Vremea, iulie-decembrie 1933 (Anul 6, nr. 294-318)

1933-09-17 / nr. 305

8 17 SEPTEMBRIE 1933 Nedumerirea lui Vanghele Schiță inedită de MIRCEA ȘTEFANESCU .(Continuare din pag. V-a) — Păi, dacă nu mă lași eite ce e, eu zic să plecăm... și am găsi noi vreo fată’n drum. Vanghele duse un deget la frunte. — A­ știi ce ?... Dac’ vrei zbanghie, am eu una chiar la min’ in’ curte. Eu stau ’n curte mare, dom’l­e! Da’ nu stau ’n toată ! Eu s­tau la ușa doua și zbanghia la ’ treia! Mergem și ți-arăt. Nu- ima’ să nu ne simtă Pita... Plata! rumeții au luptat eroic cu vin­­­­­colul. Vanghele mai ales, ba de vânt, ba de vin, ba de alune­­cuș, a ajuns în dreptul porții mai mult pe jos decât pe picioare. La fiecare zece pași, Remușică îl ri­dica din zăpadă, ca pe un balot. Și, din recunoștință, Vanghele îl pupa pe gură. In sfârșit, au intrat pe poartă. Remușică era mulțumit. Făcuse, nu numai un chef neașteptat, dar și o faptă bună. Schimbase adică, înainte de a părăsi restaurantul, hârtia de cinci sute și strecurase în buzunarul lui Vanghele trei monete de­­ 100. Două sute își o­­prise pentru restul programului. —­ Ș’acu... s’ți­ arăt ușa... O vezi pena doua pe stânga ? Acolo­. Pita... O vezi pe prima după ea ? Acolo, zbanghia... Vezi c’are și Lumină... Hai ? o fi ocupată ?... —■ Dacă n’oi avea noroc, nu-i nimic. — Ba e, cum s’nu fie ? Or’ ești fer'cit, or’ n’ești fer’cit!... Du de bate... Vezi că-i cam bătrână... — Olio, nene Tomiță... — Las’ că-i bună ! Du de bate ! Remușică porni spre ușa indi­cată. Vanghele îi mai strigă doar atât : — Eu te-aștept aici... că, dacă e ocupată... atunci... Dar nu știe nimeni ce a mai vrut să spună, pentru că a alune­cat și a căzut în zăpadă. Q este jumătate de oră, Remu­­s* și că își încheia noaptea feri­cit. O simplă eroare a Lui Van­ghele îl îndreptase spre odăița u­­­nei servitoare tinere, care se tre­zise în zori pentru a pleca în pi­ață. Când Remușică nu a luat co­șul din mână și i-sa spus de ce a venit, servitoarea, pe care visco­lul nu o prea îm­bia la drum, a con­venit să se încălzească înainte de plecare. Și Remușică, pentru că era fericit, și-a adus aminte că și Vanghele, în asemenea momente, e comunist. Și, din banii provi­denței, a împărțit frățește cu ser­vitoarea : doi poli ei, opt poli lui. Pornind însă spre casă, filozofa la filonul de fericire răsărit din noaptea lui Vanghelie și din care se înfruptaseră atâția : patronul unui restaurant, un chelner, un piccolo, un poet ortodox și o biată slugă necăjită. S’a oprit deci în dreptul ușii lui Vanghele, să-i închine, ca eroilor, un moment de tăcere. Mare i-a fost spaima însă când, împiedicându-se, a descoperit în zăpadă un corp înghețat. Era bie­tul Vanghele, care... după cum promisese, îl aștepta. Alunecase și, până să se ridice singur, i-a fost mai ușor să adoarmă. Numai că nu prea răsufla. Adormise în el și visul, prelungit probabil spre fericirea lui Remușică, cea de după ușe. Vanghele părea mort. Nu nu­mai beat mort, ci mort de­ ele­inele. Fața i se albise, sub zăpada care se strânsese pe ea. Remușică își dădea seama de primejdie și se pierdea cu firea în fața ușii. Nu era decât o singură soluție : s’o deștepte pe Pita. O­ița n’a blestemat. Era som­­»’ noroasă, speriată și jumătate goală. L-au întins pe Vanghele pe pat, l-au desbrăcat și au început să-l fun­cționeze și să-i facă respi­rație artificială. Târziu, Vanghele, cu ochii me­reu lipiți, a părut că-și vine oa­recum în sine. A bârguit câteva cuvinte fără rost: — Pianlale... ho-hoo... Ușa doua... ho-hooo Zbang... Fer’cit... Apoi, a