Vremea, ianuarie-iunie 1934 (Anul 7, nr. 319-343)

1934-03-11 / nr. 329

4 ----11 Martie 1934 faptel îi trei Premiul de CE roman al „Vremii“ Ia sfârșit, confrații care ne suspectau de tenebroase amânări, în jurul decernării premiului de roman instituit die „Vremea“, pot fi astăzi liniștiți. Rezultatul publicat în numărul trecut al gazetei noastre, în care am vestit numele celor aleși se poate dovedi câtă sinceră solicitudine a depus juriul, în a da o consacrare unor noui talente. Dacă ne-am fi ținut de litera strictă ia condițiilor formulate privitor la romanul pe care-l doriam, adică la „romanul social“, atunci desigur iar fi trebuit să nu dăm premiul nimănui. Se vede însă că un roman social al timpului prezent este încă prematur. Este nevoie de o anume perspectivă, spre a transforma în artă un material prea legat de contingent. De aceea, juriul care a avut să aleagă între romanele prezentate, a renunțat de bunăvoe la o condiție pe care n’a îndeplinit-o nici unul din candidați. Singura noastră grijă a fost să surprindem un nou talent, capabil să intereseze s pe cititori. Intr’o supralicitare de romancieri, a descoperi o operă care să închidă o experiență sufletească sau atentică, înseamnă a impune un criteriu de selecție într’un gen în care a ’nceput să predomine dexteritatea. Remarcăm astfel, cu toate elogiile, debutul de prozator al d-lui Octavian Șuluțiu, al cărui roman de analiză, Ambigen, este și o confesie patetică. Este în romanul său o concentrare febrilă, o disecare ageră a unui caz de timiditate în amor al unui intelectual, plin de suavități nebănuite, bântuit de orgoliu, macerat de ambiții și mai cu seamă dornic de a trăi. In Ambigen este o experiență morală, o renunțare pe planul idealității și o adaptare la realitate, sugerată cu o desnădejde virilă. Senzația de combustie interioară, simțul aprig al adevărurilor crude se reliefează în lucidă analiză a d-lui Șuluțiu cu sinceritate și artă. Romanul Ambigen este un debut care ar fi meritat sufragiile unanime, chiar și fără recomandarea unui premiu, care în cazul de față vine ca un gir suplimentar și nicidecum ca o convențională ară literară. Caracteristic este faptul că și romanul Podul lui Ventrim, al d-lui Paul P. Negulescu, exploatează o situație sufletească identică? eroul romanului său este și el un intelectual deșteptat tardiv la viața simțurilor și încăput pe mâna unei femei vulgare. Sunt în acest tablou pagini de o gingășie remarcabilă. Dar dacă juriul care a avut să aleagă între romanele trimise Vremii, s’a putut orienta mai ușor și merge direct cu unanimitatea lui spre un debut valoros, n’a neglijat nici virtualitățile , relevând și romanul d-lui Virgil Mandia, i-a dat posibilitatea noului romancier (care nu mai este de fapt un debutant după publicarea Testamentului d-rei Brebu) să-și aprecieze singur sensul celor mai reale însușiri ale sale de prozator. VREMEA Concerte Pro Arte și-a terminat ciclul de anul acesta cu un festival Enescu. Se poate sărbători mai departe ? Am admirat iarăși sonat a doua pentru vioară și piano, cu toate că reminiscențe și chiar atmosfera generală a lui César Franck, sunt vădite. Apoi câteva lieduri obsedante, și cari au priveligiul de a-l întovărăși pe Ronsard sau pe alt poet prețios din sec. al XVI-lea. Pro Arte a sărbătorit, la rând, pe Franck, Debussy, Ravel, adică pe cei mai apropiați de noi și totuși mai rari în audiții. Pe cei pe care-i ascultăm cu mai multă febrilitate, căci fatal, ne recunoaștem în ei de atâtea ori. Ar trebui să mulțumim unei serii de interpreți, printre cari