Vremea, iulie-decembrie 1932 (Anul 5, nr. 244-268)

1932-09-04 / nr. 253

VREMEA Hașdeu și cultura românească f­­ Intr’un itinerariu critic al culturii românești, Hașdeu își va afla locul pe linia marilor polihistori și enciclopedi­­ști cari, începând cu Dimitrie Cante­­mir, se sfârșește cu Nicolae Ior­ga. Poate această necesitate organică, de universalitate și poligrafie e o carac­teristică a etapelor de luare de cuno­ștință și expansiune a sufletului româ­nesc. Fiecăreia din ele îi corespunde un anumit geniu cu o activitate specifică , o admirabilă îmbinare de enciclopedism și profetism cultural (Heliade Rădule­­scu, N. Iorga) sau de universalism și filosofie (Cantemir, Hașdeu, Emine­­scu). De altfel, toate geniile incipiente ale culturii românești posedă într’un grad mai mult și au mai puțin dezvol­­tat-structura aceasta polivalentă, posi­bilități de activare în mai multe do­menii. Noi n’aim cunoscut decât foarte târziu, și numai în domeniul științei ,pure, specialiști. Toți istoricii noștri în­semnați (Xenopol, Pârvan, etc.) au fost în acelaș timp și gânditori, creere care au încercat să înțeleagă dincolo de documente, să urmărească viața în istorie, să și-o explice prin alte criterii decât cel al evenimentelor. E adevărat că n’am cunoscut experiența umanis­mului de rădăcină greco-latină, pentru­­că singura dată când au pătruns și promovat studiile clasice la noi ele au fost orientate și valorificate numai ca un instrument filologic pentru cauze naționaliste (Școala­ latinistă), ca edi­ficare și propagandă iar nu ca mijloc de umanizare universalizare a unei culturi indicate , dar lipsa aceasta de temelie a fost acoperită de neîncetata dorință de împlinire, de ieșire din spe­cialitate, de participare la o viziune supranațională a istoriei — pe care o dovedește activitatea oricărui mare în­vățat român. E reconfortant pentru un nespecialist să vadă pe istorici întor­­cându-se la o privire de ansamblu și o interpretare sintetică a istoriei ; e însă o dovadă că disciplinele acestea, legate de destinele omului, nu-și au fost nici rod fără umanism. Ceia ce caracterizează dela început pe Hașdeu e vastitatea câmpului­­ său de cercetări și curajul inițiativelor. Rare­ori veți întâlni în cariera unui savant atâtea inovații de metode­­ care să se verifice de experiențe următoare, iar nu simple inovații fanteziste, roman­tice, individualiste) și atâta curaj în a­­plicarea lor. Faceți socotelile, între Hașdeu și contemporanii lui și veți în­țelege cât de puțin a fost influențat de epocă și cât de mult a săvârșit muncă de pioner. Ceia ce datorează el epocii, și mai ales mediului românesc, e exterior și ocasional ; satira, ironia, zeflemeaua, pathosul, exuberanța ge­niului — sunt elementele cari au fost actualizate și premiate de epoca 1870 —1900. Dar precursorul și vizionarul precumpănește. Gândiți-vă numai cu câte decenii era el înaintea științei românești și, câte­odată, chiar înaintea științei vremei ( fasciculele volumului II din Istoria critică). Intr’un timp când istoria se făcea la noi pe baza istoricilor clasici și a arhivelor occidentale, Hașdeu răs­colește bibliotecile slave (misiunea în Polonia) și adună imense materiale do­cumentare ; într’un