Vremea, iulie-decembrie 1934 (Anul 7, nr. 344-368)
1934-07-08 / nr. 345
8 -8 IULIE 1934 REPORTAJ Ora 7 într-o dimineață de Iunie în piața palatului regal. Mașina albastră a Aviației Civile pornește pe străzile proaspăt udate de stropitori. Bulevardul Brătianu aleargă în urmă cu arborii lui, cu fațadele albe, verticale ale caselor înalte și de o arhitectonică frumusețe. Piața Victoriei largă, cu marginile foarte depărtate, deschide subit o nouă perspectivă. E primul contact cu viitoarea senzație, presimțită, a sborului aerian. Desfășurare de câmpii, de noi orizonturi, aeroportul Băneasa. Mașina albastră cu aripi pictate pe ușile ei largi virează pe câteva alei cu pietriș și se oprește. In clipa aceia, la câteva zeci de metri, în câmp, se vede avionul, mare, galben, pregătit. Elicea bate regulat aerul, câțiva oameni se învârtesc în jurul lui, pregătiri. Pregătiri de sbor. Acolo tehnice. Arii biurocratice. Comandantul aeroportului, doi funcționari, răsfoesc cu degete febrile hârtii, foi de drum, foi de încărcătură, foi de alimentație. Trag linii, complectează rubrici, așează indigouri. Prima întrebare: câte chilograme aveți ? Călătorul răspunde : șaptezeci. A doua întrebare : în caz de accident mortal cui lăsați asigurarea ? Testament vasăzică. Dar călătorul se interesează imperturbabil : cât e asigurarea ? Șeful serviciului de trafic răspunde: opt sute de mii de lei. Călătorul răspunde și el: Logodnicei mele, domnișoara... Călătorul e fericit. Opt sute de mii de lei. Numai oamenii care sbor cu avionul mai pot face astăzi un testament în valoare de un milion. In câmp elicea se învârtește, aici cifrele se înscriu una după alta. Călătorul semnează contractul de asigurare. Alt călător citește placardele afișate pe pereți. Iată una din partea consulatului turc : Domnii călători pentru Istambul care au la ei aparate fotografice, sunt obligați ca înainte de suirea în avion să le predea autorităților portului pentru sigilare, chiar dacă aparatele se află în bagajele d-lor. Aparatele nesigilate vor fi confiscate la Istambul, etc., etc. Turcii nu vor ca Turcia să fie fotografiată din avion. Turcii vor ca Turcia să fie fotografiată din submarin. Cine spunea că la Istambul nu se mai poartă fes ? Domnii călători dacă se poate, să închidă chiar ochii... Aceste reflecții fiind făcute, călătorii trebue să se grăbească pentru că avionul e gata de plecare. Altă aleie cu pietriș care scârțâie sub pași și pe urmă câmpul de decolare. Pilotul e sus. In jurul avionului sunt vreo zece oameni. Se suie numai doi. Cei doi călători care au venit cu mașina albastră din piața palatului regal. Cei doi călători sunt: un domn din Galați cu pălărie de pai și pantaloni albi, și cu în capul gol și cu haine bleu-marin. Nici unul nici altul n’am mai fost cu aeroplanul. In aeroplan sunt patru fotolii de paie căptușite cu piele, confortabile, în care ne așezăm. In dreptul fiecăruia e o fereastră rotundă prin care se vede cum oamenii rămași jos se dau la oparte. Motorul avionului sbârnie deodată foarte puternic, prin ferestre se vede cum oamenii de jos iau poziții drepte salutând militărește și câmpul începe să fugă înapoi, din ce în ce mai repede. La urmă se aude din timp în timp o hodorogeală, e partea de jos a avionului care se târșâse pe pământ. Pe urmă nu se mai aude. Zgomotul elicei încetase câteva clipe bătând aerul cu o viteză încetinită, am crezut chiar că avionul se va opri, motorul abia se mai auzea. Nu era decât o pauză înainte de marele eveniment al decolării. In liniștea relativă care începea să se întindă în avion și peste câmp, motorul s’a deslănțuit deodată, formidabil. Pilotul care îl lăsase câteva clipe auralenti, s’a înțepenit bine în scaun și a apăsat pe accelerator, cu sete, până în fund cum ai înjunghia cu cuțitul un dușman. Motorul a început să urle, elicea să se învârtească năpraznic. Și peste câteva clipe eram la o sută de metri în aer. A doua sută a venit dela sine. Atunci avionul s’a înclinat mult, pe o coastă, aripile dreapta s’au ridicat vertical din în spre cer, cele din stânga au coborît spre pământ. Avionul făcea un ocol de salut pe deasupra aeroportului. Se vedea hangarul cu ușile