Viitorul, decembrie 1928 (Anul 20, nr. 6239-6263)

1928-12-04 / nr. 6241

Luni 3 Decembrie­­1928 Rnuveiaoua­ xect $1 unuiea­nt». «241 3 LNI rar. ibtaea 6 LEI EX. în STRFIITOTF IN TARA Un sn — — — 700 lei Sase luni-------— 350 , Trei ■ uni— — — 200 „ In străinătate Un er — — — 1400 f­ese luni------70o rel luni — — 4co " REDACTIA ADMINISTRAI IA BUCURESTI STR. EDGARD QUINET No. 2 I STRADA ACADEMIEI No. 17 Telefoanele: Direcţia 351/23 , Redacţia a­ Administraţia 119/23 şi 39311 ARUNCIURI COMERCIALE Se primesc direct la Administraţia ziarului Str. Academiei 17 si la toate Agenţiile de publicitate Manuscriptele nepublicate se distrug ! Evenimentul pe care inimi­le româneşti îl simt şi-l săr­bătoresc azi, este împlinirea unui vis, care în conştiinţa noastră a celor de azi, trăia în sfera idealului ce nu credeam a-l vedea înfăptuit în scurta viaţă a unei generaţii. Dar mersul istoric, ajutat de o dreptate imanentă, a făcut ca poporul nostru, ce este unul din cele mai unitare ale Europei, să capete unita­tea politică şi să se întregească în graniţele lui fireşti. înfăptuirea României Mari de azi trebuie să ne aducă a­­minte de două vitejeşti şi mi­raculoase pentru timpul lor, uniri a tuturor Românilor. Una este a lui Petru Rareş, care ocupă ţinutul Secuilor, asediază Braşovul şi pune sub protecţia lui stăpânitoare, ţa­ra Bârsei şi a Făgăraşului. Ceea ce a încercat, cu mai puţin succes însă, Petru Ra­reş, avea să facă Mihai Vitea­zul. Aceste cercări, însă, cari nu au făcut decât să schiţeze ges­turi mari în însufleţire, dar fără consolidare, nu au putut să creeze poporului român o stare vrednică de virtuţile lui şi corespunzătoare unităţii sa­le etnice. Poporul român a rămas astfel să sufere robia când a Ungurilor şi Austria­­cilor, când a Ruşilor, când să suporte suveranitatea Tur­cească, până ce el reuşi să-şi recapete prima şi parţiala mântuire, în 1877, când răz­boiul de neatârnare cretă Re­gatul liber al Munteniei şi Moldovei, sub domnia Regelui Carol. Această primă înfăptuire a libertăţei poporului român în­tre Carpaţi şi Dunăre, a fost şi prima temelie pe care aveau să se întemeieze energiile ro­mâneşti în lupta lor spre idea­lul naţional. In Vechiul Re­gat se concentrau sforţările, aci fraţii subjugaţi se uitau cu nădejdi ce nu se puteau măr­turisi, dar se simţeau puter­nic în sufletele care nu erau învinse. Declararea războiului mon­dial a găsit astfel pregătit po­porul român pentru cercarea cea mare, şi intrarea Româ­niei libere în război, alături de Aliaţi a fost primită ca un botez de sânge cu conştiinţa tuturor pericolelor şi tuturor riscurilor. Dar sărbătorirea celor zece ani de întregirea, unificarea şi eliberarea poporului ro­mân, trebuie să fie însoţită şi de conştiinţa răspunderilor şi a obligaţiilor atât ale genera­ţiei de azi, cât şi a celor de mâine ca să consolideze şi să facă să progreseze România Mare, ieşită din o politică înţe­leaptă şi din eroismul solda­tului român, înfăptuirea visului milenar al României libere şi mari, ar putea fi periclitată, dacă cu toţii nu am fi conştienţi de în­datoririle noastre, şi nu am căuta să luptăm cu aceeaş pu­tere şi entuziasm cu care am luptat în război, pentru conso­lidarea cât mai temeinică a Statului român de azi. Cu sufletele pline de recu­noştinţă pentru Marele Rege Ferdinand şi pentru aceia cari în frunte cu Ioan I. C. Brătia­­nu, au