timp când toți cre­deam că suntem latini pur sânge, el se întreabă :,Perit-au Dacii ? ; când isto­ria se făcea pătimaș"și naționalist, an­tisemitul și pătimașul Hașdeu scrie foarte obiectivă „Istorie a toleranții re­o­ligioase „ în țările românești“ ; când istoria însemna numai documente și teorii, Hașdeu aplica nouă metode de intuire (portretul lui Vlad Țepeș, cu analiza fiziognomică) și căuta (în Isto­ria critică) o bază „universală“ istoriei unui popor, ocupâ­ndu-se de mediul geografic și de integrarea lui în istoria naturală; când modelele dramaturgiei românești erau inevitabilele comedi­oare franceze, Hașdeu cercetează pe Shakespeare, pe Schiller­­­ pe Terentin, le analizează tehnica și încearcă să îm­prumute ceea ce se poate împrumuta , într’o vreme când toți căutau urmele Romei — și în limbă, și­ în moravuri, și în folclor — Hașdeu caută influențe subterane, necunoscute, caută urmele sectelor religioase balcanice și legătu­rile lor cu literatura poporană (Cu­venite den Bătrâni) ; când singurele izvoare erau din Apus și din antichi­tate, el cercetează cronicile persane și turcești; când un dicționar­­ însemna o simplă îndeletnicire academică, el con­cepe planul magnificului Etymologi­­cum, pe care nici­un titan nu l-ar fi putut sfârși, dar care cuprinde biogra­fia fiecărui cuvânt pronunțat vreodată în ținuturile românești. Lista ar putea fi continuată : munca lui de zece ani pentru editarea lui Coressi, într'o epocă a tuturor improvizațiilor," Arhiva isto­rică, preocupările de filologie compa­rată pe scară întinsă, folosirea relațiu­­nilor călătorilor streini în țările româ­nești, etc... Ceia ce dă de gândit și atrage în studiul operelor lui Hașdeu e metoda sa de lucru , și aici e într’adevăr precursor. Gând orice savant rîu­ nu se străduie decât pentru încheierea operii sale, pentru a închega­ ceva definitiv și complect — Hașdeu are geniala in­­tuiție (mărturisită în prefața unui vo­lum din Etymologicu­m) că adevărul nu implică numaidecât complectitudine și perfecțiune, că un lu­eru bun rămâne bun chiar dacă nu e sfârșit, și că per­fecțiunea nu înseamnă­ ceva­ definitiv nici total. Adevărul înseamnă intuiția unei metode, adică realitatea și auten­ticitatea ei verificată pe fapte­', dar nu pe toate ■ faptele cunoscute. Căci — fapte noi descoperindu-se a fi după an­, și raporturile dintre ele nerămânând niciodată aceleași — ipoteza ar fi­ a­­tunci perfectă pentru un foarte scurt timp, și apoi inutilă. O metodă­ per­fectă nu exclude mari greșeli și mari lipsuri (prof. Bogdanok îmi spunea odată că în cea mai bună gramatică persană existentă, chiar­ la pagina 1 se găsește o greșeală grosolană, pentru care un student de anul I ar fi pierdut examenul, și tot de la el știu că Ni­cholson, cea mai mare autoritate eu­ropeană asupra sufismului, face enorm de multe greșeli în traducerile lui, cla­sice, din misticii persani). Hașdeu­ a înțeles că aplicațiile metodei vor fi în­totdeauna insuficiente (în epoca expe­rimentării) iar rezultatele cercetărilor nesigure și instabile —­ dar că expe­riențele de perfecționare și continuă adaptare a metodei sunt singurele care colaborează la creiarea unei științe și la justificarea ei. Că n’a sfârșit mai