Viitorul, noiembrie 1928 (Anul 20, nr. 6214-6238)

1928-11-25 / nr. 6235

Anul al două­zeci $1 unulea No. 6235 8 PACINI Duminecă 25 Noembrie 1926 3LE­ tar. n trsa 6 LEI EX. In STUflaRTITE A i e es a H E N T E IN TARA Un an----------/00 ret Sase luni— — — 350 . Trei ani— — — 200 . In streinătate Un an------— 1400 Sase luni------7Co . Trei luni — — 4(jp REDACTIA ADMINISTRAI IA BUCURESTI STR. EDGARD QUINET No. 2 I STRADA ACADEMIEI No. 17 Telefoanele: Direcţia 35/ 23 , Redactia si Administratia 349/23 si 393/11 Manuscriptele nepublicate se distrug3LEI EX. In TARA 6 LEI EX. în STREINOTATIe ANUNCIURI COMERCIALE Se primesc direct la Administraţia ziarului Str. Academiei 17 şi la toate Agenţiile de publicitate Afinităţi compromiţătoare GUVERNUL ACTUAL şi presa te îl susţine Soful partidului naţional-ţără­­nesc şi şeful guvernului actual a ţinut în chiar ziua depunerei ju­rământului să declare cât de mult datoreşte presei. De­sigur d. Iu­­liu Maniu a avut în vedere fă­când această declaraţie, de recu­noştinţă, presa anumită, de­opo­­trivă de prietenă politicei naţio­­nal-ţărăniste, ca şi tuturor curen­telor de disoluţi© a statului ro­mân Declaraţia primului ministru a fost mai mult de­cât mărturi­sirea unei recunoştinţe pentru trecut, cât un angajament de vii­tor, pentru­ că cu adevărat presa anumită a devenit oficioasa par­tidului condus de d-sa, şi în pre­sa aceasta nu se găseşte o cât de mică critică a unui act de gu­vern, şi nu se îngădue altor ziare a presenta o obiecţie ce priveşte vre­o măsură luată de guvern. Acestea fiind fapte notorii şi evidente, ne întrebăm dacă un guvern şi-un partid pot să se sprijine pe­ o atare presă, şi da­că sprijinindu-se de fapt pe ea, nu dovedeşte prin chiar aceasta cât sunt de străine de adevăratele in­terese ale ţărei ? O istorie recentă a presei ro­mâneşti, arată însă, cât de urâtă a fost atitudinea ziarelor cari sprijină cu atâta parţialitate de judecată, partidul şi guvernul d-lui Maniu, şi cât de dăunătoare­­au fost campaniile ei în momen­tele grele de consolidare şi de normalizare a ţărei, după răsboi. Intr’o vreme când tânărul vot obştesc cerea o lămurire pentru cei mulţi, presa anumită făcea tocmai operă de destrămare şi de confusie, precum atunci când ţa­ra avea nevoe de creditul din a­­fară, ea se făcuse purtătoarea de cuvânt a propagandei de deni­grare în străinătate. Şi de ase­meni nu trebue uitat nici rolul jucat de presa anumită în echi­vocul născut în jurul unei grave che­stii constituţionale. Presa care susţine deci parti­dul d-lui Maniu, şi care a deve­nit oficioasa cabinetului presidat de d-sa a dovedit în chip evident, înstrăinarea ei de interesele per­manente naţionale. Dealtfel credem că cea mai e­­locventă caracterisare a rolului jucat de această presă, o avem în faptul de care ne-am ocupat mai de mult, că în Museul naţional din Pesta sunt expuse şi traduse articole din presa oficioasă de azi, socotindu-se aceste campanii din presa românească, drept fe­ricite contribuţii la opera celor de la Pesta. Aceste ziare, cari au servit prin scrisul lor, anumite curente ale unor minorităţi, şi anume campanii provenite din Pesta, sunt azi acelea cari susţin guver­nul d-lui Maniu, de concursul lor se laudă şi e fericit primul ministru al ţărei! Credem că sunt solidarizări ca­ri compromit, şi sunt prietenii cari subliniază afinităţi de cuge­tare, mai mult de­cât ori­ce co­mentarii. Guvernul actual, însă, nu