Vremea Nouǎ, aprilie-iunie 1973 (Anul 6, nr. 1584-1661)

1973-06-10 / nr. 1644

V „Revoluția începută în 1848 a continuat să se desfășoare sub diferite forme, găsindu-și expresie în realizarea Unirii Principatelor, în înfăptuirea reformelor sociale ulterioare, în toate transformările și mișcările revoluționare care au avut loc în țările românești, apoi în România, pînă la revoluția socialistă NICOLAE CEAISESCU ÎN CÎMPIA ISLAZULUI evoluția burghezo-de­­mocratică română de la 1848 a purtat numele lui Bălcescu, al lui Fi­lipide Rădulescu, al fra­ților Golești, ale lui Magheru, Rosetti, Tell, ale lui Avram Iancu și Simion Bărnuțiu, ale lui Alecsandri, Kogălniceanu și Cuza. Eroii revoluției, fie că veneau din Moldova, din Țara Românească, din Tran­silvania, „erau conștienți că reprezintă poporul și aspi­rațiile sale și s-au făcut ecoul lor prin gindire și acțiune in planul vieții politice a Euro­pei". Ei reprezentau, deci, o națiune căreia i se refuzase de-a lungul timpului identi­tatea, o națiune sfîșiată de imperii străine ce-și disputau bogăția pămîntului ei. Evaluind just realitățile e­­xistente in societatea româ­nească din acea vreme, „ei au înțeles că a sosit momen­tul afirmării prin luptă a de­zideratelor unirii tuturor ro­mânilor din cele trei provin­cii, a eliberării naționale de sub controlul celor trei im­perii, țarist, otoman și habs­­burgic, pentru înlăturarea obstacolelor feudale care urm­­­au dezvoltarea națiunii pe calea progresului firesc". Constituiți intr-o generație a speranței, steagul sub care s-au angajat in luptă „pa­șoptiștii“, era steagul trico­lor : roșu, galben, albastru, cu inscripția „Dreptate, fră­ție”, lozinca societății revolu­ționare „Frăția", condusă, în­tre alții, de Bălcescu. In primăvara lui 1848 (27 martie/8 aprilie) partiza­nii libertății s-au adunat la Iași, protestind împotriva ti­raniei domnești, cerind, cu răspicată energie, „drepturi și libertăți pentru popor”. Pes­te o lună de zile (3/15 mai), transilvănenii s-au adunat la Blaj, intr-o uriașă Adunare națională. Aici, pe Cimpia Li­bertății, la propunerea lui Simion Bărnuțiu, adunarea a proclamat națiunea română, ca „națiune de sine stătătoa­re” in Transilvania, egală in drepturi cu toate celelalte națiuni. Atunci, in urmă cu 125 de ani, „Vrem să ne unim cu Țara !" au strigat, puternic și energic, cele peste 40.000 de glasuri adunate lingă Blaj, glasuri care, in iureșul ridi­cării la luptă, intonau vibrant cintecul alcătuit de Mureșanu, „Deșteaptă-te Andrei ro­mâne", îndată după aceea, și „in ciuda furiei împotrivirilor din lăuntru și din afară“, care, spăimintată, vedea cum „fo­cul“ sporește mereu in inten­sitate și in întindere, in di­mineața zilei de 9 mai 1848, intr-o miercuri, a izbucnit re­voluția și in Țara Româneas­că. Adunați „aproape unde Oltul dă in Dunăre”, pe Câm­pia de la Islaz, care se umplu­se de lume, revoluționarii, in frunte cu Eliade Rădulescu, aveau să dea o proclamație răsunătoare, in care se stabi­lea programul de luptă. In acel culminant moment, „în numele poporului român", Eliade își începea, astfel, a­­locuțiunea: „Timpul mintu­irii noastre a venit. La aceas­tă­­ anume faptă a mintuirii, tot românul are dreptul de a fi chemat, nimeni nu este scos în afară: tot românul este un atom al întregii suverani­tăți a poporului...“ Aceste cuvinte, aflate in fruntea Proclamației de la Islaz, oglindesc faptul funda­mental că „suveranitatea po­porului român era ridicată la rang de­ principiu al nou­lui stat pentru care luptau revoluționarii”. „Poporul român voesce cu o voință tare a-și păstra neatirnarea administrației sa­­­le, neatirnarea legiuirii sale, dreptul său suveran în cele din năuntru ..." Răsunătoarea „ Proclamație de la Islaz”, in care se cereau reforme adinei, a fost adop­tată cu mare entuziasm de popor. Capii revoluției s-au spri­jinit in fiecare clipă pe spiri­tul revoluționar al maselor, pe țărani, pe meșteșugari, pe negustori, pe intelectualii cu vederi progresiste, nicit, nu întîmplător, au lansat îndem­nul : „Ține cu poporul ca să nu rătăcești !