Viitorul, ianuarie 1930 (Anul 22, nr. 6568-6591)
1930-01-14 / nr. 6577
Anul al douâ-zeci $1 doilea No. 6577 6 PACTIRI ^Q'tECA CEîjt^ O „ IB u VL 3 LEI EX. tu TARA ABONAMENTE REDACTIA ADMINISTRATIA ANUNCIURI COMERCIALE 3 LEI EX. la TARA IN TARA Un an - - 700 lat In ctreinâtat© Un «o — — 14001« BUCURESTI STRADA EQ9AR QU1NET Na 2 || STRADA R. POINCARE «o. 17 Se primesc direct la Administraţia «laiul«, Strada (L Poincare U şi la toata Agenţiile de Publicity« 6 LEI EX. în STRĂINĂTATE Şase luni — — 350 . Trei luni----- 200 , Şase lun! — — 100 , Trei luni-----400 , Telefoanslfl s Chestia 55123, Redacţia şi Administraţia 349/23 şi 308/11 Manuscrisele nepublicate se dfetrufr 6 LEI EX. în STRĂINĂTATE Pentru APARAREA României Mari Se vă produce reacţiunea de salvare pe care ţara o aşteaptă . Numirea directorilor regionali este ultimul act din planul care, prin politicianizarea administraţiei de tot felul a statului, trebue să ducă la dictatura naţional-ţărănistă. Este din acest punct de vedere cu deosebire semnificativă alegerea oamenilor însărcinaţi cu conducerea nouilor directorate. Ea găseşte mai ales în d-nii Sever Bocu şi Aurel Dobrescu concretizarea cea mai caracteristică, din care se desprinde pentru oricine rostul misiunei satrapilor guvernului Maniu în noua organizare administrativă a ţarei. Dacă această organizare poate reprezintă o concepţie greşită dar discutabilă, prin falsificarea însă a concepţiei statului naţional şi al statului democrat şi prin desemnarea celor cari au sarcina să prezideze de la conducerea directoratelor aplicarea acestei reforme administrative, se trădează imediat intenţionate ascunte ale guvernului Maniu. De aceia este vădit lucru că, împărţind ţara în regiuni conduse de suti api, lipsit de scrupule şi de autoritate trotală, sau reprezentând politica de Scandaloase concesiuni faţă de unele minorităţi, guvernul şi-a asigurat unelte nu la slujba ţarei, ci în aceia a partidului naţional-ţărănesc. In guberniile d-lui Maniu, armata poliţia şi jandarmii — adică toată forţa oficială a statului — este politiciaisizată şi silită să conlucreze cu bandele de voinici ca să impună României Mari tirania unui guvern ce împinge țara spre războiul civil. Ele au astfel sarcina să înlesnească practicarea unui sistem de guvernământ, care poate fi nenorocit prin consecințele lui grave. De altfel din toate unghiurile ţârei încep să apară, sub formă de manile,tari viclenie, semnele unor vremuri tulburi, cari obligă orice partid de ordine să reacţioneze cu energia şi hotărârea pe care o impune salvarea operei de consolidare a noului stat rondon sporit. Organizarea bandelor de voinici în afara forţei oficiale a statului şi prezidarea acestor bande chiar de către şeful guvernului înseamnă Solidarizarea primului ministru cu toate violenţele şi fără delegile acestor mercenari. Din nenorocire insă ele reprezintă în acelaş timp pildarea din care s’au inspirat şi minorităţile, ca să procedeze la o organizare identică aceleia condusă de către preşedintele de consiliu al României. Şi cum ceia ce este îngăduit primului ministru şi partidului Său nu poate îi oprit celorlalţi etăţeni, românii trebue sa privească cum duşmanii ţărei se înarmează înlăuntrul propriilor noastre hotare, ca să ajute şi să grăbească destrămarea României Mari- Politica aceasta a guvernului a încurajat după cum se vede organizarea rezistenţei duşmanilor din lăuntru şi din afară ai ţărei. Dar în vreme ce d Maniu întparte ţara în gubernii a căror conducere este încredinţată celor mai îndoelnice autorităţi morale ale partidului d-sale, nemulţumirile sporesc zi cu zi în toate