nimic din cele în­cepute, nu dovedește— cum au crezut unii — ineficiența muncii lui de titan poligraf. Tocilescu și Ureche și-au sfârșit operele. Fiecare erudit universi­tar își sfârșește îmbâcsită lui monogra­fie, cu toate izvoarele citate, toate­ ci­tațiile corecte, indice pus la punct și prefață. Și cum, o sfârșește — așa moare. Definitivul și perfectul, în isto­rie, e cel mai sigur semn de prematură decrepitudine. Sunt numai marile in­tuiții și revoluțiile metodologice — cu inevitabilele lor devieri, exagerări, lip­suri și greșeli —­ cari depășesc veacul și fecundează o cultură..Hașdeu le-a a­­vut din plin. MIRCEA ELIADE­ DIN OPERELE Ursita, roman în Buciumul românu pe 1864 și Rev. lit. și științifică pe 1876 , în volum, București 1910. Studii critice asupra istoriei române, Lu­ca Stroici, București, 1864. Filozofia portretului lui Țepeș, București, 186. Studii critice asupra istoriei române, Buc., 186. Domnița Ruxandra, dramă în 4 acte, în Familia din 1868. Ion Vodă cel Cumplit, Buc., 1865 ; ed. II, Buc., 1894. Studii asupra iudaismului, Buc. 1866. Industria națională, Buc. 1866 ; ed. II, Buc. 1901. Istoria toleranței religioase în România, ed. I, 1865 ; ed. II, 1868 ; trad. franceză, 1876. Răzvan Vodă și Vidra, dramă istorică în 5 acte, ed. II, Buc., 1876; idem, 1883 ; ed. III, 1869 ; ed. IV, 1895; idem, „Biblioteca pentru toți”, No. 449 ; idem 1909. Odă la boem­, B­ 1C. 1869. Orto-nerozie, comedie în Traian din 18/1.­ Poezii, Buc., 1873. Istoria critică a Românilor; t. T. Bu­c., 1873; ed. II, 1874; vol. II, 1875 (determina­tă) ; trad. franceză, Buc. 1878. Principii de filologie comparată arie eu­ropee, 1875. LUI HAȘDEU Obiceiurile juridice ale poporului român, Buc., 1878; idem, 1882. Cuvente den bătrâni, t. I., Buc., 1876; t. II, Buc., 1879; supliment la t. I, Buc., 1880; t. III, Buc., 1881. Originele Craiovei, Buc., 1878. Trei crai dela Răsărit, comedie în 2 acte, Buc. 1878. Din istoria limbei române, Buc., 1883. Cronica lui Zilot Românul, 1884. Psaltirea diaconului Corset, ed­. Acad.; t. I, Buc., 1885. Dicționar și dicționare (Atuli. Acad. Rom. SCS, 1886—87). Etymologicum magnum,­ t. I. (a—amuri), București, 1887; t. II. (at­us ! firi) ; t. III (—bărbat), București 1893; t. IV. Introdu­cere, Buc. 1898. Strat și substrat, Buc., 1892; Sic Cogito, Bu­c., 1892; ed. II, 1893; ed. III, 1895; ed. IV, 1907; idem B. p. toți. No. 389. Bine Trilogie. O istorie germană a lite­­raturei române (cu Șăineanu, Ionescu-Gion), Buc., 1893. Femeia, schiță dramatică în 5 acte, în Revista Nouă din 1894—95. Basarabii. Cine ? de­­ "unde ? de" când? Buc. 1894. Cine sunt Albanezii, în­ ’Lît. și al­ta rom. din 1900—1901. Wk 4 SEPTEMBRIE 1932 , H­A­Ș­D­E­U,­­ P O­ S P. P. Carp — care în traducerile sale poetice din Shakespeare utiliza de­ multe ori o formă ciudată de vers­ alb, un fel de proză nu pretutindeni ritmată, dar despărțită în rânduri ce încep cu Majuscule și cari dau numai iluzia unor versuri —­ îl învinuia pe Hașdeu că jertfește mereu ritmul, pe Hașdeu care care încă de prin 1861 (când de­dica Clarei Weinberg, strofe lirice), se înfățișa ca cel mai mare mânuitor de ritmuri din poeții români de pe atunci! Virtuozitatea metrică a lui Bogdan Petriceicu