“ După citirea proclamației, extrem de impresionant tre­buie să fi fost momentul so­lemn cind guvernul provizo­riu, din care făceau parte Golescu, Eliade, Tell, Pleșo­­ianu, Popa Radu Șapcă, de­pune jurămintul de credință pe flamura tricoloră. După cum se știe, in cele din urmă, lovită din afară, revoluția din 1848 a fost în­­frîntă. . Cei care , luptaseră, generația speranței, nu și-a pierdut nădejdea, nu au înce­tat să creadă nici o clipă în izbindă. Deși infrnntă, luminoasele ei principii au rămas adtine implintate in conștiința po­porului român, „au rodit noi idei și noi sentimente revo­luționare și patriotice” și ele au trebuit să fie realizate. Unit, harnic, dornic de liber­tate, călăuzit de ideile lui 1848, poporul român a în­făptuit UNIREA, in 1859, a ciștigat independența, in 1877, și-a desăvirșit unitatea de stat, in 1918. Revoluția de la 1848, „mai moderată in Moldova, mai bine organizată in Țara Ro­mânească, de mai mare am­ploare și durată mai lungă în Transilvania", a conferit românilor un loc de seamă in conștiința europeană. Revoluția de la 1848 rămî­­ne în esență o sursă de edu­cație patriotică și un preg­nant exemplu de creare a unei atmosfere internaționale de luptă și rezistență împo­triva imixtiunilor externe, așa cum remarca Michelet, un mobilizator mesaj al pa­triei. Revoluția de la 1848, cu Proclamația de la Islaz, „a cărei îndrăznețe puncte pro­gramatice subliniau și ele di­mensiunile europene ale re­voluției", a rămas consem­nată în veac și in veacuri, ca un fapt măreț, de multă vre­me așezat la loc de cinste în istorie. VALER MITRU VREMEA NOUĂ P­arte integrantă a revoluției române, evenimentele de la 1848 din Țara Ro­mânească au con­stituit un important mo­ment al luptei pentru înlăturarea opresiunii in­terne și externe, pentru crearea condițiilor libe­rei dezvoltări pe calea progresului a societății românești. Declanșate mai tîrziu decit cele din Mol­dova și Transilvania, ele­ au căpătat curînd o deo­sebită amploare, ajungîn­­du-se, chiar dacă pentru o perioadă de numai cî­­teva luni, la o guverna­re revoluționară a țării, prim­a guvernare de acest fel în istoria noastră. Declanșarea revoluției a fost pregătită, și în cazul Țării Românești, de o îndelungă evoluție social-economică. încă de la sfîrșitul secolului al XVIII-lea, procesul de destrămare a relațiilor feudale și de afirmare a relațiilor capitaliste este evident și el se in­tensifică în prima jumă­tate a secolului trecut. In aceste condiții, vechea structură social-politică a devenit anacronică, îm­potriva ei fiind angajată o puternică luptă de că­tre forțele interesate în dezvoltarea modernă țării. Deosebit de impor­a­tantă a fost, aici, miș­carea din 1821, adevărată prefațare a revoluției de la 1848, lupta angajată sub steagul ridicat de Tudor Vladimirescu, uimând, în același timp, o eman­cipare națională și so­cială. Amploarea programului revoluționar s-a manifes­tat limpede încă de la început, în punctele cu­prinse în Proclamația de la Islaz, citită în fața u­­nei mulțimi entuziaste. Revoluționarii, mai ales sub influența elementelor celor mai avansate ca și acțiunii maselor, au în­țeles limpede că o ade­vărată transformare nu se poate realiza fără des­ființarea șerbiei și îm­proprietărirea țăranilor, prevăzute în articolul 13 al Proclamației de la Is­laz. Subliniindu-i impor­tanța, Bălcescu arăta, mai tîrziu, că „revoluția de la 1848 se cuprinde pe de-a-ntregul în acest punct al 13-lea“, întru­cât „revoluția de la 1848 a vrut ca românul să fie nu numai liber, dar și proprietar, fără care