straturile sociale şi în toate provinciile ţarei,—iar vestitorii de vremuri rele apar mai ales în nouile provincii, unde agenţii Moscovei şi Budapestei operează în plină libertate, sub auspiciile indulgente ale unei administraţii complect preocupată numai de interese politice de partid. De aceia opinia publică, cu dreptate îngrijorată, aşteaptă un semn al reacţiunei sănătoase, care să împiedice din vreme războiul civil, spre care ne duce politica unui guvern inconştient de urmările grave ce ar putea să le aibă încurajarea rezistenţei minoritare şi organizarea pe de altă parte a violenţei oficiale, patronată chiar de către preşedintele de consiliu. Reacţiunea pe care o aşteaptă opinia publică se va produce, va trebui să se producă, pentru că salvarea consolidărei statului o impune ca primă datorie a ceasului de faţă. Şi dacă nu se va produce acolo muie trebue să se dea mai întâi pildă de grijă şi hotărâre în apărare, patrimoniului naţional, atunci reacţiunea va porni de la acei cari îşi au partea lor de răspundere prin el va" rolul important pe care l-au jucat în acţiunea de înfăptuire a idealului naţional. Partidul naţional-liberal va dovedi încă odată că ştie să-şi facă datoria către ţară, cu orice sacrificii va trebui să-și impună pentru aceasta. Ultimna formalitate în acest scop s’a făcut. Restul va urma. . NOTE UN APEL şi nu regret O societate înfiinţată şi susţinutâ cu greu de oameni de inimă este gata să piară. Aşa spun chiar conducătorii ei de astăzi, cari sunt cei mai în măsură de-a afirma. Societatea se numeşte S. P. A■ în jurul căreia s’a desfăşurat pe vremuri ironii eftine, deşi înfiinţarea ei la noi, a fost un semn de civilisaţie ce ne-ar fi părut bine de-a se fi intensificat cu vremea. Apelul public ce-l primim glăsueşte: „S. P. A., a voit să asigure, nefericitelor făpturi necuvântătoare, cu care omul îşi câştigă sau şi-a câştigat pâinea — cea ce Domnia Voastră desigur vă doriţi: o viaţă cu cât mai puţine dureri nemeritate şi-o moarte în cât mai puţine suferinţe“. Şi apelul devine insinuant şi se adesează milei. ..poate că Domnia Voastră nu, iubiţi animalele la ale căror dureri n'aţi amit vreme să cugetaţi niciodată şi poate n'aţi avut chip să aflaţi că atunci când suferă li se umplu şi lor ochii de lacrimi coşi oamenilor. .,Lăsaţi-ne pe noi să le iubim şi să le compătimim. „Dar daţi-ne ceva, daţi-ne cât puteţi“... E un apel pe care am fi dorit să nui cetim, pentru că prin el aflăm cum iniţiativele bune adeseateri cunosc, insuccesul nemeritat, la noi. Dar concepea că faţă de animal putem fi oricât de răi este analoagă ca acea că o aveau vechii tirani faţă de sclavi, sau faţă de cei ce ii credeau inferiori, pentru că aveau alte credinţe. Opinii triste, ale unor vremuri pe care civilisaţia le-a făcut să dispară. Sulbătăcia ,,regelui animalelor“ faţă de fiinţele necuvântătoare face parte din acelaş mecanism sufletesc. Ea pleacă de la premisa cartesiană — pe care mai puţini o cunosc, dar mulţi opractică — şi anume că animalele sunt maşini, şi n’au suflet, l-a răspuns pe vremea lui La Fontaine, care a creiat o epopeie socială a Franţei, punând în primul plan pe animalele cu temperamente omeneşti! Animalele au şi el suflete. Să le respectăm, spre cinstea dămintei noastre ce-o credem atotînţelegătoare, şi să facem ca S P. A. să nu piară! PETHONIUS Lordul Beathy despre reducerea vaselor de război lordul Beathy intervievat de un redactor a lui Evening Standard, asupra sugestiunei făcută de d. MacDonald în decursul vizitei sale în America, pentru reducerea numărului de crucişătoare necesare siguranței Angliei — a declarat că această