dus politica înţeleaptă şi ostaşilor ce s’au jertfit pen­tru a creia România Mare de azi, românii de pretutindeni simt împreună cu sentimen­tele ce-i leagă de trecut şi spe­ranţele ce-i însufleţesc în ope­ra viitorului. Sărbătorirea celor zece ani de la Unirea şi eliberarea po­porului român, e astfel o oca­zie fericită de-a lega sufletele româneşti de trecut, dar şi­ a te îndruma pe căile sănătoase zilelor de mâine. Domnia competenţelor Consilierii TEHNIC Printre multele reforme inte­resante şi mari — în afară de desfiinţarea automobilelor — gu­vernul a făcut o inovaţie, cu atât mai meritorie, cu cât este isvo­­râtă din propriile sale puteri creatoare. E vorba de instituţia consilierilor tehnici. Această in­stituţie pleacă de la o premisă in­discutabila şi anume: „Ai noştri trebue să aibă slujbe“. De aci consecinţele: „Nefiind locuri va­cante, atât de numeroase câţi do­ritori­­sunt, să se creeze consilieri technici şi aulici, consilieri cu specialitate şi fără specialitate.“ Gratie acestei frumoase initia­tive, se poate numi pe lângă orice scaun de Mitropolit un con­silie­r, precum orice chirurg pri­mar poate fi asistat de un con­silier tehnic luat din secietarii unui teatru national. Consilierului — şi aci e marea superioritate faţă de funcţiona­rul titular — nu i se cere nici ti­tluri, nici competenţă, nici tre­cut nici examene. Cineva se naşte, sub regimul legalităţei de azi, consilier, cum se zicea că ori­ce român se naşte poet... Consilierului, apoi i se poate da fefuri la discreţie, pentru că n are statut şi n’are buget, aşa că el poate primi o leafă de mini­stru, deşi este ataşat cu funcţia sa pe lângă un serviciu de re­­gisl­atură. Desigur că un consilier tehnic, poate fi şi în parlament, pentru că atribuţiile sale fiind puţin absorbante îi dă putinţa a fi în Cameră sau în Senat, cu aceleaşi drepturi, cu care poate fi ales ca „independent“ pe o lista guverna­mentală, un ziarist de la „Ade­vărul“ sau „Lupta“. E drept, însă, că un consilier tehnic are şi­ o obligaţie. E acea de a întrebuinţa în voie unul din automobilele ce­ au fost scoase din uz, de către guvernul legali­tate! Un eveniment hotărâtor Zece ani de la înfăptuirea ROMANIEI­ MARI O I­N­VE­NŢ­IE Românească — Presa independentă Anglia a născocit prima oară „self­­governement“-ul; Franţa e ţara tea­trului; Germania este patria chimiei aplicate... România are o speciali­tate : Presa Independentă. E o năs­cocire care face cinste spiritului in­ventiv românesc, şi arată că dacă nu suntem la nivelul Americanilor unde invenţiile sunt pâinea cotidia­nă a celor de dincolo de ocean, avem totuşi destulă fantezie pentru ca să creiem într’o entitate superioară două contradicţii: independenţa de cugetare şi totuşi dependenţa cuge­tătorului ziarist, de guvern. Astăzi presa independentă a reuşit să facă astfel minunea de­ a rămâne „independentă“, în timp ce unii din directorii ei,­­ şi o bună parte din redactorii sunt candidaţi oficiali gu­vernamentali. Aceşti eminenţi ziarişti, minţi larg cugetătoare cari nu se lasă intimidaţi de prejudecăţi, vor pre­tinde de la public să-i considere ca independenţi, în timp ce în parla­ment vor vota legile guvernului care i-a ales... E adevărat că aceste ziare îşi apă­­ră „independenţa“ cu următorul ar­­gument : fie­care redactor e liber să scrie ce vrea. Dacă ar fi aşa, atunci cetitorii sunt în drept să pună