li­bertatea și egalitatea e minciună“. Revoluția s-a bucurat, astfel, încă de la început, de o largă bază socială. In deplasarea lor de la ȚARA Islaz, prin Caracal și Craiova, la București, re­voluționarii au fost pri­miți cu entuziasm de ță­rani și orășeni, care și-au manifestat întreaga ade­ziune la programul de transformare a țării. Un spr­ijin deosebit l-a avut revoluția în populația Bucureștilor, ridicată des­chis la luptă la 11/23 iunie și care va fi mereu ală­turi de guvernul revolu­ționar, cum a făcut-o mai ales în momentele în care forțele reacționa­re căutau să-l înlăture. In primele rînduri ale luptei s-au plasat mun­citorii tipografi, tăbăcarii ș.a. In aceste condiții, gu­vernul revoluționar a trecut la o energică a­­plicare a programului revoluționar. Au fost des­ființate rangurile boie­rești, s-a înlăturat cen­zura, au robii țigani fost eliberați ș.a. apoi, s-au luat măsuri pentru aplicarea integrală a pro­gramului revoluției. A fost înființată Comisia proprietății, compusă din reprezentanți ai țărani­lor și boierilor, care tre­buia să stabilească mo­dalitatea de aplicare a articolului 13 de la Islaz. Pentru apărarea cuceri­rilor revoluționare, s-a decretat crearea unei gărzi naționale și s-a sta­bilit ca steagul național, pe care era înscrisă de­viza revoluției „Dreptate, frăție“ să aibă trei cu­lori : albastru, galben și roșu. Paralel cu acțiunea in­ternă, guvernul proviso- 1848 n­u a dus o energică po­litică externă, pentru a preveni o străină și a-și intervenție asigura sprijinul puterilor occi­­dentale, mai ales al Fran­ței și Germaniei, cu­prinse și ele de flacăra revoluției. Datorită situației poli­tice a vremii, revoluțio­narii au avut în vedere, în primul rînd, trans­formarea revoluționară a Țării Românești. Ei și-au conceput însă ac­țiunea ca o parte a lup­tei tuturor românilor. De altfel, la evenimentele revoluționare din Țara Românească au participat și revoluționari din cele­lalte două țări române, uneori cu roluri impor­tante, cum au fost Ion Ionescu de la Brad, ve­nit din Moldova sau ar­delenii loan Maiorescu, Aaron Florian ș.a. S-a impus, de asemenea, în mod pregnant ideea uni­rii Moldovei cu Țara Ro­mânească, ca prim pas in direcția făuririi unui stat român unitar și in­dependent, premisă esen­țială a liberei dezvoltări interne. Necesitatea era clar înțeleasă de Băl­­cescu — omul care, prin ideile sale progresis­te poate fi pus alături de mințile cele mai lumina­te ale Europei vremii — atunci cînd făcea cunos­cuta afirmație că „li­bertatea din lăuntru este peste putință fără liber­tatea din afară“. Evenimentele din Țara Românească au avut un ecou deosebit de puternic în străinătate, ele bucu­­rîndu-se de calda simpa­tie a forțelor progresis­te. Importanța lor era scoasă în evidență de Engels, atunci cind ară­ta că „începind din 1789 hotarele revoluției înain­tează neîncetat. Ultimele ei avanposturi au fost Varșovia, Debrețin și București“. In același timp, însă, revoluția din Țara Româ­nească a determinat ne­liniștea și adversitatea puterilor absolutiste ve­cine. Atît Imperiul oto­man, cit și Imperiul ța­rist și-au exprimat in mod deschis temerea că tea constitui un exemplu contagios pentru popoa­rele supuse dominației lor. Pe baza acestei ati­tudini comune, s-a hotă­­r­it o intervenție în Țara Românească, in felul a­­cesta,­­absolutismul străin a acționat în același sens cu reacțiunea inter­nă, intervenția a dus la înăbușirea revoluției, nu înainte ca revoluționarii să dea o grăitoare dova­dă a spiritului lor de sa­crificiu, așa cum au fă­cut-o pompierii, în lupta de la Dealul Spirii. V. CRISTIAN in ROMÂNEASCĂ Grup de revoluțio­nari in București, la 11 iunie 1848. Pe dra­pel, cu culorile per­pendiculare pe ham­­pă, stă scris: Drep­tate, frăție. (Acuarelă de C. Petrescu). ffWBHWffHMttHtHIBIftfttHttffftfBftmBț M + »H+tm+U + m H I M H wm+n W444HM ♦♦♦♦ 11 ♦ 11» H H+ I POPOLUL ROMÂN DECRETĂ: 1. Independența sa administra­tivă și legislativă pe temeiul trac­tatelor lui Mircea și Vlad V. și ne­amestec al nici unei puteri din afară in cele din întru ale sale. 2. Egalitatea drepturilor politice. 