propunere îl nelinişteşte realmente. Se ştie că lordul Beathy amiral in marina britanică a fost comandant-şef al marinei Marei Britanii. . Reducerea numărului crucişătoarelor ar fi să se facă de la 70 la 59. AMIRALUL DEATHY ZI CU ZI Guvernul a îngăduit ca şi minoritarii să aibă cetele lor de voinici, aceasta spre a face dovada înaintea Ligei Naţiunilor că minoritarii au drepturi absolut egale cu cetăţenii români, coreligionarii ai d-lui Maniu. * Un deputat guvernamental scrie într’un ziar al regimului: „In România e mai multa ordine şi linişte decât în cele mai multe ţări din Europa“, „ dovadă: voinicii“, atacurile comuniste pe căi ferate, soracurii, etc etc. Reorganizarea diplomaţiei (Guvernul a hotărât să numească în diplorme câţiva bătăuşi) (Ziarele) IULSU - VOINICULE, meriţi, sa fi MINISTRU PLENIPOTENŢIAR CE AŞTEPTAM? vreun minister însă chestiune. Ministrul nu ştie ce este milii numeroase, cu copii la şcoli, cu o viaţă întreagă de muncă în Bucureşti, primesc ordin să plece la Cernăuţi, sau Chişinău, pentru ca gu- vernui să-şi poată plasa partizanii în locul lor ! Nu e nici regulă nici omenie. Cu atât mai bine dacă nu pot pleca ! Vor fi consideraţi demisionaţi şi vor face loc unor creaturi politice guvernamentale. Ce le pasă madgearilor şi ioaniţeştilor că astfel administraţia e lipsită de funcţionari integri şi cu experienţă! Principalul e că din buget să se înfrupte cât mai mulţi clienţi ai clubului lor. Acest meschin politicianism, venal şi dezorganizator, regionalist şi învrăjbitor se pregăteşte să pună pumnul în gura cetăţenilor, dându-i pe mâna bandelor de voinici, într-o ţară în plină anarhie. Şi atunci o singură întrebare se pune : pot acei cari veghează la interesele permanente ale ţării să o lase pradă haosului şi dez-Aţi intrat în anul de graţie 1930, sub cârmuirea „reformatoare“ a d-lui Maniu ? Dacă de, atunci acest articol JBJU vă va spune nimic nou. — dacă nu, atunci va reda o palidă imagine a realităţii, întreaga administraţie a ţării a fost distrusă. Sub pretextul „reorganizării” ministerelor, sub acel al „reformei” administrative, şi sub acel al „economiilor” prin pensionări şi desfiinţări de posturi, — nimic n’a mai rămas în picioare. Am făcut războiul de întregire, am suferit pierderi imense de oameni şi material, am trebuit să reorganizăm teritoriile ce fuseseră ocupate de vrămaş şi provinciile alipite. Ei bine, nici un moment n’a existat zăpăceala de azi, dezorganizarea totală, lipsa de autoritate şi absenţa oricărei administraţii ! Interesele mari ale Statului, ca şi cele particulare, stau şi aşteaptă... Nu se poate rezolva o petiţie, nu se poate obţine o soluţie pentru cea mai sim- viaţă şi pe moarte. Oamenii cu Iaşt ce nu este în atribuţiile sale, secretarul general nu ştie ce direcţii mai are, directorul general nu ştie dacă a rămas sau nu in serviciu, nu ştie după ce lege şi regulament să se conducă, nu ştie adesea unde i-i mai este birou! şi unde i s’a rătăcit arhiva ! Cum să se mai orienteze cetăţeanul în acest labirint de ordine şi contra ordine, de legi şi regulamente ce se schimbă la fiecare 24 de ore ? Cum să mai lucrez® cu râvnă funcţionarii mari şi mici când inferiorul d® ori a devenit azi superior, când şeful de serviciu peste noapte, dacă e agreat de un politician guvernamental, a devenit director iar directorul şef de. birou ? Cum şi de către cine să se mai rezolve fie actele de Stat, fie petiţiile pe care cetăţeanul mai are naivitatea să le trimită vreunei autorităţi ? Şi-apoi cine rămâne pe loc în acest haos şi cine pleacă? E o luptă pe membrării ? Politica INTERNA Rezistenţă sau dictatură 