tresărit ochii. A privit, lung, și a deschis tavanul... și-a coborît privirea, descrunzân­­d-o, asupra Pitei... și i-sau încre­menit ochii pe figura unui domn complet necunoscut. Crunt, s’a ri­dicat într’un cot, fixând pe Re­­mussică: — Cin’ești d-ta ? Ha ?... — Nene Tomiță... Dar’ ne’ Tomiță ? Eu nu’s ne’ Tomiță!... Ce cauți d'mneata la nevast’mea la ora asta ? Ha ? Remusică, întâi, a izbucnit în râs. — Ce râzi, dom’le ? C’ești ne­bun ? Te prind la nevast’mea goală și ’mneata râzi ? — Ei, nene Tomiță, toate ca toate, dar... — Ieși afară, că... Iar ’mneata iapa iepelor... . Remusică înghețase, la apărarea bietei femei. Voia să căuta să reînvie amintirea lui Van­ghele . .— Nene Tomiță... dar adu-ți a­­minte cine sunt eu... cum am pe­trecut împreună... cum mi-ai dat cinci s­ute de lei... Poftim, caută­­te în buzunar, să vezi că trei ți le-am și pus înapoi... Două mi-am­ oprit, știi d-ta pentru ce... — Pentru ce ? —■ Ei, acum... Mi-o fi și mie de coana Pita... — Da’ de zis pe nume nu ți-e r’sine să-i zici ? Ieși afară, n’auzi? — Nene Tomiță, se poate să bănuești biata femee ? Uite, eu plec, dar întâi vreau să-ți fac do­vada că am fost alături,la știi d-ta... femeia aia dela ușa a treia... Uite, din 200 de lei, am mai ră­mas cu 160, pe cari ți-i dau... Doi poli i-am dat ei... Și, zicând acestea, Remușică s’a și grăbit să plece. Vanghele a mai rămas multă vreme pe gânduri, nepricepând ni­mic și neștiind ce să creadă. Iar femeea îl privea, cu mâna la gură. Intr’un târziu, Vang­hele, prin­tre norii vinului, cari îi îmmpăinte­­neau ochii și-i încurcau mintea, și-a adus aminte de cei doi poli, pe care i i-a lăsat necunoscutul în palmă. — F’moasă mes’m­e-am început să fac ! Și, privind cu scârbă pe Pița : — Numa’ doi poli ? Pițu ! MIRCEA ȘTEFĂNESCU VREMEA Declarațiile făcute la congre­sul de la Brașov al­ vechii socie­tați­ ardelene de cultură popula­ră și înaltă ,,Astra“ a arătat ca în c­eia ce privește cultura țara noastră este departe de a-și aflat metodele și țelurile cele mai bune și mai definite. Urmărind tot ce s’a rostit acolo se întrevede limpede că problema activității culturale la noi, necesită încă am­ple discuții și precizări. Că aceia ce se face îndeobște este insufi­cient și nesistematic. Aproape toți oratorii iau subliniat nevoia ca so­cietăție de cultură să dovedească mai multă continuitate și­ spirit de cooperare. Mai cu seamă Dr. Ție, posu într’un serios discurs a des­voltat această temă în zi­ua a doua a congresului. Dar ceiace a fost îmbucurător cu totul a venit din cuvântarea și avântată și înțeleaptă a M. S. Regelui, care a enunțat nevoia de cultură a neamului nostru și va­loarea culturii înaintea tuturor celorlalte activități. A rostit Ma­iestatea Sa următoarele : „Privind îndărăt asupra isto­riei, oricât ar fi strălucit nea­murile, prin­­ însușirile lor vitejești și războinice — și printre aceste neamuri suntem și noi — totuși, neamurile care au strălucit și pe urma cărora au rămas cele mai adânci urme au fost acelea care au strălucit pe tărâmul culturii, al civilizației și progresului ome­nirii“. Și mai departe capul statului nostru a afirmat credința sa în misiunea culturală a României, în acel­a,ceva, care rămâne perma­nent viu și puternic“, poporul. Astfel de declarații și credințe înobilează și dă speranțele cele mai vrednice intelectualilor și oa­menillor de bine de la noi, care trebue față de asemenea înaltă înțelegere și sprijin să se hotă­rască odată să promoveze mai temeinic și mai inimos cultura prin metode mai puțin diletante și