aces­tor ziare următoarea dilemă : Sau aveţi o linie de conduită, şi­ o unitate de conducere, şi atunci nu puteţi îngădui ca în acelaş ziar să apară un articol în care să se arate guvernul ca salvator, şi în altul ca steril, iar dacă veţi îngădui aceasta faceţi un ziar incoherent şi absurd . S­au părerile politice ale redactori­lor sunt cele ce dau culoarea şi uni­tatea ziarului, şi în acest caz unde mai este independenţa unui ziar, cu redactori candidaţi azi şi mâine de­putaţi naţional ţărănişti ? Să fim serioşi, deci, domnilor zia­rişti independenţi şi să fiţi convinşi că publicul de mult consideră inde­pendenţa ziarelor independente, ca o protestare ce femeile adultere o fac bărbaţilor lor, înşelaţi pentru a le dovedi puritatea şi sinceritatea con­duitei lor. ­­i Făuritor» întregirea neamului ACUM ZECE ANI Foto ,,Julietta“ Delegaţia care la Decembrie 1918 a remis Regelui Ferdinand actul de unire al Transilvaniei, Banatului şi ţara ungurească cu vechiul Regat. Dela stânga la dreapta, Jos. Episcopul Miron Cristea al Caransebeşului şi Episcopul unit Hosu dela Gherla, Sus , d-nii Vasile Goldiş, Vaida Voevod și Caius Brediceanu, secretarul delegației. GUVERNUL 3­1* ) Declaraţiile de eri dega minist­erul de interne - Guvernul care a făcut atâta pa­radă de democraţie şi de liber­tatea presei — a chemat eri prin d. Vaida, la Ministerul de Interne pe reprezentanţii ziarelor, pentru a face un apel să nu se publice ştiri, cari ar compromite interese­le ţărei. Astfel cum a fost docu­mentat acest apel, s’a putut con­stata că ştirile la cari se referă gu­vernul, nu compromit în realita­te decât politica de duplicitate pe care o are şi care nu va întârzia să apară clar întregei opinii pu­blice, graţie acelor ziare ce n’au înţeles să se facă complice unei opere de mistificare. Dar d. Vaida vorbind de intere­sele ţării a mai uitat ceva: atitu­dinea din opoziţie a oficiosului „Dreptatea“. Acest ziar a prezen­tat în mod continuu România drept o ţară de hoţi, în care ma­­gistratura şi administraţia e con­­ruptă,­­ o ţară lipsită de orice credit, — o ţară în faliment. Toa­te acestea le susţinea tocmai în momentul când guvernul liberal trata împrumutul extern şi stabi­lizarea, iar d. Vaida ca şi d. Ma­nia nu se gândeau deloc la inte­resele superioare ale ţării şi că­ Libertăţile publice stau foarte naturale aceste ata­­cu­ri. Guvernul a plecat. A venit d. Maniu cu d. V­aida, care prepară alegeri „libere“ cu mutări abuzi­ve de funcţionari cu bătăi şi schin­giu­ri, cu dizolvări ilegale de con­silii comunale şi judeţene cu cu circulari pentru împiedicarea pro­pagandei electorale în felul ace­leia a prefectului de Alba-Iulia. Mai lipseau ameninţările la adre­sa presei iar eri au venit şi ele. E drept că aceste ameninţări au surprins un moment chiar pe re­prezentanţii anumitei prese ce e­­rau de faţă, dar nu le-au trebuit mult să-şi dea seama că reprezin­tă presa guvernamentală de mâ­na stângă şi să găsească în atitu­dinea „Viitorului“ o scuză a ame­ninţărilor d-lui Vaida. In ce ne priveşte luăm act de aceste ameninţări came desigur ca­drează foarte mult şi cu democra­tismul actualului guvern şi cu înţelegerea ce o are despre liber­tăţile publice și invităm pe d-l mi­nistru de interne să treacă de la vorbe la fapte. A PRESA LET EX. I. 8 LI­ FI. în popala de indurat legată de im care se găseai remedia neajunsa de pe