1 — Retragerea politică peste munţi Organizarea bandelor de ,,voinici“ la început, putea să provoace ilaritate în cercurile politice, când actualul şef al guvernului, înainte de a se preocupa de problemele de stat, se îndeletnicea cu supravegherea operaţiilor de recrutare a tuturor haimanalelor şi ciurucurilor dela sate, ordonate prietenilor săi politici, în cea de a doua calitate, de şef al partidului naţionalţărănesc. Când însă s’a constatat că d. Maniu, pune atâta sărguinţă în organizarea unei a doua armate sub forma unor cete de mercenari, întreţinuţi prin diferite mijloace din banul public, iar mai târziu, pentru ca să le experimenteze capacitatea de acţiune, le-a aruncat în câteva ocazii, asupra adversarilor politici ai partidului d-sale, pericolul a apărut mai grav ca întotdeauna. In istoria politică a naţiunilor numai grupările anarhice cu caracter dizolvant, îşi organizează bande teroriste, cărora, pentru a le avea oricând la dispoziţie, le iau jurământ şi le întreţin cu subvenţii din fonduri rămase mai întotdeauna necunoscute. La noi, guvernul d-lui Maniu le-a luat jurământul pe faţă cu preoţi catolici, cari s’au pus cu multa bunăvoinţă la discreţia, ■partidului naţional-ţărănesc, iar subvenţionarea este tot atât de făţişă, din bugetul ‘sfătului. Scopul urmărit de aceste bande de mercenari“ e acelaş ca şi a organizaţiilor anarhiste din lumea întreagă: TEROAREA. Departe de a se face cultura şi educaţia masselor populare cum a afirmat d. Maniu, prin organizarea puternică a cetelor de „voinici“ actualul şef al guvernului, urmăreşte ca atunci, când posibilităţile iezuice de luptă moştenite de la, Blaj, se vor dovedi improprii, să ameninţe şi pe celelalte partide politice şi factorul constituţional cum şi orice altă organizaţie din această ţară, cu „voinicii“ d-sale. In ultimul timp, opinia publică străină a început să se intereseze de această nouă faţă a politicei româneşti, iar unele ziare au anunţat chiar, că d. Maniu îşi pregăteşte drumul spre dictatură. Astfel „Daily Telegraph“ ocupându-se de activitatea guvernului naţional,ţărănist din România şi de pregătirile dictatoriale ale d-lui. Maniu, în excesul său de laudă suspectă faţă de regimul de azi crede că „dictatura d-lui Maniu va fi din cele mai bune“. Pe de altă parte „La Tribuna“ din Roma arată că partidul naţional-ţărănesc a pornit la organizarea. ..maselor războinice şi active de miliţeni“ şi că nu se poate prevedea încă care va fi desvoltarea pe care o va lua această mişcare. In încheere adaogă că această acţiune are de scop să „păstreze mai sigur şi mai îndelung guvernarea şi puterea statului pentru partidul d-lui Maniu. Când presa străină va cunoaşte mai amănunţit, formele de manifestare prin brutalităţi excesive uneori chiar prin asasinatele cetelor de „voinici“ nu se va mai spune că „dictatura d-lui Maniu va fi din cele mai bune“. Cu toate protestele opiniei publice şi cu toate că pericolul unui război civil este evident, d. Maniu a plecat în Ardeal, unde va avea consfătuiri cu prefecţii şi fruntaşii politici din această provincie, stabilind bazele de operaţii ale cetelor de „mercenari“ în apropiatele alegeri. Pe lângă încreierea de carteluri electorale cu partidele minoritare şi cu celelalte organizaţii iredentiste, şeful guvernului vrea să provoace teroarea în Ardeal, pentru a-şi asigura reuşita, în îndoit scop , pentru ca să arate ţărăniştilor că tăria partidului este tot peste munţi, şi pentru a face să se creadă că în orice viitoare combinaţie polititică, trebue să se ţină seamă şi de răposatul partid naţional. Mai mult chiar, şeful guvernului şi al partidului