se teme de aceste prietenii şi de a­­ceste solidarizări şi acestea ne arată cât este el de puţin conş­tient de interesele permanente, şi cât de puţin preocupat este de alianţele cu elementele disolvan­­te şi anarhice Această atitudine de nepreve­­dere politică a cabinetului eşit din partidul naţional-ţărtinesc, pe care o întâlnim atât în sprijinul ce-l primeşte de la presa străină de interesele ţării, cât şi în acor­dul cu comuniştii, sunt simptome îngrijitoare ale unei neînţelegeri profunde de adevăratele pericole naţionale şi nevoi ale statului ro­mân. Presa pariziană pune In lumină importanţa reintrărei In viaţa poli­tică activă a d-lui Stresemann, mi­nistrul de externe al Reichului, con­siderat ca omul politic german care încarnează ideea de destindere şi în­ţelegere în domeniul internaţional. D-l Streseman a profitat de rein­trarea sa în Reichstag pentru a ro­sti un important discurs de politică externă, pe care telegramele l-au transmis în rezumat. . Subiectul acestui discurs era la or­dinea zilei și anume desvoltarea ne­gocierilor începute la Geneva privi­toare, pe de o parte la evacuarea teritoriilor renane, iar pe de alta la regularea definitiv a repara­­ţiunilor. Cu curajul de care întotdeauna a dat dovadă, d. Stresemann a ţinut să-şi ia întreaga răspundere a tot ce a spus şi a făcut la Genova can­celarul Muller, precum şi a tuturor demersurilor făcute de guvernul ger­man în domeniul extern. D-sa a reamintit că înainte de în­trunirea adunărei generale a Socie­­tăţei naţiunilor, guvernul german a înştiinţat guvernele interesate, pe cale diplomatică, de faptul că Ger­mania îşi propunea să ridice la Ge­neva chestiunea evacuărei. Răspuns „S’a observat, a spus d. Strese­mann, că ar fi trebuit să prevedem insuccesul acestui demers. Nu pot să recunosc întemeerea acestei cri­tice, căci nu se poate judeca această chestiune din punct de vedere al criticei şi al oportunităţii“. Ministrul de externe al Reich-ului a arătat că a sosit momentul de a scoate această problemă din atmos­fera de discuţiuni neoficiale şi con­fidenţiale şi de a valorifica preten­­ţiunile Germaniei faţă de puterile ocupante. Nu numai Germania, a adăugat d. Stresemann, dar importante cercuri­­ din streinătate, consideră că prezen­,­ţa în momentul de faţă, al unor tru­pe străine pe teritoriul german, nu­ este conformă cu evoluţia politicei­ internaţionale în cursul ultimilor ani. Dealtfel nu trebue să ne temem că un rezultat negativ al conferinţei experţilor ar putea constitui un pre­judiciu oare­care pentru poziţia in­ternaţională a Germaniei. In ceea­ ce priveşte amănuntele con­vorbirilor de la Geneva, d. Strese­mann şi p. referit la raportul prezen­tat de cancelar. Apoi a adăugat: După convorbirile de la Geneva „Suntem toţi unanimi în judecata noastră, în această privinţă. Faptul că revendicarea noastră n’a triumfat la Geneva, a fost o profundă decep­ţie pentru poporul german. Argu­mentele cancelarului n’au fost apre­ciate la Geneva, aşa cum eflim în drept să sperăm. Partea cealaltă a apărat un punct de vedere pe care nu-l putem admite juridiceşte şi care, politiceşte, este în opoziţie cu desvoltarea intereselor comune ale popoarelor interesate. Punctul de vedere al celeilalte părţi nu schimbă întru nimic punc­tul nostru de vedere. Acum când guvernele străine interesate au primit deschiderea negocierilor o­­ficiale asupra evacuării apropiate a teritoriilor ocupate, şi că