Vremea, iulie-decembrie 1933 (Anul 6, nr. 294-318)
1933-09-17 / nr. 305
8 17 SEPTEMBRIE 1933 Nedumerirea lui Vanghele Schiță inedită de MIRCEA ȘTEFANESCU .(Continuare din pag. V-a) — Păi, dacă nu mă lași eite ce e, eu zic să plecăm... și am găsi noi vreo fată’n drum. Vanghele duse un deget la frunte. — A știi ce ?... Dac’ vrei zbanghie, am eu una chiar la min’ in’ curte. Eu stau ’n curte mare, dom’le! Da’ nu stau ’n toată ! Eu stau la ușa doua și zbanghia la ’ treia! Mergem și ți-arăt. Nu- ima’ să nu ne simtă Pita... Plata! rumeții au luptat eroic cu vincolul. Vanghele mai ales, ba de vânt, ba de vin, ba de alunecuș, a ajuns în dreptul porții mai mult pe jos decât pe picioare. La fiecare zece pași, Remușică îl ridica din zăpadă, ca pe un balot. Și, din recunoștință, Vanghele îl pupa pe gură. In sfârșit, au intrat pe poartă. Remușică era mulțumit. Făcuse, nu numai un chef neașteptat, dar și o faptă bună. Schimbase adică, înainte de a părăsi restaurantul, hârtia de cinci sute și strecurase în buzunarul lui Vanghele trei monete de 100. Două sute își oprise pentru restul programului. — Ș’acu... s’ți arăt ușa... O vezi pena doua pe stânga ? Acolo. Pita... O vezi pe prima după ea ? Acolo, zbanghia... Vezi c’are și Lumină... Hai ? o fi ocupată ?... —■ Dacă n’oi avea noroc, nu-i nimic. — Ba e, cum s’nu fie ? Or’ ești fer'cit, or’ n’ești fer’cit!... Du de bate... Vezi că-i cam bătrână... — Olio, nene Tomiță... — Las’ că-i bună ! Du de bate ! Remușică porni spre ușa indicată. Vanghele îi mai strigă doar atât : — Eu te-aștept aici... că, dacă e ocupată... atunci... Dar nu știe nimeni ce a mai vrut să spună, pentru că a alunecat și a căzut în zăpadă. Q este jumătate de oră, Remus* și că își încheia noaptea fericit. O simplă eroare a Lui Vanghele îl îndreptase spre odăița unei servitoare tinere, care se trezise în zori pentru a pleca în piață. Când Remușică nu a luat coșul din mână și i-sa spus de ce a venit, servitoarea, pe care viscolul nu o prea îmbia la drum, a convenit să se încălzească înainte de plecare. Și Remușică, pentru că era fericit, și-a adus aminte că și Vanghele, în asemenea momente, e comunist. Și, din banii providenței, a împărțit frățește cu servitoarea : doi poli ei, opt poli lui. Pornind însă spre casă, filozofa la filonul de fericire răsărit din noaptea lui Vanghelie și din care se înfruptaseră atâția : patronul unui restaurant, un chelner, un piccolo, un poet ortodox și o biată slugă necăjită. S’a oprit deci în dreptul ușii lui Vanghele, să-i închine, ca eroilor, un moment de tăcere. Mare i-a fost spaima însă când, împiedicându-se, a descoperit în zăpadă un corp înghețat. Era bietul Vanghele, care... după cum promisese, îl aștepta. Alunecase și, până să se ridice singur, i-a fost mai ușor să adoarmă. Numai că nu prea răsufla. Adormise în el și visul, prelungit probabil spre fericirea lui Remușică, cea de după ușe. Vanghele părea mort. Nu numai beat mort, ci mort de eleinele. Fața i se albise, sub zăpada care se strânsese pe ea. Remușică își dădea seama de primejdie și se pierdea cu firea în fața ușii. Nu era decât o singură soluție : s’o deștepte pe Pita. Oița n’a blestemat. Era som»’ noroasă, speriată și jumătate goală. L-au întins pe Vanghele pe pat, l-au desbrăcat și au început să-l funcționeze și să-i facă respirație artificială. Târziu, Vanghele, cu ochii mereu lipiți, a părut că-și vine oarecum în sine. A bârguit câteva cuvinte fără rost: — Pianlale... ho-hoo... Ușa doua... ho-hooo