Hșdeul se poate vedea nu numai în poemele cu strofe regulate de felul acesta : In jos atârnă ’n greutate lutul, In sus Se ’nalță­ al însuf­ării foc... Se rupe inima la tot minutul, Vrăjmașii și-au ales loc, și nu numai în stanțele ’n cari versu­rile scurte se strecoară printre cele lungi la distanțe bine calculate (ori bine găsite de inspirație) . De unde până unde vine un boier Zanea Vistier Aducând cu sine un vizir sau pașă, „Doamne", — către Vodă zice umilit, „Focul-i potolii" „Să deschidem dară punga cea „vrăjmașă". Dar mai ales în versurile poliritmice (unde ușoara cronică ritmată, cupletul și satira se împlinesc ca să alcătue câte o savuroasă fabulă), se poate vedea abilitatea lui Flașdeu în folo­sirea ritmurilor, când voește și unde credea el că trebue. Iată în în­tregime o bucată tipărită în „Din Moldova" dela 1862, pag. 27—28 și semnată B. P. H­u. Era Bahluiul mare. Pe țărm șezând In gând Pe rând Treceam neajunsurile vieții solitare — „D’ași fi căsătorit!" Spusei atunci destul de tare „Ce trai „Să tot iubești și tot să fii iubit „Neadormit! „Ce dulce armonie ! „De-acuma, dar oricum să fie, „îmi trebui mie „O soție „Nurlie. „Durdulie, „Hazlie, „Vie, „In scurt, cu merite — o mie „Să mor de bucurie!" D’o dată fată C aleargă în­spre mal Un oarecine, La față — om, la fugă— cal. Dând busna peste mine : Altminteri nătărău! — Bre, ce-ai pățit, vecine ? Pe­semne doagele nu ți-s depline ? — Rău și rău (Răspunde călătorul meu) Nevasta mi-a luat’o drăguțul de pârâu . S’a dus! tot mări — dus ! Și-i caut trupul eu ! — Ți-a fi, prietene, cam greu! Căci trebuia s’apuci la vale­a cursului bătută cale. Iar nu pe-aici în sus! — învață alții, măi! Doar pe flăcăi Ca tine! Femeea mi-o cunosc pre bine! Ziceam că „sânt" , țipa că „me­i". Mergeam spre răsărit, striga că „spre Apus". L’amiaz­i se părea că-i noapte; Și astfel pentru toate ! Deci Să ’nțelegi Că ea pe veci Nu poate un chip obicinuit să’noate; Și râul să fi fost oricât de furios. Săracul val Fu nevoit s’o tragă nu în jos, Ci tot la deal, Să scape bucuros. Cât despre rimă, el a inventat ri­mele eminesciene cu cel puțin cinci ani înainte de apariția poeziei lui E­­minescu în „Convorbiri literare“ și cu cel puțin un deceniu și­ jumătate înain­tea ivirii poeziilor epocale într adevăr ale acestuia. In anul 1862 B. P. Hașdeu împere­­chea sonurile a câte două cuvinte cu finalul unui singur cuvânt (Suceava­­învăța-va), îngemăna nume proprii exotice cu vorbe comune indigene ( Râ­­faele­ mele). In „La deschiderea Reuniunei de lectură de la Cernăuți“ o aprigă poezie plină de avânt epic și de into­leranță șovină — el avea îndrăzneli1) Și invocările lui lasă în urmă — o­­ cu mult în urmă ! — invocațiunile din legendele lui Bolintineanu și pe cele din Un răsunet („Marșul anului 1848“), al lui Andrei Mureșeanu. Iată chemările către umbre, făurite de B. P. Hașdeu: Am vitejit făr’seamăn, care nu bătaie Frânt-au vrășihășia’n număr înzecit Ștefanei! Asânel Iancule! Mi­haie ! A seminței mele scuturi de granit! ... Zota, Zbierea, Rene, C­aline inc, Costine... Tinerii, bătrânii, vă virez pe toți. Cânte-vă’n tot unghiul, Cânte-vă cu mine Ai bunicei Rome împrăștiați­ nepoți. Și pe un asemenea poet, al cărui stil era