deschise și oamenii din fața lui. Pe urmă din nou sbor orizontal, ridicare mai înaltă în aer. Și prin fereastră, Bucureștiul nu mai mare ca o mahala. Nu e nevoie să porți ochiul dintr'o parte în alta a lui, încape tot în aceiași unică, nemișcată privire. La început când avionul se aplecase pe o coastă, casele văzute într-o perspectivă nouă, sburând adică timp de câteva clipe perpendicular pe fațadele lor, linia verticală a coloanei vertebrale fiind de data aceasta paralelă cu pământul, ele au părut deodată stranii, au surprins ochiul. Când aripile au redevenit orizontale, orașul a fost dedesupt în întregime. Depărtarea pune între el și noi un voal de ceață. Casele încă distincte la început, în liniile lor generale, încep să se confunde una cu alta. Paraju^noroaie de acizi caustici roaâe.r^^^@*?~~*ănâncă fiecare casă, le dizolvă. Bucureștul a dispărut în dimineața aceia, ca o miniatură fidelă a lui, de zinc, băgată într’o baie de vitriol. Dizolvat. Dizolvat de înălțime, de depărtare, de viteză, de sborul aerian al avionului. Acum oamenii de jos, orașul, pare pradă unui eveniment, unei dispariții iar un tu care te găsești întreg, precis și categoric întreg spre deosebre de cum crezuse și altădată, când privind avioanele de pe pământ îți închipuiai că acolo sus oamenii sunt mai mici, că se petrec unele evenimente cu ei. Nu se petrece nici un fel de eveniment. Ești tot tu, adevărat, întreg, neîmpuținat cu nimic. Oamenii de pe pământ, da. Cu ei s’au petrecut unele lucruri. Ei sunt acei care au devenit mici, depărtați. Viața, realitatea, sunt în avion. Visul, neverosimilul s’au mutat pe pământ. Senzația sborului La întrebarea: Cum e când sbori ? care a stat atâta vreme în mintea mea și de care sunt sigur că stă în mintea tuturor oamenilor ce n’au sburat, nu se poate răspunde. In ceia ce mă privește, prima impresie pe care mi-a sugerat-o pământul desfășurându-se dedesupt, a fost că a trebuit să recunosc dintr’odată frumusețea — într’un anume sens — a ideilor de muncă, de proprietate colectivă. Unele cărți despre Rusia mă făcuse să o bănui. Sborul cu avionul a desăvârșit-o. Din avion ogoarele de grâu se văd atât de mici încât parcă toată țara românească ar fi despărțită bucățică cu bucățică, în mici, în meschine brazde de pătrunjel. Nu mai mare decât o brazdă de pătrunjel se vede fiecare ogor. Brazdă de pătrunjel lângă brazdă de pătrunjel, o țară întreagă împărțită cu cântarul de farmacie. Această priveliște supără ochiul, îl sâcâie, îl enervează, face să se trezească în el pofta de o viziune mai largă, de câteva ogoare vaste care să treacă dela un capăt la altul al orizontului. Această pledoarie pentru ideile colectiviste iscată în interiorul ochiului sâcâit de meschina împărțire a pământului, a fost prima impresie pe care mi-a furnizat-o sborul cu avionul la o mie de metri înălțime. Senzația acestei înălțimi nu ai decât atunci când privești exact în jos, vertical și e atât de puternică încât peste câteva clipe creierul nu o mai suportă, se aneantizează. Trebue întrerupt și revenit iară. Trebue privit orizontal, câmpiile care se desfășoară în depărtare la zeci de kilometri și după ce ochiul s’a obișnuit cu această perspectivă, adus repede și făcut să privească drept în jos, exact dedesupt. Atunci îți dai seama cât de sus, cât de extraodinar de sus te afli. Senzația înălțimii.Simți un sfert de clipă cât de jos, cât de dedesupt e pământul. Pe urmă nu-ți mai poți da seama direct, pe calea simțurilor derutate ci cel mult raționând, făcând comparații. Dându-ți de exemplu seama că acea turmă de oi pe care o văzuse și păscând pe pământ, era în realitate de vaci. Un soare puternic arde dela un capăt la altul câmpiile netede ale țării. Avionul pare că stă pe loc, ai timp să privești fiecare lucru până te laturi. O fântână cu cumpănă la o răscruce de drumuri. O biserică albă cu acoperiș de tablă zincată într’un sat. O căruță cu doi cai cum aleargă pe un drum șerpuit ridicând în urma ei un nor de praf. Iar mai departe, câte un fragment de pădure, verde, cu arborii amestecați unul cu altul făcând un fel de covor continuu... Și de la un timp, în stânga, siluetele munților. Iar aici