naţional-ţărănesc lasă să se producă neînţelegeri grave în organizaţiile partidului din vechiul regat, nu intervine niciodată pentru aplanarea conflictelor, pentru a slăbi pe ţărănişti şi astfel să-şi poată organiza rezistenţa în Ardeal. Sunt cazuri când încurajează pe prietenii săi naţionali din regat şi Basarabia în pretenţiile lor, în scopul vădit de a întreţine o permanentă agitaţie în vechile organizaţii ţărăniste. Miniştrii ţărănişti din guvern au avut de atâtea ori prilejul să se convingă de acest lucru, dar mai ales de faptul că d. Maniu a dat mână liberă samsarilor din partidul d-sale ardelean ca să facă orice fel de afaceri, ce ar putea îi de folos si „rezistentei materiale“ in Ardeal. . .. * Cât privește ,,popularitatea“ de care altădată făcea atâta caz d. Maniu, se, va vedea în viitoarele alegeri, cum înţelege ţara să primească reformele „democratice“ ale partidului naţional-ţărănesc. Apelul disperat pe care îl fac fruntaşii acestui partid, tuturor organizaţiilor politice, ca : sionişti, naghiari, şvabi, social-democraţi, ucraineni, pune în lumină teama de o cădere ruşinoasă, abia după un an de guvernare. Dar oricâte sforţări s’ar face, opinia publică va şti să respingă noile încercări de înşelare a bunei ei credinţe, din partea unui regim de aventură, ridicat prin larma străzei şi menţinut prin permanente mijloace de ameninţare. La această, convingere au ajuns până şi unii din cei mai neînduplecaţi partizani ai naţional-ţărănismului. In unele organizaţii guvernamentale, partizanii de până ori se vor prezenta pe liste separate în alegeri, sau vor candida pe listele altor partide. Sforţăile „dictatoriale“ ale d-lui Maniu, chiar dacă până la urmă vor reuşi să provoace războiul civil, vor avea ca rezultat, dispariţia pentru totdeauna din politica românească a unei asociaţii de aventurieri politici. V. Veghe. Hart M 4 Ianuarie 1910 DUŞMANII BILETULUI de FAVOARE O măsură care nu va prinde. Suprimarea biletului de favoare e o lovitură dată tradiţiei noastre teatraliste. Purtăm în sânge principiul oriental „dă-mi şi mie“, orgoliul de a ne simţi într-o sală de spectacol ca un invitat, ca un intim, ca unul de-al casei, în sfârşit ca... un amic şi un protector al instituţiei. Nimeni nu va isbuti să desfiinţeze pe stâlpul de cafenea, pe purtătorul unei „ştiri importante“, pe făuritorul de scrisori anonime sau pe bărfitorul cotidian al femeilor renumite. Avem virtuţi şi viţii proprii obârşiei noastre latine, suntem de altminteri la fel cu fraţii noştri din occident. Nu cred că ar cuteza cineva să propună la Paris, la Roma sau la Madrid suprimarea biletului de favoare la teatre, la circuri sau la cursele de tauri. Numai că acolo se numeşte altfel, billet d’ami, billets d’auteur sau invitation, ca să nu mai vorbim de intrările cu preţ pe sfert sau pe jumătate numite Quinson sau abonamente. Oricâtă duşmănie aşi purta, ca teatralist, biletului de favoare, nu pot uita, ca om, că graţie acestui privilegiu am fost în anii de şcoală nelipsit din galeria Teatrului Naţional şi, bucurându-mă de o favoare în plus, favoarea regretatului moş Alecu, coboram după actul întâi de la „cucurigu“ şi mă instalam în fotoliul de orchestră. Actualul director, pe cât nii amintesc, s’a bucurat de aceiaşi statornică protecţie. Fireşte, sunt de părerea celor cari consideră pe spectatorul venit cu un bilet de favoare, ca pe un client incomod. Vine la teatru târziu, pleacă înainte de sfârşitul reprezentaţiei, aplaudă anevoe ca orice om dificil, critică mereu şi cu glas tare ca să audă şi vecinii din stat, iar ca să-şi dea importantă, cască sau bate cu degetele