acest drept nu depinde nici de soluţiu­­nea unei probleme nici de alte con­­sideraţiuni. Dreptul Germaniei este lezat atâta vreme cât nu se dă o urmare reven­dicărilor sale. Nu putem deci asu­ma, pentru a obţine evacuarea, sar­cini politice oare­cari, a căror dura­tă să întreacă pe acea a evacuărei Deasemenea nu putem cumpăra eva­cuarea prin mijlocul prestaţiunilor financiare“. In sfârşit d. Stresemann a constatat cu satisfacţie că cercuri autorizate engleze au recunoscut acum câte­va zile că evacuarea teritoriilor ocupate şi regularea problemei reparaţiilor sunt două lucruri absolut deosebite. „Să sperăm, — a încheiat minis­trul de externe al Reich-ului, — că consecinţele practice ale acestei con­cepţii ar fi să libereze in sfârşit Ger­mania de trupele streine. Chiar în ţările streine interesate trebue să se recunoască cum că o menţinere mai prelungită a ocupaţiei nu constituie decât o satisfacţie fictivă, fără nici un avantagiu real“. Am reprodus, ca document, pasa­­gii din discursul d-lui Stresemann. Pe de altă parte este însă cunoscută teza Statelor aliate interesice în che­stia evacuărei anticipate a teritorii­lor renane, şi anume că această eva­cuare t­rebue neapărat să aibă o contra­valoare, şi că nu se poate re­nunţa la o clauză precisă a tratatu­lui fără a se obţine în schimb com­pensaţii. Pin Reichstag REINTRAREA d-lui — Presa franceză subliniază în mod favorabil ultimul discurs al ministrului de externe german, care, după o lungă boală, și-a reluat activitatea publică . POTOP de declaraţii Declaraţiile cad potop,­ face d. Maniu, fac toţi miniştrii, despre ceiace cunosc şi despre ceiace nu cunosc... Unii voesc să modifice legile, alţii se ocupă de „reforma“ institu­­fiilor de bază ale statului, alţii marchează cele mai meschine sco­puri politicianiste în vălul celor mai imaculate principii. Si totuşi d. Maniu declară că „timpul vorbelor a trecut". D-sa se­coate că guvernul trebuie să se pu­nă serios pe lucru şi face în acest sens o nouă... declaraţie. Păcat mimai că nu se găsesc în tot ministerul dlui Maniu nici doi miniştri cari să gândească la fel, care să aibă un program de acti­vitate în concordanţă cu acel al partidului­ lor, sau cu interesele țării. Din manifestările de până acum ale membrilor cabinetului se obser­vă tendințe cu totul opuse al căror punct comun este doar o searbădă demagogie. ,Vam văzut astfel pe A. Mihalache promiţând ori revizui­rea legii Dobrogei noui din 1921, pe care o socoteşte „nedreaptă“, dar în acelaş timp promiţând colonişti­lor macedoneni, împroprietăriţi pe baza acestei legi, că nu vor fi de­posedaţi ! Am văzut pe A. Maniu ridicând starea de asediu, dar pre­­gătind o altă lene care, intr’o nouă formă, să aibă rezultatele măsuri­lor condamnate de d-sa intr’o mie de declaraţii. Am citit declaraţiile tuturor mi­niştrilor privitoare la legalitate si economii, — în timp ce casele cetă­ţenilor paşnici erau devastate iar ei maltrataţi în timp ce se numeau mii de sinecurişti şi se risipeau zeci de milioane. O ţară nu se conduce însă cu de­clar­aiţii false. Lipsa, de seriozitate a conducătorilor, care se verifică în aceste declaraţii, nu poate da nici uun rezultat bun. Vom vedea astfel guvernul Maniu înecându-se în acest potop de declarații, iar țara suferind de pe urma acelora, cari au vroit s-o fericească cu vor­be goale. REGRE GEORGE Bill al ANGLIEI Regele George VIII al Marei Bri­tanii care şi-a sărbătorit