urma ocupa­ţiunei inamice A fost un timp când cele mai de seamă artere de comunicaţiune ale oraşului simbolizau ruina; când apa se drămuia; când lumina se raţiona, sub strictul necesar; când gunoaiele nu se ridicau cu lunile. Astăzi, avem artere de comuni­caţie impozante cari evocă aspec­te din marile oraşe ale­ apusului, străzile şi-au schimbat înfăţişarea odată cu introducerea luminei şi canalului, şi sub privegherea ri­guroasă a administraţiunei comu­nale, lumea începe a pricepe ma­rea importanţă a curăţeniei. Meritul revine în bună parte şi descentralizărei prin care s’a afir­mat principiul emulaţiunei, între sectoare. Recapitularea acestor bune re­zultate ne face să ne oprim o cli­pă asupra unor nevoi pe care încă le au multe cartiere şi în special cele periferice. In aceste cartiere ,oricât de bine­voitoare ar fi fost solicitudinea administraţiunei, mai sunt încă nevoi de împlinit. Mai sunt încă străzi nepavate, neluminate şi ne­canalizate cari aşteaptă să le vină rândul îndreptărei. Către aceste străzi trebue să se întoarcă aten­ţiunea edililor. Şi-n campania de primăvară să se realizeze marea dorinţă a periferiei de a fi tratată, dacă nu egal cu centrul cel puţin la cât are dreptul în schimbul im­pozitelor comunale pe care şi ea Ie plăteşte la fel cu ceilalţi. Periferia n’are nevoe de înfru­museţare ci de îndreptare. NOTE EROUL NECUNOSCUT Războiul tare a creiat în lume o nouă mentalitate, a făptuit şi-o mare dreptate. A pus alături de Cesar ori Napoleon, pe­ eroul fără nume, pe obscurul fără d­e care răsboaiele nu s’ar fi putut da, şi victoriile nu s’ar fi putut înre­gistra. Soldatul fără nume a intrat în istorie. Şi cultul lui a apărut în lumea eşită din răsboi, ca­ o resti­tuire a dreptăţei şi ca un simbol fericit al unei fericite judecăţi is­torice. Nu se uită vitejii fără nume, dar­­iu fără glorie, şi mor­mintele celor mulţi nu sunt mai puţin impunătoare de­cât, acela al marelui împărat de sub cupola In­valizilor. Anonimul erou a devenit un factor istoric, şi cultul lui la noi ca şi aiurea, a prins rădăcini în con­ştiinţa mulţimei, ca şi în acea a marilor conducători de popoare. Dar mai ales în ţara noastră, acum când se sărbătoreşte înfăptu­irea României Mari eşită din răz­boi, soldatul trebue să nu fie uitat pentru­ că el a pus în război un suflet ce a m­obilat şi înfrângerile, suferite fără de voia sa, ca şi vic­toriile făurite de el. Va trebui să rămână deapururi in conştiinţa­­noastră recunoscă­toare jertfa celor opt sute de mii de viteji cari au murit cu visiunea României Mari, şi cari în tranşee, în lagăre duşmane, ori pe câmpii în asalt, au asvârlit viaţa lor pen­tru viaţa Patriei... Acestor eroi cari au pierit vite­jeşte în retrageri, ce costau atât de mult pe victorioşii vremelnici, şi în victorii româneşti ce au pus Mărăşeşti în rândul marilor bă­tălii europene, se cade a­ le păstra o vecinică recunoştinţă. Soldatul român a fost astfel unul din făuritorii de căpetenie ai României de azi, şi el a fost acela care a rupt lanţurile robiei, a spart graniţele ruşinoase şi dureroase, a întărit cu vântul şi braţele­ lui, sta­tul liber întemeiat pe omogeni­tatea unei rase perfect unitare, şi aşezat în graniţele sale fireşti. Eroului necunoscut îi datorăm astfel o recunoştinţă, pe care o a­­rătăm în veneraţiunea cu care­­ înconjurăm mormântul, simbolic PETRONIUS ‘*‘^­*“**~--­

Next