unii de foarte bună calitate. Dar mai înainte de toate, d-lui George Cocea, prin entusiasmul căruia nu mai își poate continua Pro Arte activitatea rodnică. A. H. Pamflei, Reportaj, Telegramă de informație Acestea trei sunt elementele esențiale, structura gazetării moderne. Că se întâmplă de cele de multe ori ca nici unul din toat să nu poată fi observat sub forma lui pură, că fiecare artico care se scrie, să fie în acelaș timp ,puțin pamflet, puțin reportaj puțină telegramă de informație, aceasta se datorează unei intenționate confuzii între genuri. Ca în fond, ușor se poate constata că exceptând articolul de doctrină care singur vine cu un elemen al său aparte, toate celelalte lucruri care apar într’o gazetă nu sunt decât combinații între cele trei genuri de sine stătătoare pamfletul, reportajul, telegrama de informație. Autorul, le utilizează mai mult pe unul sau pe altul, după temperament. Le imprimă amprenta sa personală, le colorează cu stilul său, dar de pe acest triunghi subteran, nimeni nu se poate desprinde. Dacă într’un lung articol pe care cititorul o parcurge neatent, o frază svâcnește deodată surprinzător de vie și îi încălzește pupila, să știe că acolo a împins unul din vârfurile de platină ale acestui triunghi. Pamflet, reportaj, telegramă de informație. Ele singure fac gazetăria fierbinte și pasionantă, ele sunt filoanele misterioase, rădăcinile pline cu sevă care circulă permanent pe dedesuptul frazelor, dându-le viață. Acolo unde nu se află nici o picătură din apa vie a acestor isvoare, acolo pagina e moartă și se usucă ochiul cititorului ca un mărăcine. Ce mai poate rămâne dintr’o pagină de gazetă în care nu se găsește o singură frază caustică de pamflet, o singură desvăluire de senzațională urbanitate a unui reportaj o singură informație de ultimă oră ? Intrebuințându-se în doze mici, și gazetarii și publicul le nesocotesc ca entitate, ca genuri în sine, nici pamfletul, nici reportajul nu se bucură de prestigiul pe care îl merită, nimeni încă nu le consideră ca pe elementele pure ale gazetăriei. Dar ce este un lucru pur, și la ce servește să se știe aceasta ? Sunt mulți ani, era în epoca fericită a esteticii de fildeș când abatele Bremond asumându-și rolul de manager al poeziei lui Paul Valéry, a rostit sub cupola Academiei Franceze un discurs memorabil, în care a lansat pentru prima oară termenul de ,,Poezie pură“. Devenit faimos, extins și la celelalte genuri de literatură, la esseu, la roman, la studiu critic, el a dat prilej unei lungi discuții cu privire la mai marele sau mai micul grad de puritate, de care aceste genuri se puteau face capabile. Că discuția, și mai ales realizările de extremă puritate pe care adepții ei și le-au propus, n’a făcut decât să ducă într’un teren arid, infertil, otrăvit de toxinele unei penibile sterilități, aceasta nu e decât din vina categoriei de intelectuali care au condus-o care, în momentul când au începiput-o, din foarte multe motive și mai ales din acela al izolării luide viață, de frământările sociale ale acesteia, era condamnată și se afla deja în descompunere. Noțiunea purității, însă rămâne. Și în limitele vieții poate fi Întrebuințată ori de câte ori. Fără exclusivisme, fără constrângeri. Adică numai atât cât ea servește la constatarea caracterului unei activități fără a fi împinsă ma departe până la a-i deveni dogmă aridă. E lucru pur tot lucrul care își are în sine elementele constituante, precis diferite de cele ale altor lucruri, e lucru pur tot lucrul - care își ajunge sieși, care pentru a trăi nu are nevoie să