Zbang... Fer’cit... Apoi, a tresărit ochii. A privit, lung, și a deschis tavanul... și-a coborît privirea, descrunzând-o, asupra Pitei... și i-sau încremenit ochii pe figura unui domn complet necunoscut. Crunt, s’a ridicat într’un cot, fixând pe Remussică: — Cin’ești d-ta ? Ha ?... — Nene Tomiță... Dar’ ne’ Tomiță ? Eu nu’s ne’ Tomiță!... Ce cauți d'mneata la nevast’mea la ora asta ? Ha ? Remusică, întâi, a izbucnit în râs. — Ce râzi, dom’le ? C’ești nebun ? Te prind la nevast’mea goală și ’mneata râzi ? — Ei, nene Tomiță, toate ca toate, dar... — Ieși afară, că... Iar ’mneata iapa iepelor... . Remusică înghețase, la apărarea bietei femei. Voia să căuta să reînvie amintirea lui Vanghele . .— Nene Tomiță... dar adu-ți aminte cine sunt eu... cum am petrecut împreună... cum mi-ai dat cinci sute de lei... Poftim, cautăte în buzunar, să vezi că trei ți le-am și pus înapoi... Două mi-am oprit, știi d-ta pentru ce... — Pentru ce ? —■ Ei, acum... Mi-o fi și mie de coana Pita... — Da’ de zis pe nume nu ți-e r’sine să-i zici ? Ieși afară, n’auzi? — Nene Tomiță, se poate să bănuești biata femee ? Uite, eu plec, dar întâi vreau să-ți fac dovada că am fost alături,la știi d-ta... femeia aia dela ușa a treia... Uite, din 200 de lei, am mai rămas cu 160, pe cari ți-i dau... Doi poli i-am dat ei... Și, zicând acestea, Remușică s’a și grăbit să plece. Vanghele a mai rămas multă vreme pe gânduri, nepricepând nimic și neștiind ce să creadă. Iar femeea îl privea, cu mâna la gură. Intr’un târziu, Vanghele, printre norii vinului, cari îi îmmpăinteneau ochii și-i încurcau mintea, și-a adus aminte de cei doi poli, pe care i i-a lăsat necunoscutul în palmă. — F’moasă mes’me-am început să fac ! Și, privind cu scârbă pe Pița : — Numa’ doi poli ? Pițu ! MIRCEA ȘTEFĂNESCU VREMEA Declarațiile făcute la congresul de la Brașov al vechii societați ardelene de cultură populară și înaltă ,,Astra“ a arătat ca în ceia ce privește cultura țara noastră este departe de a-și aflat metodele și țelurile cele mai bune și mai definite. Urmărind tot ce s’a rostit acolo se întrevede limpede că problema activității culturale la noi, necesită încă ample discuții și precizări. Că aceia ce se face îndeobște este insuficient și nesistematic. Aproape toți oratorii iau subliniat nevoia ca societăție de cultură să dovedească mai multă continuitate și spirit de cooperare. Mai cu seamă Dr. Ție, posu într’un serios discurs a desvoltat această temă în ziua a doua a congresului. Dar ceiace a fost îmbucurător cu totul a venit din cuvântarea și avântată și înțeleaptă a M. S. Regelui, care a enunțat nevoia de cultură a neamului nostru și valoarea culturii înaintea tuturor celorlalte activități. A rostit Maiestatea Sa următoarele : „Privind îndărăt asupra istoriei, oricât ar fi strălucit neamurile, prin însușirile lor vitejești și războinice — și printre aceste neamuri suntem și noi — totuși, neamurile care au strălucit și pe urma cărora au rămas cele mai adânci urme au fost acelea care au strălucit pe tărâmul culturii, al civilizației și progresului omenirii“. Și mai departe capul statului nostru a afirmat credința sa în misiunea culturală a României, în acela,ceva, care rămâne permanent viu și puternic“, poporul. Astfel de declarații și credințe înobilează și dă speranțele cele mai vrednice intelectualilor și oamenillor de bine de la noi, care trebue față de asemenea înaltă înțelegere și sprijin să se hotărască odată să promoveze mai temeinic și mai inimos cultura prin metode mai