capricioase ca acelea de până a­cuim. Sunt câteva societăți și câteva personalități cu mare experiență în domeniui­­ cultural, printre care ,,Astra“. Acestea cunosc teh­nica de a difuza ideile și cărțile, de­ a face iubită și respectată cugetarea și­­ simțirea frumosului și adevăru­lui. Dar ele lucrează sporadic ,și nesistematilc. .Sunt regiuni în care activitățile culturale sunt prea numeroase în timp ce în altele ele lipsesc cu totul. Basarabia, de pil­dă, este lăsată pe mâna minorita­rilor și subversivilor. La fel multe orașe mici de provincie moldove­nească sau valahă,­­care ar putea fi ușor cucerite pentru cultură dacă societățile culturale s’ar duce în mijlocul lor organizând con­ferințe, discuții, concerte, festiva­luri. Misiunea societăților cultu­rale aceasta e­­ o misiune de sa­crificiu, de luptă, de greutăți ,pe care­­ ele să le învingă. A face cultură la București e frumos și uneori util. Dar capitala țării­, de bine, de rău are o viață destul de desvoltată și un public format. Pe când biata provincie este lăsată pe mâna tuturor iniția­tivelor sporadice și mediocre. De aceia viața de provincie în­seamnă o tortură pentru un om mai subțire, mai ales. Cunosc zeci de tineri care când li se oferă vreo catedră iar vreun liceu din provin­cie se so­cot condamnați la muncă silnică. Id­ei­a aceasta e greșită , precum și aceia de­ a centraliza sau loca­liza la București tot ceiace are țara mai ales. Cred că statul ar trebui să trimită elemente bune și­ în provincie, căci altfel viața oră­șelelor va ajunge din ce în ce mai mediocră și mai de nesuferit. De­­asemenea societățile particulare de cultură ar trebui să îngrijească mai mult de provincie și de sate. Astăzi satele și orașele de pro­vinciile sunt conduse numai de cei care sau nu au fost capabili sau nu au avut norocul să răzbată la București și în centrele mari. Tot ce era mai nobil a fost transplan­tat dincoace. Tot ce este mai stă­tut sau mai des,gustat ,a­ rămas a­­colo. Desigur cu excepții demne, de misionari și oameni, de bine care știu că adevărul și esențialul pot fi trăite priinde. Cred că politica noastră cultu­rală trebue orientată așa fel ca toate unitățile noastre să-și păstreze și desvolte sociale ceia ce au ele mai­ valoros. Centrul să le trimeată conferențiari și misio­nari­­­i să le formeze studenții,­ să le trimeată bsuggestii și­ cărți bune. Dar să le facă să trăiască auten­tic, prin ele înseși. Acesta este supremul dezide­rat al unei societăți democratice adevărate și al unui stat cultural cu o misiune mare, ca aceia care i-o întrevede Regele său. Care misiune trebue să const­e din ea face ca întreaga mosia țărănească și urbană să înflorească și să crească, nu unele părți să zburde de bogăție iar altele ,să se ofi­lească. Astfel văd eu tâlcul și implica­țiile ideilor dezbătute la congre­sul „Astrei“ și astfel cred că se va orienta pe viitor statul nostru. Aceasta va fi politica tuturor partidelor și tuturor oamenilor de frunte de la n­oi, care și î­n trecut au dorit culturalizarea,­­dar cu o tehnică încă insuficientă și neco­ordonată. Cuvintele M. S. Regelui sunt o garanție și un imbold. Și ele vor constitui ,de bună seamă, o legă­tură continuă și solidară peste toate diferențierile politice și re­vendicările sociale. PETRU COMARNESCU SEMNALIZĂRI Note în jurul congresului Astrei if­ifi­arele EDITURA CURENTUL' LEI 40 Cultul infini­tului de EMIL CIORAN Nu pot vorbi de infinit fără să simt un vârtej interior și unu­l ex­terior. Este ca și cum dintr’o exis­­­­tență ordon­ată cu legi și forme, ași