă de amiciţie cu Iugoslavia. Chestiunea minoritălilor bulgare Prin recunoaşterea de către guvernul din Belgrad, a drepturilor populaţiei din Macedonia, această chestiune ar fi definitiv rezolvată şi un obstacol serios ar dispare pentru înţelegerea între ambele ţări vecine. Tracia de răsărit este încă o chestiune asupra căreia s’ar, putea trata, deoarece politicianii bulgari mereu se silesc a dovedi dorinţa lor, de bună înţelegere şi pace. După ce arată diferitele faze ale politicei bulgare de reconciliere făcute de diferiţi nonîştri, ziaristul rus conchide: — „Ori care ar fi dificultăţile creiate prin agiti. -.iile comuniste, poporului bulgar işi păstrează calmul şi independenţa Bulgariei nu va putea fi niciodată sdruncinată. Intre Sofia şi Beinrad Insă pentru o înţelegere dintre ambele state, manoperile bolşevice nu pot însemna o piedică. Interesele reale şi mari ale Iugoslaviei nu sunt opuse intereselor Bulgariei. Desbinarea lor poate însă folosi duşmanilor comuni. Până acum sforţările făcute pentru a se ajunge la o înţelegere sârbo-bulgară, au rămas fără succes, dar cercurile diriguitoare din Sofia nutresc însă convingerea că Iugoslavia după ce va reuși să aranjeze problemele ei interne se va preocupa cu tot dinadinsul de această importantă chestiune pentru consolidarea păcei în Balcani. In statele vecine POLITICA BULGARIEI FATA de IUGOSLAVIA in urma dezastruoaselor experiențe făcute în cursul 'hm—hm——I n——Miwn min ■'m războaielor, oamenii politici ai Bulgariei sunt hotărâți să facă maximum de concesiuni pentru o apro■■■BnaMnmBHBHDanKnnaonaBnMiBa piere cu iugoslavii En Ungaria Cor.fr?, restaurării monarhfiei batosgirgice — Rolul d-luî Cilaid — In legătura cu recenta declaraţie a d-lui Salendra în Camera italiană, care a lăsat să se înţeleagă că d-l Briand a favorizat odinioară încercări de restaurare a Habsburgilor în Ungaria, ,,Le Journal“ arată că nu numai că d-l Erland nu a favorizat încercările lui Carol de Habsburg, dar el a fost acela care a luat iniţiativa de-a cere detronarea suveranului In momentul eşuării celei de a doua încercări de revenire a fostului împărat, Mica înţelegere era dispusă să se mulţumească cu o simplă abdicare. Briand insă a cerut la conferința ambasadorilor de tro- ZI CU ZI Ziarele opoziţioniste cam de fapt sunt şi minoritare, susţin că nou regulament al Camerei distruge parlamentul. Probabil că parlamentul nu putea să înflorească decât atunci când 40 de zurbagii şi limbuţi nu lăsau să lucreze, spre binele ţărei peste 200 de deputaţi! Frumoasă logică ! * Una din şedinţele despre care istoria parlamentară va trebui să vorbească de acum înco este aceea în care d- Grigoră Filipescu improvizat preşedinte al Camerei, a dat cuvântul — în aplauzele d-lui N. Iorga — d-lui dr. Lupu pentru a perora tribunelor. Dacă istoria cunoaşte faimoasa „la journée des dupes”, se va adăuga şi „la nuit des ridicules”. De acum încolo fruntaşii opoziţiei au intrat în istorie — în istoria comică a umanităţei. —xn——— Politicianul IORGA Nu trebui confundat cu învăţatul Neculai Iorga. Căci, deşi amândoi au aceia o făptură şi o „calitate“ comună, vanitatea, încolo se deosebesc profund şi urmează pe căi diferite o ţintă ades variabilă. Dar dacă adversarii nu voesc să amestece meritele istoricului Iorga cu defectele politicianului cu acelaş nume, ce păcat că D-sa nu are asemenea scrupule. Adesea l-am văzut la tribuna Camerei, într-o anormală stare de nervi, speculând nedemn munca cinstită a istoricului spre a da arme nereale politicianului. Şi nu puţin mirată a rămas opinia publică în faţa atacurilor nedrepte ce Ie dă azi politicianul împotriva acelora pe cari îi lăudam istoricul. Nu putem spune totuşi, că d. Iorga nu e