puțin diletante și capricioase ca acelea de până acuim. Sunt câteva societăți și câteva personalități cu mare experiență în domeniui cultural, printre care ,,Astra“. Acestea cunosc tehnica de a difuza ideile și cărțile, de a face iubită și respectată cugetarea și simțirea frumosului și adevărului. Dar ele lucrează sporadic ,și nesistematilc. .Sunt regiuni în care activitățile culturale sunt prea numeroase în timp ce în altele ele lipsesc cu totul. Basarabia, de pildă, este lăsată pe mâna minoritarilor și subversivilor. La fel multe orașe mici de provincie moldovenească sau valahă,care ar putea fi ușor cucerite pentru cultură dacă societățile culturale s’ar duce în mijlocul lor organizând conferințe, discuții, concerte, festivaluri. Misiunea societăților culturale aceasta e o misiune de sacrificiu, de luptă, de greutăți ,pe care ele să le învingă. A face cultură la București e frumos și uneori util. Dar capitala țării, de bine, de rău are o viață destul de desvoltată și un public format. Pe când biata provincie este lăsată pe mâna tuturor inițiativelor sporadice și mediocre. De aceia viața de provincie înseamnă o tortură pentru un om mai subțire, mai ales. Cunosc zeci de tineri care când li se oferă vreo catedră iar vreun liceu din provincie se socot condamnați la muncă silnică. Ideia aceasta e greșită , precum și aceia de a centraliza sau localiza la București tot ceiace are țara mai ales. Cred că statul ar trebui să trimită elemente bune și în provincie, căci altfel viața orășelelor va ajunge din ce în ce mai mediocră și mai de nesuferit. Deasemenea societățile particulare de cultură ar trebui să îngrijească mai mult de provincie și de sate. Astăzi satele și orașele de provinciile sunt conduse numai de cei care sau nu au fost capabili sau nu au avut norocul să răzbată la București și în centrele mari. Tot ce era mai nobil a fost transplantat dincoace. Tot ce este mai stătut sau mai des,gustat ,a rămas acolo. Desigur cu excepții demne, de misionari și oameni, de bine care știu că adevărul și esențialul pot fi trăite priinde. Cred că politica noastră culturală trebue orientată așa fel ca toate unitățile noastre să-și păstreze și desvolte sociale ceia ce au ele mai valoros. Centrul să le trimeată conferențiari și misionarii să le formeze studenții, să le trimeată bsuggestii și cărți bune. Dar să le facă să trăiască autentic, prin ele înseși. Acesta este supremul deziderat al unei societăți democratice adevărate și al unui stat cultural cu o misiune mare, ca aceia care i-o întrevede Regele său. Care misiune trebue să conste din ea face ca întreaga mosia țărănească și urbană să înflorească și să crească, nu unele părți să zburde de bogăție iar altele ,să se ofilească. Astfel văd eu tâlcul și implicațiile ideilor dezbătute la congresul „Astrei“ și astfel cred că se va orienta pe viitor statul nostru. Aceasta va fi politica tuturor partidelor și tuturor oamenilor de frunte de la noi, care și în trecut au dorit culturalizarea,dar cu o tehnică încă insuficientă și necoordonată. Cuvintele M. S. Regelui sunt o garanție și un imbold. Și ele vor constitui ,de bună seamă, o legătură continuă și solidară peste toate diferențierile politice și revendicările sociale. PETRU COMARNESCU SEMNALIZĂRI Note în jurul congresului Astrei ififiarele EDITURA CURENTUL' LEI 40 Cultul infinitului de EMIL CIORAN Nu pot vorbi de infinit fără să simt un vârtej interior și unul exterior. Este ca și cum dintr’o existență ordonată cu legi și