sări într'un vârtej cu ondulații inegale și capricioase ce evolu­­iază cu o iuțeală de gând prin imensitate. Evoluția acestei linii sinuoase se desfășură spre un punct etern inaccesibil. Cu cât punctul de ajungere se deplasează in spre o depărtare inconceptibilă și indefinită, cu atât intensitatea vârtejului pare a crește. Curbele și ondu­lații­ie lui n au nimic din ușurința grației, ci descriu linii complicate asemenea unor flăcări cosmice. O trepidație universală saudue totul ca într’un infern. Și toată lumea pare a se mișca în­tr’un ritm accelerat și nebun, ca și cum s’ar apropia apocalipsul. Nu există un sentiment adânc al infinitului fără acea sensa­ție ciu­dată a apropierii vertiginoasă de sfârșitul co­smi­c, de sfârșitul uni­versal. Paradoxul infinitului este de a-iți da această sensație de a­­propiere de sfârșitul absolut și de a fiace în acelaș timp imposibilă această apropiere. Căci infinitul nu duce la nimic. Atât infinitul spațial, cât și infinitul temporal. In timp, infinitatea este tot atât de deconcertantă în trecut ca și în viitor. Ce să se realizeze în viitor, când avem o eternitate îna­poia noastră în care s’a putut realiza orice ? Cum o să poată prezenta viitorul ceea ce n’a putut­­ prezenta o infinitate trecută? Dacă lumea ar fi avut un sens, sar fi revelat până acum și noi l’am fi­­ aflat. Cum să pot concepe că a­­cest sens s­e va realiza în viitor, când până acum ar fi trebuit să se arate ? Lumea nare nici un sens nu numai fiindcă este ira­țională în esența sa, dar și­ fiindcă este infinită. Sensul este c­oncepti­­bil numai î­ntr’o lume finită, în care poți ajunge la ceva, unde sunt li­mite cari se opun regresiunii noa­stre, în care există puncte sigure și­ delimitate, astfel că lumea să poată fi asimilată unei istorii cu convergență universală și precisă, așa cum face concepția progresu­lui. Infinitul nu duce la nimic, fiindcă în esl totul e provizoriu și caduc. Totul e preia puțin față de nemărginire. Nimeni nu poate avea­­ experiența infinitului fără a­­mețdii, fără o tulburare adâncă și care n­u se poate uita. Și cum să nu te tulburi când în infinit nici o direcție nu e mai valabilă decât cealaltă ? In spațiu, infinitatea stabilește echivalența direcțiilor, cari toate nu pot duce nicăiri,­­nici una fiind preferabilă alteia. Infinitul neagă orice posibilitate de a rezolva fa­­vorabil problema sensului acestei lumi. Simt o voluptate demonică atunci când mă gândesc la această negativitate și îmi pare chiar bine că lumea n'are nici un sens din cauza infinitului. Și, în definitiv, ce ne mai trebue atâta sens ? Oare nu putem trăi și fără ca lumea aceasta să aibă unul ? O beție a iraț­ionalității, un dioni­­sism total nu pot suplini acest non-sens universal ? Să trăim, fiindcă lumea n’are nici un sens. Dacă n’avem scopuri precise și idealuri accesibile, să ne aruncăm fără nici o­ rezervă în vârtejul te­ribil al infinitului, să urmăm on­­dulațiile lui în spațiu, să ne con­sumăm în jocurile acestui­ vârtej, în căldura lui îngrozitoare, să-i iubim pentru nebunia lui cosmică și pentru anarhia lui totală. Nu există experiență a infinitului care să nu provoace anarhia, o anarhie totală, organică și ireme­diabilă. Nu poți înțelege infinitul care îți dă imaginea unei anarhii cosmice, dacă nu ai embrionar ten­dințe anarhic­e în sine.O experien­ță intensă a acestuia n­u face decât să creeze o corespondență între vârtejul exterior și vârtejul inte­rior. Trăirea infinității ca și re­flexia îndelungată asupra acestei infinități, este cea mai groaznică