consecvent . D-sa are pentru orice schimbare la faţă o explicaţie, o dă cu gesturi largi şi aşteaptă apoi aplauzele doctorului Lupu. Căci dacă învăţatul Iorga cunoaşte ce este conştiinţa, politicianul cu acelaş nume nu se supune decât necesităţei. Legea oarbă a acestei necesităţi a proclamat-o recent la Cameră, politicianul Iorga spre a explica tovărăşia cu Stere, pentru care învăţatul Iorga n’are decât dispreţul cuvenit unui trădător Tot prin această necesitate politicianul Iorga conduce azi un grup de scandalagii la Cameră şi pe străzi, când ori învăţatul Iorga critica cu ultima energie acest sistem nedemn. In sfârşit aceleaşi legi se supune sărmanul politician când aplaudă atacurile d-lui Vaida la adresa marelui Rege în faţa căruia se descoperă cu respect istoricul Iorga. Vanitatea, un viciu constitutiv, nervi zdruncinaţi, sau poate alte cauze, determină bizarele manifestaţiuni ale acestei duble personalităţi. . Un lucru este insă sigur: politicianulsfârşeşte cariera în felul cum şi-a început-o istoricul Iorga, denigrând pe acei cari, având din greu pământuri necultivate, le-au făcut să rodească bogat, spre binele Neamului. Xenosfu şi Ion Brătianu, din înaltul unui cer câştigat prin jertfele şi faptele lor măreţe, cunosc desigur mai bine decât noi toţi, cât preţuesc laudele şi criticile ambilor domnul Iorga şi bizarul suflet din care pornesc. BĂNCILE mm de emisiune Contribuite Băncii Naţionale a României în organizarea trecutului naţional şi In timpul războiului T. G. M. Leonte, licenţiat în ştiinţele comerciale, a publicat de curând un interesant studiu despre Banca Naţională a României şi prelungirea privilegiului acestei însemnate instituţiuni, studiu din care reproducem cele ce urmează . Problema leului a provocat şi la noi o întreagă literatură de socialitate, preconizându-se în scrierile apărute tot felul de soluţiuni, ce nu se puteau traduce în fapt, după parera autorilor lor, decât numai cu concursul băncii de emisiune. De asemenea şi partidele politice au examinat problema leului, ocupându-se in acelaş timp în mod mai detailat de institutul de emisiune, preconizând şi diferite soluţii ca: etatizare, crearea unei alte bănci de emisiune, comercializare etc. La noi, din nefericire, discuţiile în general nu s’au menţinut într’un cadru strict economico-financiar, ci autorii fiind şi oameni politici de multe ori au alunecat pe panta pasiunilor politice în propunerile ce priviau rezolvarea acestor chestiuni pentru care era de recomandat: o înălţare de concepţii, imparţialitate şi cea mai riguroasă obiectivitate. Ceva mai mult, patima a fost dusă aşa de departe încât chiar în conferinţe de specialitate, personalităţi cu influenţă atât prin trecutul lor cât şi prin situaţiile ce ocupă actualmente, nu s’au ferit să nu creeze o anumită atmosferă contra băncii de emisiune, procedee ce nu găseau de multe ori altă explicare decât în patima politicei de partid. Activitatea Băncii Nationale a României Să examinăm pe scurt solutiunile propuse In privința formei băncei de emisiune. a) Banca de stat. Cercetând forma juridică a majorităţii băncilor de emisiune din Europa, constatăm că aceste instituţii au formă de societăţi particulare pe acţiuni, iar în faţa rezultatelor destul de mulţumitoare pe care le-au dat şi a îndeplinirii în mod destul de conştiincios şi patriotic a atribuţiunilor lor, nu s’a ridicat nici o voce contra lor, nu li sa adus nici cea mai mică obiecţiune, necum să se preconizeze o schimbare a structurii lor actuale. Cercetând actvitatea Băncii noastre Naţionale dela întemeere până azi, nu putem să nu-i recunoaştem marele rol ce l’a avut la organizarea creditului, care la înfiinţarea sa era aproape neexistent, la