forme, ași sări într'un vârtej cu ondulații inegale și capricioase ce evoluiază cu o iuțeală de gând prin imensitate. Evoluția acestei linii sinuoase se desfășură spre un punct etern inaccesibil. Cu cât punctul de ajungere se deplasează in spre o depărtare inconceptibilă și indefinită, cu atât intensitatea vârtejului pare a crește. Curbele și ondulațiiie lui n au nimic din ușurința grației, ci descriu linii complicate asemenea unor flăcări cosmice. O trepidație universală saudue totul ca într’un infern. Și toată lumea pare a se mișca într’un ritm accelerat și nebun, ca și cum s’ar apropia apocalipsul. Nu există un sentiment adânc al infinitului fără acea sensație ciudată a apropierii vertiginoasă de sfârșitul cosmic, de sfârșitul universal. Paradoxul infinitului este de a-iți da această sensație de apropiere de sfârșitul absolut și de a fiace în acelaș timp imposibilă această apropiere. Căci infinitul nu duce la nimic. Atât infinitul spațial, cât și infinitul temporal. In timp, infinitatea este tot atât de deconcertantă în trecut ca și în viitor. Ce să se realizeze în viitor, când avem o eternitate înapoia noastră în care s’a putut realiza orice ? Cum o să poată prezenta viitorul ceea ce n’a putut prezenta o infinitate trecută? Dacă lumea ar fi avut un sens, sar fi revelat până acum și noi l’am fi aflat. Cum să pot concepe că acest sens se va realiza în viitor, când până acum ar fi trebuit să se arate ? Lumea nare nici un sens nu numai fiindcă este irațională în esența sa, dar și fiindcă este infinită. Sensul este conceptibil numai într’o lume finită, în care poți ajunge la ceva, unde sunt limite cari se opun regresiunii noastre, în care există puncte sigure și delimitate, astfel că lumea să poată fi asimilată unei istorii cu convergență universală și precisă, așa cum face concepția progresului. Infinitul nu duce la nimic, fiindcă în esl totul e provizoriu și caduc. Totul e preia puțin față de nemărginire. Nimeni nu poate avea experiența infinitului fără amețdii, fără o tulburare adâncă și care nu se poate uita. Și cum să nu te tulburi când în infinit nici o direcție nu e mai valabilă decât cealaltă ? In spațiu, infinitatea stabilește echivalența direcțiilor, cari toate nu pot duce nicăiri,nici una fiind preferabilă alteia. Infinitul neagă orice posibilitate de a rezolva favorabil problema sensului acestei lumi. Simt o voluptate demonică atunci când mă gândesc la această negativitate și îmi pare chiar bine că lumea n'are nici un sens din cauza infinitului. Și, în definitiv, ce ne mai trebue atâta sens ? Oare nu putem trăi și fără ca lumea aceasta să aibă unul ? O beție a iraționalității, un dionisism total nu pot suplini acest non-sens universal ? Să trăim, fiindcă lumea n’are nici un sens. Dacă n’avem scopuri precise și idealuri accesibile, să ne aruncăm fără nici o rezervă în vârtejul teribil al infinitului, să urmăm ondulațiile lui în spațiu, să ne consumăm în jocurile acestui vârtej, în căldura lui îngrozitoare, să-i iubim pentru nebunia lui cosmică și pentru anarhia lui totală. Nu există experiență a infinitului care să nu provoace anarhia, o anarhie totală, organică și iremediabilă. Nu poți înțelege infinitul care îți dă imaginea unei anarhii cosmice, dacă nu ai embrionar tendințe anarhice în sine.O experiență intensă a acestuia nu face decât să creeze o corespondență între vârtejul exterior și vârtejul interior. Trăirea infinității ca și reflexia îndelungată asupra acestei infinități, este cea mai groaznică