lecție de anarhie, de revoltă și de neîmpăcar­e totală. Infinitul te desorg­anizează, te sbuciumă, te afectează în rădăcinile f­inții, dar te și face să neglijezi tot ce e gest ,mărunt, tot ce e insignifiant și întâmplător. In fața infinitului chiar și durerile p­ar mai mici. De bine că după ce ne-am pier­dut toate speranțele ne mai pu­tem arunca în infinit, că avem dreptul la un salt absolut în ne­mărginire, că putem participa la anarhia universală, la tensiunile acestui vârtej. Să străbatem, prinși în evoluția lui, până la epui­zare, toate nebuniile acestei miș­cări neîncetate, să ne consumăm într'o avântare de cel mai înalt dramatism, gândindu-ne mai puțin la moarte, cât la infinita noastră nebunie, să realizăm la­­ paroxism iun vis de barbarie cosmică și de exaltare nemărginită, să plutim prim spațiu fără alt scop decât al­­ acestui dinamism absolut! Și căderea noastră din mrejele acestui vârtej să nu semene cu o stingere treptată, ci să continuăm în­­ această agonizare cu haosul vârtejului inițial, întreg patosul și­­ dramatismul infinitului să ne mai cuprindă odată în singură­tatea morții, pentru ca trecerea în neant să semene unei iluminări ce amplifică și mai mult misterul sau non-sensul acestei lumi. Există în complexitatea uluitoare a infini­tului, ca un element constitutiv, negația categorică a formei, a pla­nului închis­ și determinat. Infini­tul fiind progresivitate absolută, este fatal ca să anuleze tot ceea ce are o consistență finită și o cris­talizare formală. Este revelator că arta care exprimă mai bine in­finitul, muzica, este acela care to­pește formele într’o fluiditate de un farmec ciudat și inefabil. Forma tinde totdeauna să dea un caracter absolut fragmentarului, să-l izoleze într’o autonomie și in­dividualizând conținuturile să eli­mine perspectiva universului și a infinitului. Nu există forme în lume decât pentru a sustrage con­ținuturile existenței din haosul și anarhia vârtejului infinit. Că for­mele­­ au o consistență iluzorie față de acest vârtej, o dovedește orice viziune mai adâncă, deoarece din­colo de cristalizările efemere, rea­litatea adevărată se descopere ca o pâlpâire și o pulsație dintre cele mai încordate. Simțul pentru forme rezultă dintr'o complacere în finit, în seducțiile inconsistente ale măr­ginitei, cari nici od­ată nu vor duce la revelații metafizice. Metafizic, întocmai ca și­ muzica nu răsare decât dintre experiență a infinitului. Amândouă cresc pe înălțimi și produc amețeli. Mira­rea mea cea mare este cum de nu înebunesc toți aceia cari creiază opere hotărâtoare în aceste do­menii. Muzica mai mult decât toate celelalte arte pretinde o ast­fel de tensiune și o inspirație atât de adâncă încât e inexplicabil, cum cineva după asemenea mo­mente mai poate distinge ceva. Dacă în lume ar exista o consec­vență imanentă și fatală, ar trebui c­a toții marii compozitori să se sinucidă la un moment su­prem al vieții­­ lor, siau dacă nu să înebunească. Și nu sunt pe drumul nebuniei toți aceia cari­­ au avântat în infinit ? Ce ne mai importă normalitatea s­au nenor­­malitatea ! Să viețuim în extazul infinitului, să iubim tot ce n’are margini, să distrugem formele și să clădim singurul cult fără­­ forme: cultul infinitului. BANALITATE ȘI TRANS­FIGURARE. Este o prostie din moment ce nu mă sting imediat și din moment ce nu pot câștiga naivitatea, să mai fac gesturi zil­nice, obișnuite și comune. Tre­ime depășită în toate modurile ba­nalitatea și realizată transfigura­rea, care nu este altceva decât o înfăptuire a unei expresivități