de curând a 61 aniversare a naşterii se află acum bolnav de o afecţiune căpătată cu prilejul aniversării armistiţiului când tot timpul cât a ţinut solemni­tatea, suveranul a stat descoperit în faţa mormântului Eroului necu­noscut din Londra. Alături de marea naţiune engleză şi de toate popoarele cari preţuesc înalta personalitate a Suveranului Marei Britanii, naţiunea Românea­scă doreşte o grabnică însănătoşire Regelui George. REGELE GEORGE VIII I ECOURI A­viatorul Popescu, a bătut la Villacoublay propriul său record de altitudine, ridicându-se la 10.150 metri. Precedentul record sta­bilit de aviatorul român, a fost de 9.400 metri. Astăseară aviatorul Popescu, a plecat spre România î­n comuna Brixton, care numără câteva sute de locuitori, situată în regiunea Devon din Anglia, frizerul de acolo refuză timp de mai mulţi ani să tundă pe femei. El este un fervent adept al bibliei şi amin­teşte fiecărei femei care doreşte „mi­­rado“ cuvintele sf. Pavel: „Cinste a­­celei femeii care poartă păr lung“. (Ceps). N­OTE BERGSON Intr’o casă elegantă în depărta­ta Villa Montmorency de lângă pă­durea Buloniei din Paris, un om slăbit, înfăşurat în pleduri groase, deşi afară soarele strălucea şi în­călzea ; aşa l’am cunoscut cu mulţi ani înapoi, pe marele Bergson, care atunci era profesor la College de France, şi nu ajunsese academicia­nul şi filosoful dominant al epocei noastre. Slab, anemic cu sprâncene groa­se ar cu b­uri ochii ce luceau ca fo­cul, asculta pe un tânăr care îşi permitea să-l întrebe despre Yarn, blic, despre Alexandru din Afro­­disa şi care îl consulta asupra şe­fului şcoalei alexandrine. Pe atunci cursul său era rezer­vat şcolilor alexandrine, iar pe ma­sa lui de lucru, un mare tratat de algebră, căci Bergson unea cea mai vie intuiţie filosofică, şi una din cele mai originale celebrităţi gân­ditoare, cu o erudiţie uimitoare, care explică şi gravitatea filoso­­fiei sale, şi importanţa ei în mer­sul cugetărei omeneşti. Taine nu­mea odată istoria filosofiei o dra­­mă a cugetului, pentru că ceea ce susţin unii, alţii o dezic. In reali­tate drama aceasta corespunde tri­umfului mintei originale, totdeau­na erouă în formele ei superioare. Filozofia lui Bergson va rămâne astfel ca o cucerire a cugetărei, ca o cumulaţie a fanteziei creatoare cu cea mai strălucită exprimare stilistică. Kant e adânc, dar e trist şi rece. Bergson e adânc, dar ştie să îmbrace subtilele şi abstrac­tele sale cugetări într’un stil care duce pe cetitor în adâncuri, ne­văi mister­ioase, dincolo de porţile lu­minate ale conştiinţei. Bergson e extraordinarul exem­plar al filosofului care a reuşit să evoace puterile misterioase ale conştiinţei, în cuvinte cari par în aşezarea lor altele decât banalele semne convenţionale prin care se înţeleg sufletele în corespondenţa lor anodină. Bergson a dominat astfel lumea de azi, prin ipoteza unui misterios torent de cugetare, unei melodii in­terne în care stările de conştiinţă nu stau despărţite ca perlele pe un fir, ci se unesc ca notele unui cân­tec. Pe această concepţie a unui mis­terios lanţ de conştiinţă care face din ieri, azi şi mâine, un acelaşi tot, ca valul ce se rostogoleşte ve­cinie s’au ridicat şi nouile curente artistice şi literare, în care subcon­ştientul apare cal protagonist al cu­getărei. Pe acest mare filosof care acum câteva decenii se interesa de Bu­cureşti, cu curiozitatea cu care ne informăm azi de vre-un oraş