lecție de anarhie, de revoltă și de neîmpăcare totală. Infinitul te desorganizează, te sbuciumă, te afectează în rădăcinile finții, dar te și face să neglijezi tot ce e gest ,mărunt, tot ce e insignifiant și întâmplător. In fața infinitului chiar și durerile par mai mici. De bine că după ce ne-am pierdut toate speranțele ne mai putem arunca în infinit, că avem dreptul la un salt absolut în nemărginire, că putem participa la anarhia universală, la tensiunile acestui vârtej. Să străbatem, prinși în evoluția lui, până la epuizare, toate nebuniile acestei mișcări neîncetate, să ne consumăm într'o avântare de cel mai înalt dramatism, gândindu-ne mai puțin la moarte, cât la infinita noastră nebunie, să realizăm la paroxism iun vis de barbarie cosmică și de exaltare nemărginită, să plutim prim spațiu fără alt scop decât al acestui dinamism absolut! Și căderea noastră din mrejele acestui vârtej să nu semene cu o stingere treptată, ci să continuăm în această agonizare cu haosul vârtejului inițial, întreg patosul și dramatismul infinitului să ne mai cuprindă odată în singurătatea morții, pentru ca trecerea în neant să semene unei iluminări ce amplifică și mai mult misterul sau non-sensul acestei lumi. Există în complexitatea uluitoare a infinitului, ca un element constitutiv, negația categorică a formei, a planului închis și determinat. Infinitul fiind progresivitate absolută, este fatal ca să anuleze tot ceea ce are o consistență finită și o cristalizare formală. Este revelator că arta care exprimă mai bine infinitul, muzica, este acela care topește formele într’o fluiditate de un farmec ciudat și inefabil. Forma tinde totdeauna să dea un caracter absolut fragmentarului, să-l izoleze într’o autonomie și individualizând conținuturile să elimine perspectiva universului și a infinitului. Nu există forme în lume decât pentru a sustrage conținuturile existenței din haosul și anarhia vârtejului infinit. Că formele au o consistență iluzorie față de acest vârtej, o dovedește orice viziune mai adâncă, deoarece dincolo de cristalizările efemere, realitatea adevărată se descopere ca o pâlpâire și o pulsație dintre cele mai încordate. Simțul pentru forme rezultă dintr'o complacere în finit, în seducțiile inconsistente ale mărginitei, cari nici odată nu vor duce la revelații metafizice. Metafizic, întocmai ca și muzica nu răsare decât dintre experiență a infinitului. Amândouă cresc pe înălțimi și produc amețeli. Mirarea mea cea mare este cum de nu înebunesc toți aceia cari creiază opere hotărâtoare în aceste domenii. Muzica mai mult decât toate celelalte arte pretinde o astfel de tensiune și o inspirație atât de adâncă încât e inexplicabil, cum cineva după asemenea momente mai poate distinge ceva. Dacă în lume ar exista o consecvență imanentă și fatală, ar trebui ca toții marii compozitori să se sinucidă la un moment suprem al vieții lor, siau dacă nu să înebunească. Și nu sunt pe drumul nebuniei toți aceia cari au avântat în infinit ? Ce ne mai importă normalitatea sau nenormalitatea ! Să viețuim în extazul infinitului, să iubim tot ce n’are margini, să distrugem formele și să clădim singurul cult fără forme: cultul infinitului. BANALITATE ȘI TRANSFIGURARE. Este o prostie din moment ce nu mă sting imediat și din moment ce nu pot câștiga naivitatea, să mai fac gesturi zilnice, obișnuite și comune. Treime depășită în toate modurile banalitatea și realizată transfigurarea, care nu este altceva decât o înfăptuire a unei expresivități