tamburina, pe speteaza scaunului din faţă. Când „domnul cu bilet de favoare“ are la dispoziţia sa o lojă, îl distingi repede, nu-i niciodată întovărăşit de câte persoane încap în bennar. Domnul vrea să fie comod, e de multe ori singur sau cel mult doi. Numai aşa poate eşi în evidenţă. In schimb spectatorul care a poftit, vine la teatru punctual, stă până la căderea cortinei ultimului act, ascultă cu religiozitate, aplaudă din inimă, strânge cu grijă programul şi se întoarce omul acasă mulţumit că a avut „destul pentru banii săi“. Şi totuşi susţin cu tărie că biletul de favoare e imperios necesar şi că suprimarea lui e imposibilă. Biletul de favoare îţi umple sala la o premieră fără reclamă sau fără încrederea publicului. Graţie lui nu vezi in jurul tău goluri în şirul fejelor sau ale fotoliilor, parcă ar fi dinţi căzuţi dintr-o gură frumoasă, graţie biletului de favoare poţi crea „atmosferă“, poţi însufleţi scena şi pe interpreţi ,izbuteşti să sugestionezi aplauzele, să împrumuţi unui râs izolat comunicativitate, în sfârşit, să creezi succesul. Intrebaţi vă rog pe artişti ce simt când sala e goală, şi din potrivă, care e elanul ansamblului în faţa unui parter ticsit şi a lojelor supraîncărcate ? Ce s’ar face directorii de teatre în zilele de ploaie, de viscol, fără biletele de favoare! Dar în timpuri de criză ? — Tocmai din cauza crizei suprimăm această cerşetorie deghizată, mi-a obiectat un director. Altă eroare. Oscar Wilde se întreabă, în glumă, într’una din piesele sale : „Nu ştiu dacă ceaţa dir. Londra face pe oameni atât de serioşi sau oamenii serioşi sunt acei care produc ceafa ?..“ Tot aşa şi cu problema noastră: „Oare biletul de favoare produce criza teatrală, sau biletul de favoare dăinueşte din cauza crizei ? Răspunsul e simplu. Spinii şi mărăcinii nu sunt decât, recolta secetei. Sărăcia goneşte sau împuţinează pe spectatorii cu plată, şi înmulţeşte gratuităţile. Criza, oricum ar fi ea, de bani, de repertoriu sau de conducere, ajută şi de viaţă biletului de favoare — atrage la spectacol pe clientul beneficiar, în lipsa celui de la care poţi beneficia. O piesă de succes, o premieră care face serie, un spectacol rar care atrage, desfiinţează în chip fatal biletul de favoare, anunţându-i moartea temporară prin placarda de la cassă : „Astăzi nu mai sunt bilete“. Aşadar, domnilor directoride teatru, nu vă grăbiţi. Căutaţi mai întâi drame şi comedii de succes, spectacole de serie, jucaţi-le magistral, montaţi-le îngrijit, faceţi în urmă reclama necesară, şi nu vă mai speriaţi de primejdia nobilei cerşetorii a intrărilor gratuite. Aceasta e marea criză a teatrelor bucureştene. Până la fericita ei rezolvire nu vă legaţi în mod inutil şi păgubitor de biletul de favoare, păstraţi-l şi cultivaţi-l, el are rolul binefăcător al musafirului de ultim moment care ne pă-, zește să ne așezăm 13 la masă... IN ACTUALITATE ■■ŞISHESaSi Pensionarea funcţionarilor şi legea „interpretativă“ Chiar dela votarea legii pentru pensionarea funcţionarilor publici se produseseră manifestări de desaprobarea guvernului, iar dela apariţia decretelor de pensionare (1 ibrie), când s’a văzut că se pensonează funcţionari capabili, cu experienţă şi cari n’au nici măcar vârsta de 57 ani — opinia publică a fost unanimă în această desaprobare. Cu tot pretextul raţiunii supreme — economiile şi echilibrul bugetar — toată lumea a condamnat pe actualii guvernanţi. Aceştia totuşi mai păstrau speranţa că prin mijloace „persuasive“ vor câştiga de partea lor magistratura ţării. Dar Curţile de apel — şi în toate speciile supuse judecăţii lor astfel Braşov, Craiova, Bucureşti