recurgă , la alte lucruri, devenind amestec , atunci. Și aceasta e bine să se știe pentru că servește prestigiului luortului și prestigiului aceluia care îl efectuează. E o condiție necessiară pentru a putea isbuti realizării ample și exemplul cinematografului e concludent. Deabia când ■ s’a renunțat să mai fie socotit ca un parazit al teatrului, deabia când i s’a recunoscut că nu este un compromis între teatru și viață, deabia atunci s’a ivit pe pământ atmosfera propice în care s’au desvoltat fulgerător toate posibilitățile care până atunci ședeau chircite în mintea regizorilor dezorientată de lipsa de prestigiu. Pamfletul ? E un gen pur și incandescent, un gen pe cât de formidabil, pe atât de periculos. El cere aceluia care vrea să-l întrebuințeze să fie perfect invulnerabil, să aibă o viziune și viață de profet. Gazetăria de azi trăește la periferia pamfletului, nu-i întrebuințează decât resturile și nu se gândește să îi pătrundă în miez. Și totuși, istoria modernă a societății, ar putea fi istoria marilor pamflete. Iar reportajul ? Reportajul nu e numai cel mai sensibil seismograf al vieții de azi, el e menit să devină unul din instrumentele temute care vor ajuta la viitoarele mari prefaceri ale pământului. Dar reportajul, care înseamnă relatare de fapte, descriere a vieții așa cum e ea, poate fi el instrument fără să aibă un punct de vedere aprioric ? Și atunci nu devine tendențios, încetând să mai fie reportaj, adică tocmai descrierea vieții așa cum e ? Poate, pentru că „viața așa cum e“, este ea însăși nespus de tendențioasă. Profesie de credință a unui viitor reporter Acel care scrie aceste rânduri, nu este încă un reporter. Are însă cea mai fierbinte dorință să devină. Reportajul este o școală a vieții adevărate prin care trebuie să treacă orice scriitor care vrea să devină un autor viabil, în ale cărui cărți să se sbată de la pagină la pagină, viața. Arta pentru artă a fost încă o poveste, una din discuțiile frumoase și perfect inutile ale esteticei de fildeș. Artă pentru artă nu se poate face. De la un capăt la celălalt al pământului viața este un vast complot cu scopurile finale încă infinit de îndepărtate. Sunt vaste, sunt eterne, sunt suprem estetice și arta se pune în slujba lor, arta complotează pentru binele omenirii. Artă pentru artă nu există. Tot ceiace s’a scris pe pământ și a dăinuit mai mult de o zi, are înăuntru o tendință. Așa sunt epistolele fulminante ale apostolului Pavel. Ele au rămas. Așa este Divina Comedie. Și ea a rămas. Și piesele lui Shakespeare care au rămas sunt nespus de tendențioase. Iar poezia populară rămâne de veacuri întregi pentrucă e suprem de tendențioasă. Ea nu se mai satură să cânte de veacuri întregi, dorința de libertate a oamenilor asupriți. Viața care se desfășoară timp de o oră și la un colț de stradă, privită fără nici o ideie preconcepută, sfârșește prin a demonstra ea însăși i că are o tendință pe care te obligă „ să o recunoști. Privește ce se petrece timp de 1 o oră ,la un colț de stradă. Cum trec oamenii, cum se privesc unul pe altul, care sunt sătuii, care , flămânzii. Viața, ea însăși, câte este de tendențioasă ! Relatând cu strictețe numai fapte pure, fără , să le denatureze cât de puțin, reportajul se face chiar prin această obiectivitate interpretul fidel , tendințelor vieții, instrumentului de luptă al idealurilor colective 1 x ale umanității. E vorba evident de marile reportaje, de acelea care ar putea fi numite reportaje de tongue haleine. Ele încep să apară în clipa , când oamenii dezgustați de atâtea perfecte capodopere