3. Contribuție generală. 4. Adunanță generală compusă de reprezentanți ai tuturor stări­lor sațietăți­i. 5. Domnul responsabil ales pe cinci ani și căutat în toate stările sațietății. 6. împuținarea listei civile - ar­­dicarea de orice mijloc de co­­rumpere. 7. Responsabilitatea miniștrilor și a tuturor funcționarilor în selecția ce ocupă. 8. Libertatea absolută a tiparului. 9. Orice recompensă să vie de la patrie, prin reprezentanții săi iar nu de la domn. 10. Dreptul fiecărui județ de a-și alege dregătorii săi, drept care pur­cede din dreptul papalului întreg de a-și alege domnul. 11. Gvardie națională. 12. Emancipația mînăstirilor în­chinate, fac 13. Emancipația clăcașilor, ce se proprietari prin despăgubire. 14. Dezrobirea țiganilor prin despăgubire. 15. Reprezentant al țării la Con­­stantinopole, dintre români. 16. Instrucție egală și întreagă pentru tot românul de amîndouă sexele. 17. Desființarea rangurilor titu­lare ce nu au funcții. 18. Desființarea pedepsei degra­datoare cu bătaia. 19. Desființarea, atît în faptă cit și in vorbă, a pedepsei cu moartea. 20. Așezăminte penitențiare, tin­de să se spele cei criminali de păcatele lor și să iasă îmbună­tățiți. 21. Emancipația israeliților drepturi politice pentru orice com­și patrioți de altă credință. 22. Convocarea îndată a unei Adunanțe generale extraordinare constituante, alese spre a repre­zenta toate interesele sau meseri­ile nației, care va fi datoare a face Constituția țării pe temeiul acestor 21 articole, decretate de poporul român. Din „PROCLAMAȚIA DE LA ISLAZ" O în documentele vremii Revoluția bună parte din izvoare este publi­cată în ample colecții, cum este a­­ceea intitulată „Anul 1848 în Prin­cipatele Române“, alcătuită din șase volume, apărută cu trei sferturi de veac în urmă. Numeroase alte in­formații accesibile cercetării istorice se află încă nepublicate, în fonduri ale Academiei Române, ale arhivelor din București sau din țară. Tot acest an­samblu de surse istorice reflectă revolu­ția română într-o multitudine de ipos­taze. Sunt de amintit mai întîi progra­mele revoluției, printre care acela inse­rat în Proclamația de la Islaz. Fruntașii românilor din Țara Românească expu­neau aici principiile cu caracter bur­­ghezo-democratic, menite a fundamenta noile structuri ale societății. Mărturii din surse diverse dezvăluie intenții și chiar proiecte de unitate sta­tală a celor trei țări române. Informații documentare edite și ine­dite, destul de consistente, ne relevă ro­lul maselor populare în izbucnirea, des­fășurarea și apărarea revoluției. S-a pu­tut, astfel, aprecia cu exactitate contri­buția orășenimii din București, de pildă, la înfrîngerea celor două comploturi con­trarevoluționare din iulie 1848. Tot ast­fel s-a stabilit că rezistența împotriva ocupației străine nu s-a redus numai la evenimentul de la 13 septembrie, ci a antrenat, mai ales în Oltenia, în anu­mite centre, un număr apreciabil de lo­cuitori. Documen­tele anului 1848 proiectează o activitate intensă a fruntașilor români de solidarizare și cooperare cu națiunile oprimate din Europa. Din multitudinea de acte guvernamen­tale, rapoarte diplomatice, scrisori, arti­cole și comentarii de presă, discursuri politice și însemnări memorialistice, se profilează fizionomia unei pleiade de mari personalități. Moldoveni — Mihail Kogăl­niceanu, Al. I. Cuza, Al. Russo, V. Mă­­linescu, munteni — I. E. Rădulescu, frații Bălcescu, frații Golescu, frații Brătianu, C. A. Rosetti, transilvăneni — Simion Bărnuțiu, Avram