rând­ pe­ rând academic și bur­lesc, exuberant și lapidar, a cărui pro­ză — epică, familiară, didactică, pito­rească, multicoloră — putea în răstim­puri fi scandată, ale cărui dialoage se schimbau de la sine în mimodrame, și care (în viață și în scris) știa cu­m, se țese o intrigă : pe acesta în 1867, Petre Carp îl declara fără stil, fără acțiune, fără caractere, fără ritm — și ni-l tri­mitea la Aghiuță ! I­ Din câte păcăleli a scornit în semi­­seculara-­i carieră literară și polemistică, cea mai strașnică păcăleală a lui Haș­deu a fost aceea de a face pe oameni să nu-i ia în serios ca poet, să-l crea­dă cel mult un cronicar dubliu, sau un erudit­­ care dă unele amănunte intere­sate și în versuri. Om rebarbativ, cu o veșnică grijă par­că de a speria și de­­concentra pe cei mai ademenibili citi­tori de versuri. O poezie de concepție ori de puter­nică inspirațiune, el găsește mijlocul de a o zbârli cu adnotații cum notis va­­riacum, cu motto-uri. Balada „Conjurațiunea leproșilor“­ (medievală prin cuprins și pri intenții) se deschide cu un foarte lung motto în italienește, asupra buboșilor anului una mie trei sute unsprezece. Hașdeu e act de o preciziune pe care n’ai dorit-o. Citează pe autor: Cibrario; uvrajul : Economia politica del medio evo , car­tea : III, capitolul :2... Iar în prima strofă se dedă unei foarte ingenioase operațiuni de aritme­tică. Balada a apărut la sfârșitul lui 1869 și începutul anului 1870; ea tra­tează un subiect de la 1311. Hașdeu vrea să ne dea exact anul leprozități­­lor acute. Iată la ce mijloc recurge: O cronică scrisă de mână Pe­ tin petic de piele bătrână Ne spune un lucru ciudat Cinci veacuri și șease decade Din care un an se mai scade Cu’ncetul de-atunci au zburat. Operația e — cum vedem — mai complicată de­cât aceea pe care ne-o va oferi Vasile Alecsandri în „Peneș Curcanul“ când va zice : Plecat-am nouă din Vaslui Și cu sergentul zece, Linde avem de făcut o simplă adiți­­une: 9+1=10. In poezia lui Hașdeu pentru verifi­carea rezultatului, suntem­ nevoiți să !) Mai târziu, mult mai târziu, — în poe­mul „Dumnezeu“, — Hașdeu, arătând că socoate rima drept o copilărească întorzo­­nare, va spune : Artistic e terțul poemelor dantesce, Nu-i însă pentru Dante, gigant cu zurgălăi ! Divina-i Comedie ar fi și mai divină De i-ar lipsi aceste broboade pământești. Shakespeare, Shakespeare cel mare, Shakespeare cel fără seamăn, Al cărui geniu soarbe tot neamul omenesc Precum cristalul prismei îl vezi sorbind lumina, Shakespeare, când cată rínia, vai ! nu mai e Shakespeare!' Și, adresându-se deadreptul rimei : „Tu fugi de mine ? Fie ? Iți mulțumesc. Odată Fugit-ai și de Milton cel orb și prigonit, Ș’atunci din neputință croindu’și o putere, A scris el fără rimă sublimul Paradis. Da, tu’mi plăceai și mie în vremile trecute Când te-acățam la versuri, cum fetele din sat Acață la cosițe câte-un boboc de floare. Măcar că fără brenghiuri frumosu-i mai frumos". E­T­U­L_ facem două înmulțiri, o adunare și două scăderi , precum arată tabloul următor : 5 veacuri = 100 ani X 5 = 500 500+ 6 decade1­ = 10 ani X 6 = 60 60 560 Paș’de te mai împărtășește, după un asemenea exercițiu, din frumusețea diabolică, din sublimul strofelor ce ur­mează : Era într’o veche pădure, De unde vrășmașa secure Nu smulse-o creangă de brad, Pe-o stâncă de fulger crăpată, Pe-o râpă de șerpi îmbăiată, Pe-o­­ beznă cu fundul în iad, In cuibul acel neferice — Precum cronicarul îi zice Ba leatul mai sus arătat — A fost o petrecere mare: Leproșii din patru 1 hotare Veniră în cârduri la sfat. Vedeai o icoană grozavă, Tot bube pocnind de otravă Pe brațe, pe coapse, pe frunți; strepuri, de mult închegate, Lipite pe răni destupate, Ca niște oribile punți!’ Obrajii lor — cronica spune — Părea ca lin foc de tăciune Cu spuză ’nvălit împrejur, Când negrul cu­ roșul s’alungă, Trecând printre ele în dungă Alb, vânăt, și galben, și sur! In poezia „Vornicul Ion Moțoc“, nu-i ajunge lui Hașdeu un S­ubtitlu care datează faptul, arătând că acesta se petrece în secolul XVI . iată că un mot­to explicativ vine să se întindă, la rândul lui,­­—­ bibliografic și cu fire lungi de cașcaval grecesc la capac —­­în cuprinderea următoare : „Răsunător în curs de douăzeci de ani, vornicul Iancu Moțoc alungă pe Alexandru-Vodă și aduce în locu-i pe un străin din Germania, dar mai la urmă dând jos și pe acesta, pentru pune pe tron o nouă creatură, poporul a nu-l mai asculta, ci primește înapoi pe Alexandru. Vornicul fuge în Polonia, unde însă, după stăruința Porței Oto­mane, piere decapitat în capitala Ga­li­ției. Testamentul acestei triste celebri­tăți se oferă până astăzi la Lemberg, în Tabula Municipală, Liber Testa­­mentorum, t.­2 ab anno 1544 ad 1578, p. 223“. Mai poate atunci umanitatea lectrice să se apropie de poezia propriu zisă, unde sunt strofe la cari, în danu sindui­t­ a muza epică a scriitorilor români, nu numai a celor din perioada bolintinea­­nă dar și muza poeților ,mai aproape de vremea noastră ? Iată trei strofe dela început: La cetatea Leov, în Țara Leșească, Va tăia călăul pe­ttu Român fugar Curge tot poporul, lacom s’o privească Lacom s’o privească că-i un lucru rar. Solul din Moldova, trimis ca să ceară Marfa cumpărată, capul cel tăiat, Stă cu nerăbdare, mai curând să peară, Mai curând să piară omul vinovat. Mii și mii de glasuri se pornesc deodată. Ca și când isbucnia de foc , Vine ! vine ! vine! și’n sfârșit s’arată — Și’n sfârșit s’arată vornicul Moțoc. Astfel că avem un Hașdeu într ade­văr inedit, un Hașdeu necunoscut. Un extraordinar poet (cum se va arăta, cu­ deosebire, în ciclul ce poartă supra­ul „Așteptând” din epoca de după moartea Iuliei Hașdeu). Avem un Hașdeu poet în versuri ri­mate (Sărăcia, Vorniul Moțoc, Odă la doiari,­­Ștefan și Radu, Muntele și valea, După bătălie, Magda lui Arbu­­re, Viersuri, Bradul, Matei Doloroza, Din iarnă, La casă de nebuni, Gaude­­amus, Pe clavir, Multiplicamini și al­tele) poet în versuri rimate numai („Dumnezeu“) și poet într’o proză ritmică. BARBU LAZAREANU 2) O mică nedumerire. Prin decadă noi eram obișnuiți să înțelegem zece zile. Vezi în această privință concendarul republican în care săptămâna este înlocuită prin de­cadă, iar numele zilelor sunt următoarele: primidi, duodi, tridi, quartidi, quintidi, sex­­tidi, septitidi, actidi, nonidi, decadi. Hașdeu însă prin decadă, înțelege dece­niu. '"?• 560-1 "ökT 1870-559 1311 adică exact una mie trei sute unsprezece.

Next