aproape, dedesupt, oamenii ieșiți la prășitul porumbului. Țara e la muncă. Numai în cămașe și ismene se văd grupuri, grupuri cum înaintează cu sapa spre mijlocul ogorului. Pe acolo pe unde au trecut, pământul răscolit are altă culoare, e mai negru. O linie ferată taie câmpul în două și un tren petrolifer aleargă dela Ploești deadreptul spre Cerna-Voda. In avion, cei doi pasageri așezați în fotolii, privesc într’o parte și în alta. La un moment dat unul dintre ei face o descoperire senzațională. Umbra avionului pe pământ. Ca o pasăre uriașe ea trece peste ogoarele de grâu, peste sate,peste acoperișurile caselor. De abia atunci ne dăm seama de viteza fantastică pe care o avem. Aici sus, nici n’am fi putut bănui. Aici sus nu sunt decât cele patru aripi, două într’o parte, două în cealaltă. Și la urmă se vede coada avionului cum vine după noi. Pentru că în fotoliul din spate început să ardă soarele prin fereastră, mă mut în față, exact între aripile avionului. Când el se apleacă pe o coastă aripile se ridică drept în sus și îmi șterg din fața ochiului peisagiul. Avionul cade uneori prin aier câte doi, trei metri. Ne-am obișnuit. Dar deasupra unui sat din care nu apucasem să vedem decât arborii și acoperișurile de stuf ale caselor, mersul avionului se schimbă deodată. I simțim cum începe să cadă. De data aceasta nu o treaptă de câțiva metri, ci mult, cu botul în jos, spre pământ. Satul de dedesupt venea vertiginos înspre noi. Era fără îndoială o cădere. A ținut peste o sută de metri. Senzația foarte plăcută la început era pe cale să se transforme în panică la vederea pământului, care se apropia, când elicea a sbârnâit deodată mai puternic și avionul și-a reluat mersul normal, liniștit. Atunci, prin fereastra din față, prin care se vedeau capetele celor doi conducători, pilotul și mecanicul, Georgescu Paul, pilotul, a privit înăuntru și a surâs. I-am răspuns și noi tot cu surâsuri. In județul Buzău, peisagiul până atunci numai lanuri uniforme de grâu, se schimbă. Iată o baltă de apă lunguiață cu o formă ciudată, de monstru convulsionat, epileptic. Iată câteva pogoane de pământ bolnave, pe care nu crește nimic, par roase de lepră, atrage și irită ochiul în acelaș timp, îl exasperează. Pe linia ferată care merge la Brăila aleargă un tren de marfă, câteva zeci de vagoane încărcate cu scânduri albe. Un drum plantat pe o parte și pe alta cu plopi înnolți e de o frumusețe rară, și umbra avionului îl taie perpendicular. In zare, pe partea dreaptă încep să lucească ochiuri de bălți înșirate una după alta, apă. Și dintre ele se ridică în aier munții Măcinului, tăcuți, negri. Brăila rămâne în dreapta, un mușuroi de case, nimic mai mult. Și trecem Siretul care își spre Dunăre apele pline de duce nămol. La confluența lui, pe un dâmb de pământ, Țiglina, cu cazărmile înalte și albe, leagănul marinei militare. Și drept în față se vede aeroportul Galați cu ușa hangarului larg deschisă, gaură neagră în clădirea uriașe de beton. Avionul coboară straturile de fer în diagonală. Trecusem cu mult de aeroport și încă mai eram foarte sus, când două evenimente se produc unul după altul. Avionul se apleacă mult pe o coastă, printre aripile lăsate în jos se văd casele Galațiului și în aceiaș clipă, deasupra orașului motorul se oprește deodată. E surpriza unei liniști subite, teama de a nu cădea peste oraș. Avionul redevenit orizontal, apropiindu-se din clipă în clipă de pământ, deabia atunci îți dai seama de viteza fantastică pe care o are. Acoperișurile caselor urcă în sus, sunt deabia la câțiva metri, crezi că avionul are să le atingă. Contact cu pământul. Zguduituri. Elicea pornește din nou și îl duce pe pământ în fața aerogării. Georgescu Paul coboară din cabina de conducere și vine la noi surâzător: Știți la satul acela când am venit în jos și m’am uitat eu pe urmă, pe fereastră... Da. Ce se întâmplase ? O, nimic, surâde Georgescu Paul, acum o săptămână aterizasem eu acolo, avusesem o pană. Și oamenii m’au primit foarte bine. Și acum când am trecut din nou, m’am simțit obligat să le fac un compliment cu avionul. Un compliment cu avionul, simt încă în creier. Reverența II a avut o dimensiune de o sută de