din Oceania, — marele for al apusului, l’a coronat cu premiul Nobel pen­­tru pace. E o alegere care vine să sune în lagările om­er­­irei, un nume ce nu evocă războiul furnicilor, ci trium­ful cugetărei eterne... PERTONIUS Păreri si discuţii IN VEDEREA unificarei legilor penale — La baza unificărei trebue să stea spiritul şi prin­cipiile şcoalei neoclasice In vederea alcătuirei viitoarei legi penetenciare române de uni­ficare, d. George Vrăbiescu, mem­bru referent în Consiliul Legisla­tiv a depus încă din luna Martie un raport asupra dispoziţiunilor penitenciare din vechiul Regat şi provinciile alipite, precum şi asu­­pra noilor tendinţe în această ma­terie. Din acest raport, pe care-l publi­că în ultimul număr „Revista de drept penal“ se desprind următoa­rele constatări şi consideraţiuni: In vechiul regat In Vechiul Regat actuala lege în vigoare datează din anul 1874. Această lege, modificată prin le­gea din 2 Martie 1877, vorbeşte în titlu I despre regimul general al închisorilor. închisorile sunt de două feluri: a) de prevenţie; b) de osândă.­­ închisorile de osândă la rândul lor sunt : închisori pentru pedepse corecţionale şi poliţieneşti, închi­sori pentru munca silnică, închi­sori pentru recluziune şi în fine închisori pentru detenţiune. Toate aceste închisori trebuie să aibă diviziuni pentru femei, băr­baţi, majori şi minori. Ele depind de ministerul de justiţie având o administraţiune centrală specială în fruntea căreia stă directorul general. Legea prevede că modul de pri­­vighere şi de control al închisori­lor se va determina pe cale de re­gulament. In ceea ce priveşte detenţiunea preventivă, ea trebuie efectuată în închisori separate sau în cartiere cu totul separate. Pentru deţinuţi preventivi munca este facultativă, iar rezultatul obţinut aparţine în totul prevenitului. In concluziunile, afară de princi­piul adoptat, ce dă loc azi la discu­­ţiuni şi ce diferă de nouile păreri emise de doctrină cu prilejul con­greselor penitenciare, legea din 1874 se poate considera ca o lege bună și complectă. Dacă se poate afirma că Româ­nia (Vechiul Regat)^ a avut o lege bună, s’a constatat însă, că aplica­­țiunea ei, datorită lipsei^ de mij­loace pentru construirea închisori­lor legiferate, cât şi din lipsa unui personal penitenciar pregătit, a lă­sat şi lasă încă foarte mult de do­rit. In Transilvania In Transilvania s’a aplicat şi se aplică încă regulamentul închiso­rilor maghiare. O lege penitenciară Maghiară, după informaţiunile ce am putut culege nu a existat. Regulamentul maghiar referitor la administrarea închisorilor corec­ţionale şi de recluziune de pe lân­gă judecătoriile de prima instan­­ţă, nu este altceva decât adunarea într’un singur volum a o serie în­treagă de ordonante ministeriale. Aceste ordonanţe ale ministerului de justiţie ungar sunt mai toate de o dată destul de veche, din anii 1872 şi următorii. In rezumat se poate spune că în­chisorile maghiare se divid în în­chisori centrale unde se execută pe­depsele la muncă silnică şi reclu­ziune şi în închisori corecţionale în care se execută toate celelalte pedepse de privare de libertate. In aceste din urmă închisori se deţin: 1) preveniţii; 2) cei ce sunt în a­­rest de instrucţiune; 3) condamna­ţii la închisoare corecţională; 4) cei condamnaţi la detenţiune, recluziu­ne sau muncă silnică, câtă vreme sentinţa nu este definitivă sau din alte motive nu pot fi transportaţi. închisorile