Iancu, George Barițiu, A. Treboniu Baurian, Acsente Sever și alții, ne apar din voluminoasa informa­ție privitoare la anul 1848 animați de o profundă năzuință de regenerare națio­nală și dominați de o puternică voință de regăsire a tuturor românilor în ace­lași stat neatîrnat. Un aspect important relevat de docu­mentele vremii este acela al unirii tutu­ror forțelor revoluționare ale poporului, indiferent de naționalitate, în lupta îm­potriva asupritorului comun. „Națiunile română și maghiară, amenințate, ambele națiuni vor să se ajute reciproc și să lupte sub același drapel, apărînd liber­tatea comună împotriva Austriei“ — sună textul tratatului încheiat între Nicolae Bălcescu și Kossuth. Proclamația adună­rii secuilor de la Budița, care purta ti­tlul „Frați concetățeni români și sași“, cuprindea între altele : „Sîntem deciși să apărăm țara și toate libertățile oricărui cetățean, al­­ patriei. Dorința noastră sin­ceră este ca în această țară să domnească pacea și libertatea, de roadele dulci ale cărora să ne putem bucura împreună cu voi. Păstrăm toată stima față de naționa­litatea, limba și credința voastră și sîn­tem gata să le apărăm cu sabia în mină. Ne declarăm partizani ai libertăților ob­ținute de foștii iobagi și dorim să vă sprijinim în menținerea acestor libertăți. Dorim egalitatea în drepturi, egala îm­părțire a obligațiilor și sîntem dușmani declarați ai celor care se ridică împotriva lor“. Revoluția de la 1848 din țările române a stîrnit ample ecouri în presa și opinia publică progresistă din cele mai diferite țări europene. Adunarea națională a Fran­ței dezbatea, în iulie 1848, situația țărilor române aflate în plină revoluție, ame­nințate de pericolul invaziei Situația lor devenise o problemă externe­ inter­națională. Cu acest prilej, se arăta că Moldova și Valahia formează două state independente și suverane, în ciuda trata­telor pe care le-au încheiat cu Poarta și Rusia, și în ciuda tratatului pe care a­­ceste două puteri le-au încheiat între ele. Ziarul „Le national“ din Paris publica o corespondență despre evenimentele din preajma înăbușirii revoluției din Țara Românească și hotărîrea românilor din celelalte două țări române de a lupta pentru cauza unică, supremă, a întregu­lui popor, corespondență în care se spu­nea : „Țăranii de­­ la munte sînt în mare fierbere. Ei cer arme pentru a alerga în ajutorul celor din Valahia. Deja cîteva grupări din acești bravi munteni, înar­mați cu coase și furci, au plecat să stră­bată defileul Carpaților, spre a merge să-și verse sîngele pentru apărarea Con­stituției fraților lor. In București, clo­potele au sunat alarma timp de trei zile fără încetare. Populația întreagă a ieșit afară din oraș pentru a se apăra de i­­namic. In același timp, corpuri de vo­luntari și mulți țărani aleargă din toate părțile țării pentru a apăra Constituția. Nu se poate descrie tabloul acesta im­punător pe care îl prezintă Bucureștiul și împrejurimile sale în acest moment“. Rapoartele diplomatice remarcau spri­jinul pe care românii din Transilvania îl dădeau Moldovei și Țării Românești. Ambasadorul francez la Viena scria în­­tr-un raport din 1848 : „Mișcarea română pentru independență și unire va juca un mare rol în reconstituirea estului Eu­ropei. O populație de mai mult de 8 mi­lioane de locuitori, de origine latină, a­­șezată pe un pămînt de o magnificiență și fertilitate recunoscută, care s-a men­ținut totuși în mijlocul tuturor vicisitu­dinilor dezastruoase la care necontenit a fost pradă de la căderea Imperiului roman, și care simte astăzi atîta forță vie ca să aspire la o reconstituire inde­pendentă, o asemenea populație este cu totul demnă de atenție și de interes“. Această situație a contribuit la împleti­rea strînsă a revoluției cu mișcarea revo­luționară europeană. M. IONESCU Ae

Next