spun . scriitorului: Nu mai vrem să stai la masă și să scrii din capul dumitale. Du-te, amestecă-te cu viața, fă-te servitorul ei și povestește ce ai văzut. Când a fost clipa aceasta ? Ea apare în istoria literară a unui popor la intervale de spațiu și de timp, când într’un continent, când în altul. Americanii l-au avut pe Jack London, un grare și pasionat reporter. Cu mult înainte, Chateaubriand, partid cu ideia creștinismului care l-a condus, a fost pentru francezi un prim reporter călător tumultos într’o Americă sălbatecă. Și noi, în ceia ce ne privește,avem un bătrân și secular reporter, spătarul Mitescu care deși îmbrăcat în caftan, călătorit acum câteva sute de ani , până în extremul orient, până la capătul lumii. S’ar părea din toate acestea -că reportajul se confundă în bună măsură cu voiajul mai mult sau mai puțin în jurul lumii, întrucâtva, și atunci cu condiția să fie iscoditor, pasionat. Dar o pasiune și o dragoste de viață, nu de tine însuți. De aceia, Paul Morand nu e un reporter. Degeaba a colindat pământul de la un capăt ,la celălalt. Chiar atunci când a dormit în plină Africă, alături de respirația adâncă a negrilor obosiți în capul lui mai persista un pantalon cu dungă, un fotoliu și un birou cu telefon. Paul Morand nu este decât un comis-voiajor de cea mai eftină speță. In schimb, literatura franceză actuală, are în Louis Ferdinand Celine, un cumplit reporter. In afară de scriitorii care au desvoltat tot timpul un punct de vedere moral asupra lumii și a căror operă seamănă cu o predică, toți ceilalți mari scriitori sunt mari pentru că în opera lor au făcut în bună măsură, reportaj. Dintre scriitorii mari, Gide nu e reporter. Nici Voltaire, nici Tolstoi, nici Giovani Papini. Aceștia sunt însă marii pasionați ai spiritului. Unii ca ei mai pot apare izolați, fără a face epocă. Epoca scriitorilor de cabinet cu un punct de vedere moral asupra lumii, a trecut. Mai le rămâne scriitorilor reportajul. Adică viața. Pentru a trăi astăzi intens, pentru a descinde tumultos în viață, nu e nevoie să vii ca pe vremuri înarmat cu un sistem filozofic, ci cu o mentalitate de reporter. Din munți nu mai coboară nici un Zaratustra. Sau dacă vrea să coboare, nu e ascultat. E ascultat în schimb reporterul care trăește cot la cot cu mulțimea care se află în permanent contact cu viața și vorbește oamenilor despre ea. De toate aceste lucruri și încă de multe altele în legătură cu r portajul, ce cred oare cei câți mari scriitori ai noștri, aceia ca au la îndemână editurile și su: cei mai în măsură să creieze i ritm mai viu literaturii actuale ? O anchetă de inter vie wuri O anchetă se compune dintr serie de întrebări la care cel anchet,ar răspunde mai mult sau nu, puțin monosilabic. Da. Nu. Cre. Nu cred. O anchetă despre repotaje ar putea face în jurul următoarelor patru întrebări cardinale) Credeți că reportajul este u gen în sine, căruia recunoscându-se un atare prestigiu, ar pute lua o desvoltare mai amplă și acelaș timp mai estetică atrăgân o serie de scriitori tineri care du pricina dezordinei lor de dinăuntr asupra căreia nu mai pot stări în scris, și ezitând să se ocupe d viața adevărată de dinafară, s găsesc astăzi în deplină inactivitate ? 2) Credeți că reportajul activi fără să denatureze de la caracter săul pur de narator de fapte, poate fi, tocmai prin relatare acestor fapte un instrument sociu de luptă pentru idealurile omeniri ? De exemplu reportajul de război, fără a avea de loc un punc de vedere tendențios, descriim numai întâmplările oribile de pe câmpul de luptă, așa cum sun ele în adevăr, ajută prin aceasta ideia anti-războinică infinit ma mult decât orice discurs pacificator? Credeți că producțiile cinematografice, această artă eminamente socială, sunt cu atât mai reușita cât fac in mai mare i'siită operă de reportaj ? 