corecţ­io­nat­e conform regulamentului, sunt ataşate pe lângă tribunale sau judecătoriile de ocol . Regulamentul prevede în detaliu dispoziţiunile relative la corpwn*» gardienii. In Bucovina In această provincie s’a aplicat legea penitenciară austriacă din 1872. Anterior acestei legi, în Austria,’ legea din 1849 a introdus regimul celular în materie de prevenţie şi pentru pedepsele corecţionale până la un an. Această lege a primit oare cari modificări în 1865. Legea din 1872 ce consfinţeşte ac­tualul regim penitenciar austriac s-a alcătuit în urma propunerilor ministrului de justiţie, Glazer. In Austria există două feluri de închisori: închisori de sine stătă­toare în număr de 20 (înainte de răsboi) dintre care 14 pentru băr­baţi şi 6 pentru femei, închisori de pe lângă tribunal şi judecătorii, în care se deţin preveniţii şi condam­naţii la pedepse mici. In închiso­­rile tribunalelor se deţin condam­» naţi până la 1 an închisoare. la Basarabia Legislaţia rusă şi-a avut aplica­­ţiunea până la alipirea acestei pro­vincii la Vechiul Regat, închisorile şi regimul închisorilor ruseşti sunt prevăzute în statutul deţinuţilor în închisori şi în statu­tul deportaţilor la muncă silnică, la colonizare şi la locuirea obligatorie, încheind această lucrare d. Ver­rin?faanli ??c°teşte că, pentru ca noua legiferare penitenciară ro­mană să dea rezultatele dori­te, concepţiunea ei trebueşte făcu-­­­a in spiritul şi principiile şcoalei neoclasice ce formează de admin­­trerea şi baza viitorului cod penal unificat. 11­1 Noua organizare penitenciară sub raportul ei administrativ, tre­plecta, pnmească o reformă cura­■ tLt viitor, direcţiunea petiiten­­ciara nu trebue sa mai fie conside­rata ca o simplă direcţiune a mi­nisterului de justiţie, ea trebueşte dimpotrivă înfăţişată ca o institu­te116 cu totul independentă, atât sub raportul directivelor ce ur­mează a se da problemului peni­tenciar cât şi sub raportul finan­ciar. O pendenta de ministerul de justiţie nu poate decât să zădăr­nicească orice inovaţie, orice îm­bunătăţire. Din­ punct de vedere administra-' tiv, in, fruntea instituţiunei tre­bueşte numit un director general luat din oamenii de ştiinţă, de spe­cialitate. In ceea ce priveşte condu­cerea tehnică a instituţiunei, ea trebue încredinţată unui corp de specialişti. Orice deciziune de ase­menea natură să nu poată fi luată pe viitor decât de acest corp tech­nic.­­ Cerinţă la directivele ce trebuesc imprimate nouei legi pe­nitenciare, socotim că în prim rând trebue să­ se adopte sistemul gra-' daţiunei în executarea pedepselor, sistem ce a format dezideratul di­feritelor congrese penitenciare. Astfel, execuţiunea pedepselor să înceapă cu regimul izolărei complecte pentru a se da deţinu­tului încă sub impresiunea vie a faptelor comise, posibilitatea de reculegere. Dela acest regim să se treacă la regimul Auburnian, adică ziua muncă în comun, noaptea izolarea complectă. Către finele pedepsei, într’un scop de amendare, de rea­daptare la viaţa normală, să se proceadă la o nouă schimbare de regim, trecându-se dela unul mai sever la, unul mai puţin sever pen­tru ca pedeapsa la urmă să se ter­mine printr-o liberare condiţio­nată. In toate aceste Schimbări se va avea în vedere, evident, progresul de amendare individual al deţinu­ţilor. Continuare sn pag. 2-a TG.