ajutorul dat statului în epoca războiului şi în cea imediată de după războiu, la ajutorul dat comerţului, industriei şi celor l’alte ramuri de producţiune precum şi în general colaborarea sa la opera de refacere a ţării. Dacă prin imposibil am face abstracţie de această activitate desfăşurată spre binele obştesc şi am reveni la ideia unei bănci de Stat să vedem ce avantagir ar oferi economiei naţionale această nouă formă de bancă. Operaţiunile Băncii de emisiune Banca de emisiune prin menirea ei este regulatoarea circulaţiunei. Pe lângă stocul metalic necesar unei repezi convertibilităţi a biletului, banca de emisiune regulează circulaţia prin fixarea taxei scontului, care după cum se ştie, se ia după o prealabilă şi profundă examinare a situaţiei ţării. Sunt unele state care fixează chiar un maxim de beneficiu băncii de emisiune prin fixarea unei limite maxime a taxei scontului; ceea de trece de această limită maximă se ia direct de Stat. Când deci fixarea taxei scontului cere aşa de multă precauţiune, iar cifra sa maximă se fixează chiar de Stat pentru a împiedica un exagerat spirit de câştig al băncii, ce va fi când această taxă se va fixa numai de Stat care şi el la rându-i ar putea fi tentat de aceiaşi dorinţă de încasări cât mai mari, mai ales când nevoile îi sunt aşa de numeroase ! Pe lângă delicata chestiune a fixării taxei scontului, căci de modul cum este ea fixată depinde o desvoltare economică sănătoasă a ţării, o chestiune nu mai puţin grea şi delicată o formează repartiţia coditului. Repartit la creditator La delicata chestiune a repartiţiei creditelor se cere ca hotărârile ce se iau să fie cu totul sustrase de la anumite influenţe politice, unde nici o altă consideraţie nu trebuie să intre în joc, decât aceea privind situaţia economică sau solvabilitatea sa, licitatorilor de credit. Ce ar fi deci când repartiţia creditelor ar avea ca criterii simple amiciţii sau inamiciţii politice ? Ce ar deveni instituţiile comerciale şi industriale cari ar trebui să se devoteze numai afacerilor lor, reglementate de legile ţării, egale pentru toţi, fiindu-le astfel indiferent ce partid e la putere ! Desigur că in cazul unei bănci da Stat am asista la o şi mai mare extindere a politicei în aproape toate domeniile, iar progresul sau regresul instituţiilor respective ar fi în funcţie de aflarea la putere sau nu a partidelor cărora le aparţin politiceşte. Iar dacă Statul în loc de a regulamenta emisiunea pe baza stocului metalic, având preocuparea de a asigura în orice moment rambursabilitatea biletului şi-ar rezerva el singur dreptul să facă această operaţie, nu ar putea fi foarte uşor tentat să recurgă la acest mijloc destul de comod pentru a face faţă necesităţilor sale mai ales in timpuri grele cum a fost. timpul războiului ?! Dacă emisiunile de bilete constitue un mijloc comod pentru Stat de a trece o criză, ele devenind mo-’ mentan mijlocul pentru salvarea ţării, aceste emisiuni, constitue numai nu ţin din mijloc foarte periculos, iar exemplul Rusiei nu poate fi decât foarte edificator în această privinţă. Banca particulară b) Bancă particulară, in afară dă aceste considerente, care Pledează contra unei bănci de emisiune de Stat, credem că este foarte bine ca pentru întreaga organizaţie bancară a unei ţări cheia de boltă să o constitue o bancă de emisiune particulară. Banca de emisiune particulară se bucură de un mare prestigiu în toată lumea, prestigiu ce se bazează, atât pe privilegiul ce s’a dat de Stat cât şi pe inteligenţa, activitatea, probitatea şi reintlaţia comercianţilor ce-şi au poliţele în portofoliul băncii de emisiune, sau în alţi termeni ale naţiei întregi. Continuarea în pag. 2-a Problema creditului