absolute. Mă gândesc plin de tristețe cum trec oamenii pe lângă ei, cum își neglijează destinul și cum se consumă în platitudine. De ce nu ne-am educa în fiecare moment, de ce nu am mări încontinuu luminile din noi sau ne-am ameți de adâncimile întunericului? Nu trebue să dăm o expresie infinită tuturor contingențelor noastre ? De ce nu am scoate din durere tot ce face ea poate da sau de ce n’am cultiva un zâmbet până am ajunge la zona vitală din care el is vor este ? Cu toții avem mâini, dar nimeni nu se gândește la cultivarea lor, la atingerea unei expresivități absolute prin delicateța și nuanțele sau poziția lor. Ne place să le admirăm în pictură, să vorbim de semnificația lor, dar suntem incapabili să le dăm expresie în propria noastră persoană, să le facem revelatoare pentru toată agitația noastră lăuntrică. Să ai o mână fantomatică, o mână transparentă ca un reflex imaterial, o mână nervoasă, încordată până la ultima er.spație. Sau dacă au o mână grea, amenințătoare, dură și infiorătoare. Prezența mâinilor, arătarea lor să fie mai mult decât un discurs,, mai mult decât un plânset, un zâmbet sau o rugăciune. Căci mâinile pot avea ochi acolo unde ochii văd în interior. Expresivitatea absolută, fruct al unei continui transfigurări, a unei neîncetate primeniri lăuntrice cu focuri nestinse și cu vialuri agitate, cu vibrații infinite și pulsații iresistibile, va face din prezența noastră un centru de iradiere mai puternic decât soarele. Și nu numai mâinile dar și fața și tot ce ne individualizează să atingă această formă de expresivitate, în care tot ce are ființa noastră specific se adâncește până dincolo de margini. Sunt oameni a căror simplă prezență este pentru alții un surmenaj, o oboseală adâncă sau o iluminare. In orice caz prezența lor este fecundă, hotărâtoare, căci răspândește o fluiditate insesizabilă care te asimilează și te cuprinde ca în niște mrejurimateriale. Pentru astfel de oameni nu există goluri, vacuități sau discontinuități, ci o comunitate, o participare, rezultate din acea neîncetată transfigurare în care culmile sunt nu numai amețeli, ci și voluptăți. Trebuie însă atâta frământare, atâta energie de interiorizare pentru a te putea exterioriza într o prezență hotărâtoare, încât luminile transfigurării te-ar putea arde și distruge iremediabil. Și n’ar fi suprema transfigurare în această moarte de lumină și de foc ? O SIMT în mine o neliniște ciudată, care se insinuează în tot corpul, crește și se dilată ca un regret spre a se fixa apoi ca o tristețe. Este teamă de viitorul existenței mele problematice sau este o teamă de propria mea neliniște ? Căci mă cuprinde o neliniște necunoscută, rece ca un fior îndepărtat, de propriul meu destin, de fatalitatea ființii mele. Oare voi mai putea viețui după astfel de probleme, voi mai putea continua să trăiesc după astfel de viețuiri ? Oare ceace trăesc eu o viață sau un vis absurd, o exaltare reverică îmbrăcată în imperceptibile melodii transcendente ? Nu se țese în mine fantezia grotescă și bestială a unui demon și nu este neliniștea mea o floare din grădina unei ființe apocaliptice ? Toată demonia acestei lumi pare a se fi concentrat în neliniștea mea, amestec de regret, de visuri crepusculare, de tristeți și de irealități. Și din această demonie n’o să arunc eu parfum de flori peste univers, ci fum și pulbere ca după o mare prăbușire. Căci toată existența mea este o prăbușire, care fiind nemărginită, niciodată nu poate fi definitivă. EMIL CIORAN