-JIU de I. simson­escu profesor universitar După ce treci prin îngusta va­le a Jiului de la Lainici, pe fun­dul căreia vijeliosul şi năbădăio­sul râu îşi rostogoleşte valurile din bolovan în bolovan, bolboro­sind mânios, de o dată te orbeşte lumina din plin a soarelui dorit. Munţii par retezaţi în lung. Coas­ta lor e numai o rană vie de pia­tră arsă, roşcată, pleşuvă, unde şi unde cu câte un pâlc de meste­ceni delicaţi. Numai spre vârf prind a se întinde păduri încrun­tate. Rămâi uimit. Prea bruscă e trecerea de la munte la loc jos. Pe î­­urea, fie pe valea Oltului, fie pe a Bistriţei, după ce ai lă­sat în urmă umbra văilor îngus­te, valea se lărgeşte puţin câte puţin, iar munţilor le iau locul dealurile tot mai scunde, valuri din ce în ce mai domoale şi mai prietenoase. Aice e atlfel. Bucuros că a scă­pat la larg, Jiul o ia razna prin desişuri de sălcii şi arini, în co­tituri numeroase, ca şi când nu s’ar mai sătura şi el de soare­­?i iată cum scăpând din strâm­toarea de la Lainici, dai de odată într’o câmpie, cu dealuri joasi in bună parte, provenite şi ele din tăierea teraselor Jiului. Totuşi, e curios. Bătrâne/)':!e case di­n Bumbeşti cel dint­e sat ce­­ întâlneşti în cale, înşirat de a lungul marginii munţilor, au as­­pectul caselor din văile muntoa­se, cu cerdac înalt, cu păreţi de bârne. Astfel se răstoarnă dintr’o da­tă noţiunea falsă învăţată în şco­­lă, că Tg. Jiu e un oraş de mun­te. E atât de înecat în frunzişul am­­orilor stufoşi, presăraţi în lar­gul orizont, în­cât nu zăreşti tur­lele de biserici decât dacă ai ieşit din Vădeni, sat vechiu, pomenit încă din veacul al 16-lea. Totuşi călătorul care continuă drumul mai departe, după ce a străbătut oraşul, rămâne iarăşi nedumerit. Realitatea îi răstoar­nă icoana ce s’o căpătase din în­văţăturile cărţilor de geografie, asupra configuraţiei obişnuite a Olteniei. Deprins cu locurile joa­se până la Tg. Jiu, nici n’a apu­cat bine sa străbată cu trenul câţi­va chilometri mai spre sud şi vede cu uimire că se ridică In sale dealuri înalte, ce par munţi mărunţi, că valea din nou e mai strâmtă, că Jiul pe care’l perdu­­se din vedere, în rătăcirile lui depărtate, iarăşi se iveşte dea­­lungul liniei ferate. Lămurirea e dată de geologi. Tg. Jiu nu e în şes, ci într’o scu­­fundătură, ca o covată largă, a te­renului de la marginea munţilor sau, în termenul care a pătruns şi în cărţile de şcoală, se află în una din acele depresiuni subcar­patice proprii munţilor noştri de la Tg. Jiu şi până hăt departe ca­tte nordul ţării, în Bucovina. Aşa se explică şi îngrămădirea de aşezăminte omeneşti în jurul oraşului, mănunchiul de râuri ce se adună în Jiu, ca şi aerul de munte al satelor, de şi situate în şes. Când te nimereşti într’o zi de târg în oraşul întins ca ori­ce oraş de deal mărunt, îţi dai repe­de seamă de anomalia de care vorbeam. Poporul nu e de şes. Făpturi mândre, cu hotărâre în priviri, cu trupul vânjos, furni­că în faţa primăriei. Femei cu cămeşi curate şi feţe bogate ţe­sute, aduc aminte de italienaşte din sud, după chipul elegant cu care poartă pe cap coşul cu me­rinde. Nu sunt făpturi de şes, ci scoborâte dinspre munte. Izolat­e în depresiunea largă, şi oraşul poartă un tipar deosebit. Modernismul nu a străbătut atât de adânc în el, încât să facă sa dispară tiparul aşa de românesc al vechilor case boereşti, lumi­noase, cu cerdac în lungul feţei. Se mai găsesc încă multe din a­­ceste, ba le stă mai bine sub hai­na proaspătă a restaurării de du­pă răsboi. Totuşi nu lipsesc şi clădiri mari ale