pentru a cita numai câteva, unde s’au judecat specii mai importante — toate au reintegrat pe recurenţi în drepturile lor. In faţa unei judecăţi atât de generale , un adevărat om de stat îşi îndoaie genunchii pentru că adevăratul om de stat este pătruns de convingerea că întrebuinţarea puterii dincolo de acest prag al dreptăţii se întoarce mai curând ori mai târziu în contra lui însuşi. In arta guvernării „pereat mundus, fiat justitiam“ sau „justiţia est fundamentum regnorum“ sunt adevărate articole de profundă credinţă politică pentru un astfel de om, posedând arta de a cârmui. Dar nu şi pentru d-l Maniu şi pentru actualii guvernanţi ! In loc să recunoască justiţia şi să mărturisească un sincer „pecavimus“ actualii guvernanţi şi-au perdut cu desăvârşire capul şi s’au zăpăcit literalmente. In adevăr în chiar noaptea ce-a urmat zilei în care s’a judecat recursul d-lui Alessianu, ei au pus parlamentul demisionat în alb să le voteze faimoasa lege interpretativă. De altfel toată lumea ştia de această lege. „Urbi et orbi“ spuneau tuturor: „vom veni cu o lege specială“. — La toate manifestările din presă şi public, ei răspundeau cu această ameninţare. E mai mult decât probabil că a fost adusă şi la cunoştinţa judecătorilor. Ea a format una din extremele gamei de mijloace persuasive, întrebuinţate în jurul magistraţilor pentru a-i „convinge“ să judece cum vor dânşii. Aşa fiind, ce semnificare psihologică are gestul precipitat din noaptea de 10 Decembrie 1929, promulgat la 3 Ianuarie 1930 ? Lege interpretativă atunci când toate Curţile de apel au văzut limpede şi la fel aceea ce era limpede Regimul ilegalităţii aaHwni—n———BTiin^miiiwiiiiiiiiiiBin de văzut ? Lege interpretativă atunci când luni de zile a răsunat în zadar ameninţarea ei ? Lege interpretativă atunci când întreaga opinie publică — minus parlamentul demisionat în alb — a văzut la fel cu judecătorii ? Da, fireşte, atunci când opinia publică ar fi fost de partea guvernului pentru înalte raţiuni de stat, o lege interpratativă ar fi fost la locul ei. Da, când judecătorii s’ar fi pronunţat în aceiaşi chestiune în mod divert gent sau ar fi pnanifestat existenţa unor puncte confuze care necesitează lămuriri. Dar când nu e uimit din acestea ce înţeles are legea interpretativă ? Să sileşti pe judecător să vadă lucrurile nu cum le vede toată lumea ci cum vrei tu guvern ! Cu alte cuvinte magistratura ţării noastre româneşti sa judece de frică ! Dar iată ce spun un magistrat superior, deasupra luptelor politice şi care a dat dovezi de nobleţi sufletească d. Hamangiu, membru la înalta Curte de Casaţie şi d. Aznavorian, un distins membru al baroului. După ce au rezumat motivele invocate înaintea Curţilor de apel, zic: „... în urmă, guvernul a venit cu o lege zisă interpretativă a cărei eficacitate se va vedea în cursul desbaterilor. Semnalăm de pe acum că astfel de intervenţii din partea puterii legislative, în cursul judecării proceselor, au fost sever comentate şi justiţia le-a înlăturat din dezbateri ca neconstituţionale“. p ECOURI vest italiană respinge In, umanitate ideea lansată ’ — de cătretei interesaţi — privitoare la o emisiune monetară internaţională. Această emisiune nu ar fi folositoare decât pentru ţările cu valuti forte care prin acest mijloc ar putea controla şi domina economia celor slabi. Congresul catolic franco-german care s-a ţinut zilele acestea la Berlin, a preconizat o înţelegere între Franţa şi Germania. Congresul a votat o moţiune în care se afirmă că o cooperare durabilă a popoarelor Europei nu se poate întemeia decât pe o înţelegere prealabilă a Franţei şi a Germaniei