ab­solute. Mă gândesc plin de tris­tețe cum trec oamenii pe lângă ei, cum își neglijează destinul și cum se consumă în platitudine. De ce nu ne-am educa în fiecare moment, de ce nu am mări încon­tinuu luminile din noi sau ne-am ameți de adâncimile întunericului? Nu trebue să dăm o expresie in­finită tuturor contingențelor noa­stre ? De ce nu am scoate din du­rere tot ce face ea poate da sau de ce n’am cultiva un zâmbet până am ajunge la zon­a vitală din care el is vor este ? Cu toții avem mâini, dar nimeni nu se gândește la cultivarea lor, la atin­gerea unei­ expresivități absolute prin delicateța și nuanțele sau po­ziția lor. Ne place să le admirăm în pictură, să vorbim de semnifi­cația lor, dar suntem incapabili să le dăm expresie în propria noa­stră persoană, să le facem reve­latoare pentru toată agitația noa­stră lăuntrică. Să ai o mână fan­tomatică, o mână transparentă ca un reflex imaterial, o mână ner­voasă, încordată până la ultima er.spație. Sau dacă au o mână grea, amenințătoare, dură și in­­fiorătoare. Prezența mâinilor, a­­rătare­a lor să fie mai mult decât un discurs,, mai mult decât un plânset, un zâmbet sau o rugă­ciune. Căci mâinile pot avea ochi acolo unde ochii văd în interior. Expresivitatea absolută, fruct al unei continui transfigurări, a unei neîncetate primeniri lăuntrice cu focuri nestinse și cu vialuri agi­tate, cu vibrații infinite și pulsații iresistibile, va face din prezența noastră un centru de iradiere mai puternic decât soarele. Și nu nu­mai mâinile dar și fața și tot ce ne individualizează să atingă a­­ceastă formă de expresivitate, în care tot ce are ființa noastră spe­cific se adâncește până dincolo de margini. Sunt oameni a căror simplă prezență este pentru alții un surmenaj, o oboseală adâncă sau o iluminare. In ori­ce caz pre­zența lor este fecundă, hotărâ­toare, căci răspândește o fluidi­tate insesizabilă care te asimi­lează și te cuprinde ca în niște mrejur­imateriale. Pentru astfel de oameni nu există goluri, vacui­tăți sau discontinuități, ci o co­munitate, o participare, rezultate din acea neîncetată transfigurare în care culmile sunt nu numai a­­mețeli, ci și voluptăți. Trebuie însă atâta frământare, atâta energie de interiorizare pentru a te putea exterioriza într o pre­zență hotărâtoare, încât luminile transfigurării te-ar putea arde și distruge iremediabil. Și n’ar fi suprema transfigurare în această moarte de lumină și de foc ? O SIMT în mine o neliniște ciudată, care se insinuează în tot corpul, crește și se dilată ca un regret spre a se fixa apoi ca o tristețe. Este teamă de viitorul existenței mele problematice sau este o teamă de propria mea ne­liniște ? Căci mă cuprinde o ne­liniște necunoscută, rece ca un fior îndepărtat, de propriul meu destin, de fatalitatea ființii­­ mele. Oare voi mai putea viețui după astfel de probleme, voi mai putea continua să trăiesc după astfel de viețuiri ? Oare ceace trăesc eu o viață sau un vis absurd, o exal­tare reverică îmbrăcată în imper­ceptibile melodii transcendente ? Nu se țese în mine fantezia gro­­tescă și bestială a unui demon și nu este neliniștea mea o floare din grădina unei ființe apocalip­tice ? Toată demonia acestei lumi pare a se fi concentrat în ne­liniștea mea, amestec de regret, de visuri crepusculare, de tristeți și de irealități. Și din această demonie n’o să arunc eu parfum de flori peste univers, ci fum și pulbere ca după o mare prăbușire. Căci toată existența mea este o prăbușire, care fiind nemărginită, niciodată nu poate fi definitivă. EMIL CIORAN

Next