administraţiilor, cu stil fru­mos în sine, dar prea puţin po­trivit locului. Aşa e bunăoară Primăria, în faţa bisericei Sf. A­­postoli din veacul al 18-lea. Când intri în sala de consiliu, uiţi că eşti în apropierea statuei lui Tudor Vladimirescu şi a eroi­nei din ultimul războiu, Ecateri­­na Teodoroiu. Te crezi departe, departe, prin ţinuturile Grena­dei şi a Sevilei, cu palate zidite in stil maur. De ce tocmai la Tg. Jiu s’a găsit cu cale să se imi­­nexe asemenea clădiri, cu aer lo­cal ? , nu mi-am putut da sama. Ori­cum, clădirea e frumoasă şi bine îngrijită Adese­ori în oraşele noastre cu prefaceri repezi ai surprize plă­cute. Unde nu te aştepţi dai pes­te colţuri care îţi aduc aminte de oraşele apusene cu evoluţie înde­lungă şi aşezată. Aşa e şi în Tg. Jiu, când intri în „Grădina publică.“ Rămâi mi­rat. Te uiţi în toate părţile, ca să te agăţi de realitate, să nu te socoţi că eşti dintr’o dată vrăjit. Arborii stufoşi, umbroşi, îi înţe­legi, fiul e pe aproape, aşa în­cât vechiul zăvoi a persistat. Dar printre teii rămuroşi ori plopii cu coajă argintată stau a­­mestecaţi brazii cu statura lor mândră şi faţa întunecată. Nu e neorânduială, ci aşezare sistema­­ti­că, eu plan după regulele artei grădinăreşti. Copacii sunt chinu­iţi. Li s’au dat forme felurite, ici sfere, dincolo conuri ori can­delabri ; printre ele sunt straturi şi ronduri cu flori oacheşe, salvii ca para focului. Te preumbli, priveşti, te minunezi, dar eşti mulţumit. La marginea parcului te mai surprinde încă ceva. E digul de apărare împotriva năvalei Jiu­lui, râul cel mai cu toane de la noi. E un­ zid de piatră, larg, pe coam­a căruia e o alee, de unde îţi odihneşti privirea peste în­tinsa luncă a râului, cu zăvoaie dese iar în fund cu dunga depăr­tat­“ a munţilor. 8‘ iarăşi gândurile nu te lasă in pace ! Ce nenorocit e sistemul veşnicei schimbări de la noi. Se duce un guvern, vine altul. De ce care dăinueşte şi azi sălbăticia orientală de a se schimba până şi uşierii de la primărie­­? De ce nu se lasă o continuitate acolo unde ea e bună ? Dacă primarul destoinic sub care s’a făcut digul, ea şi primăria, ar fi fost lăsat în pace să-şi desăvârşească planul de refacere al oraşului, în scurtă vreme faţa lucrurilor s’ar fi schimbat complect. Pe când aşa z după plecarea unuia care a zi­dit primăria în stil maur, vine ai­ul care vrea să fie şi mai şi. Se pune să zidească o şcoală în stil baroc. Resultatul e o împes­­ ess, o friţătură care aduce aminte de fotografia recentă a unui rege din Africa, cu joben pe cap şi cu pestelcă de antilopă pe dinainte. Şi tocmai cetesc amintirile lui R. Poincaré din­ vremea răsboiu­­lui. Intr­im târguşor e oaspetele primarului, care funcţionează ne­întrerupt vreme de 30 de ani ! Dar nu e de părăsit parcul fă­ră a vizita muzeul etnografic, deschis mai anul trecut, într’un cochet pavilion de la capătul di­gului în felul culelor atât de ca­racteristice Olteniei.,„Liga femei­lor române“ a pus temelia unui muzeu etnografic, adunând tot ce e mai original regiunii, nu nu­mai scoarţe şi cusuturi ci şi obi­ecte casnice. In această privinţă in Târgu Jiu, mai înainte de război, s’a înfăptuit o altă mi­nune, rară la noi. Un institutor şi fost director de şcoală primară Ştefulescu A., cu multă pietate a adunat tot ce putea lămuri trecutul Gorjului în tot ce era mai de seamă din trecutul lui. Museul Ştefulescu, atrăgea şi instruia. Ii vremea războiului însă s’a

Next