3) Credeți că reportajul joacă un rol din ce în ce mai predominant în toate literaturile moderne Cum vedeți aceasta în legătură cu opera domniei voastre și cu restu literaturii noastre de azi ? 4) Credeți că reportajul poat lua cele mai superlative forme estetice și că singurra formulă d poezie viabilă nu poate fi în vremea noastră decât aceia a une poezii altoite cu reportaj. In aces sens, credeți că FLORI DE MUCIGAI de Tudor Arghezi est cartea care a adus în literatura noastră pentru prima oară POEZIA DE REPORTAJ ? Astfel se face o anchetă și în uzul acestor întrebări ar putea 1 acela asupra reportajului. Dar ccel care scrie aceste rânduri cred că servește mai bine cauza care și-a propus-o, nu itmmerânintrebările în plic la adresa scriitorilor ci ducându-se să se întrețțină cu ei personal. Sunt scriitorărora le-ar conveni o singură întrebare asupra căreia dacă s’a asista mai mult, problema ar 1 mai bine lămurită. Sunt alții car tr fi avut de spus lucruri interesante la o întrebare de ordin secundar pe care planul general a rachetei, a economisit-o. Repudiind tiparul fix al anchetei cu întrebării rigide de interogator, acel care scrie aceste rânduri își propune să facă o ancheă mai maleabilă, păstrând doarr linie de generală conduită îi :ona subiectului propus, discuțiare ar conveni fiecărui scriito pentru a-și putea rosti mai bin cate gândurile sale în legături cu reportajul și cu perspectivele pe care el le deschide. E, ceia ce va începe, din numărul viitor. Geo Bogza • Plăcerea de a crea. Pirandello publică sub acest titlu în ziarul El Sol din Madrid, un fragment din confesiunile sale. „S’a zis că secretul vieții consistă în a se cunoaște pe sine însuși; eu cred că cu cât se caută mai mult să se analizeze creația artistică, cu atât mai puțin o cunoaștem. Judecata nu este apanajul creatorilor, ci mai mult a mulțimii care trăește din creatori, paraziți ai geniului, ale căror opinii nu sunt scoase din propriul lor fond ci culese de ici de colo și care se schimbă mereu, ca tot ce e rațional. Asta nu înseamnă că disprețuiesc judecata sau oricare altă facultate care permite omului să-și întrebuințeze experiența. Geniul este un lucru foarte rar și ceia ce se poate aplica geniului, nu se aplică restului umanității. Prin experiență și cunoaștere, bazate pe experiență înregistrată, istoricul și savantul, biograful și romancierul construesc teorii sau romane care plac publicului și contribuiesc la sistematizarea faptelor pe care noi întărim deducțiile despre umanitate și existență. Cu toate că, din moment ce abordăm problema geniului, experiența și știința nu mai consacră decât o importanță secundară. Un artist creator n’are nevoie să ducă o viață de aventurier și să fi rezumat toată experiența umană pentru a putea crea. O ideie mare, o operă luminoasă, scânteia unei inspirații care face transparent un fapt obscur și câștigă o luptă împotriva previzibilului, n’au fost niciodată rezultatul unei lungi și penibile gândiri . Creația este întotdeauna o viață nouă, o renaștere tot atât de misterioasă ca și o naștere. Prin urmare, n’o putem supune unor legi. Tot așa, este o mare diferență între un om care a trăit și un om care a scris. Când trăim, nu suntem liberi, ascultăm de sentimente, de ambiții, de pofte, de instincte. Pentru a scri, trebuie să fii în stare de contemplație și această stare ne desparte complect de lume. Niciodată n’am scris, fiind îndrăgostit, ci numai atunci când experiența se terminase. Geniul nu are nevoie de manuale nici de învățăturile experienței necesare oamenilor obișnuiți ; intuiția îi arată, în toate lucrurile, conținutul lor, ideia lor esențială. Amiel a scris despre dragoste fără s’o fi resimțit vreodată ? Scânteia inspirației care lucește în sfera geniului pare uneori lipsită de cauzalitate. Este un dar miraculos pe care oamenii îl lrosesc inutil adesea, căci se întâmplă ca omul care-1 primește să nu fie deloc pregătit pentru a-l întrebuința. Manifestările geniului nu pot fi prevăzute și nimeni nu poate explica caracterul lor intermitent. Există veacuri sterile după cum există femei sterile. De altfel, geniul însuși poate rămâne fără rod când cade — ca o mană cerească — pe un pământ arid. Dar omul poate, cel puțin, să se prepare pentru acest eveniment posibil, poate, cu alte cuvinte, să-și cultive spiritul, deși cultura singură nu folosește la nimic. ESTE REPORTAJUL? O anchetă printre scriitorii noștri ! Vitrina cărților . A apărut al 34ea număr al Revistei Fundațiilor Regale, cu surpriza revenirii la publicistică a d-lui G. Topîrceanu. D-sa publică prologul unei cronici fanteziste, intitulată „Minunile Sfântului Sisoe“, în care își exercită humorul pe marginea unor delicate speculații poetice, cu rezonanțe, de subtile meditații ironice în fața fericirii paradiziace. Aceasta e, cu siguranță cea mai reușită pagină de proză a d-lui Topîrceanu, dar restul acestui număr, continuarea „Amintirilor“ Colonelului Lăcusteanu și a Lecției asupra lui J. S. Mill“, a d-lui Gala Galaction. Versurile sunt semnate de d. AL Robot. D. Dan Botta se ocupă de poetica lui Paul Valéry, iar d. I. Suchianu face un bilanț al cinematografului vorbitor. Cronica bogată și variată. • COMITETUL instituit pentru acordarea premiului ,,Tekirghiol“ ales din 16 manuscripte, manuscrisul romanului „Aresenic“ al d-lui Sergiu Dan. Premiul a fost acordat cu unanimitate, de voturi. (Este un amănunt, de bună seamă, care merită totuși subliniat pentru semnificația sa). Putem, grație acestui amănunt, anticipa asupra valorii excepționale a giu Dan este unul din cei mai spunicărții d-lui Sergiu Dan, de vreme ce tem, mai spirituali — în toată acgusturi critice atât de diferențiate — cepția cuvântului spiritual — dintre dela d. Mihail Ralea la d. Perpessicius, dela d. Călinescu la d. Șerban Gioculescu — s’au întâlnit. Va fi o carte de mare succes. Care, va interesa straturi largi de cetitori. Premiul acesta nu consacră, desigur, pe scriitorul care s’a impus prin propriile sale forțe, printr’o evoluție lentă și o revizuire aspră a mijloacelor sale de expresie. Dar răsplătește o trudă onestă și un talent care n’a fost îndestul de valorificat și prețuit. D. Serscriitorii români. O minte critică, o purozitate, mereu trează, o cultură literară întinsă, o experiență vastă a scrisului și un exercițiu cotidian al penei. Această experiență servită de resurse de spirit, de inteligență simplicitate a stilului, a făcut ca d. și. Sergiu Dan, să fie remarcat pretutindeni. Să așteptăm deci cartea, care va apărea în cursul lunei Martie, în editura „Cultura Națională“. VREMEA cum? e posibil S 32 de articole 128 fotografii # 160 de pagini la 60.000 cuvinte H și tragedia completă în 5 acte Richard III de Shakespeare Să se vândă numai cu 20 lei? ...și totuși maga pe martie cu tot acest bogat material, nu costă decât cereți la toate chioșcurile de ziare 7 ■ I Iun V