metri. Georgescu Paul e blond, are o mustață scurtă și un surâs subtil, spiritual. El și cu încă doi sunt cei trei piloți ai Laresului pe linia de aproape 800 kilometri, București, Galați, Chișinău, Cernăuți. Ceilalți doi sunt și ei în clipa de față pe aerodromul Galați. Ei cunosc mai de mult, din birourile aviației civile. Iată-1 apropiindu-se de avion pe Cululi Ion, tânăr, serios, într’o ținută corectă, îmbrăcat cu o sobră eleganță și privind puțin trist un batalion de cavalerie care face instrucție în câmp, dincolo de aerodrom. Iată-l și pe Nicolae Ion, robust, vânjos, cu fața arsă de vânturi, îmbrăcând costumul complect de piele pentru a duce avionul mai departe spre Chișinău. Pregătiri de plecare. Patru oameni trag sdravăn în câteva rânduri de elice până ce motorul pornește. Mecanicul la postul lui accelerează. Pe cele două țevi de eșapament ies flăcări. Niculaie Ion se suie și el lângă mecanic. In cabina de pasageri, eu singur. Totul e gata pentru plecare. Atunci motorul avionului, cârma, aripioarele sunt încercate, puse la un maximum de probă. In fața roților mai sunt cele două piedici înalte, cale numite și elicea se învârtește cu toată puterea, sârmele de comandă funcționează ca în timpul sborului, avionul trepidează, se smucește dar nu poate porni. Pe sub el vâjâie un vânt puternic care smulge firele de iarbă, scoate praf dintr’un pământ neted. Cârma a mers, motorul accelerat până la exasperare, n’a plesnit. Atunci Niculaie Ion îl încetinește. Deoparte și de alta doi oameni așteaptă cu ochii țintă la cabina lui. Semn. Cei doi oameni se reped și ridică piedicile de lemn din fața roților. Elicea începe să sbârnâie puternic. Din nou satul milităresc din partea oamenilor care rămân pe pământ. Din nou câmpul fuge în urmă și la un moment dat elicea își încetinează mersul de-ți vine să crezi că s’a defectat ceva, pentru că în clipa următoare să pornească năprasnic târând avionul după ea, în aer. Umbra lui imensă, uriașe, aleargă peste casele din mahalaua de nord a Galaților. Din nou la o mie de metri Pe urmă, cu cât ne urcăm, se subțiază, devine tot mai mică. Pe dedesuptul avionului se întind de jur împrejur apele tulburi ale lacului Brateș. Și se vede pe Dunăre cum un vapor coboară spre Reni. Trecem Prutul încolăcit ca un șarpe. Și încep peisagiile smârcoase ale bălților din sudul Basarabiei. Pe ele și pe dealurile multe care aveau să urmeze, le las pentru începutul reportajului despre Basarabia. Sunt încă multe lucruri de spus chiar făcând abstracție de peisaj. Dar înainte de a-l părăsi pentru a relata numai întâmplările din interiorul avionului, să povestesc despre râpi și despre morile de vânt, care au adus o notă pasionantă în desfășurarea pământului de dedesupt. Nici casele, nici oamenii, nici pădurile, nu sunt atât de frumoase ( văzute din avion cum sunt râpile, s prăpăstiile oricât de mici dintre două dealuri. Ele atrag ochiul și îl pasionează. Râpile văzute din avion par cratere sdrențuite, monstruozități geografice, pământul e chinuit, se prăbușește, se ridică, se rupe, pare o plagă, o rană adâncă. După monotonia lanurilor de grâu din Muntenia, râpile scorburoase, prăpăstioase, ale Basarabiei au încântat ochiul, au inflamat retina. Nici orașele peste care am sburat, nici râurile, nici pădurile, n’au fost atât de frumoase, atât de pasionante ca fâșiile de pământ brăzdate de ziduri adânci, de prăpăstii, îmi dau seama că voiajul cu aeroplanul pe deasupra munților trebuie să fie de o extraordinară frumusețe. Și pe urmă au fost morile de vânt. Pe câte o creastă de deal, la marginea satelor, cum aveau aripi și băteau cu ele aerul, fără să poată să se ridice, morile de vânt păreau niște aeroplane ratate. Apariții grotești, broaște țestoase, pe lângă aeroplanul superb care trecea pe deasupra lor sbârnâind din elice. Prin fereastra din față se văd capetele cu cască de piele ale mecanicului și ale pilotului cum se apleacă unul spre altul strigânduși tare câte un amănunt al drumului, câte o reflecție. Aviatorii conduc. Avionul are dublă comandă și amândoi au mâinile încleștate pe maneta de conducere. In față, joacă globul luminos al busolei. Și dedesupt, pe un tablou metalic zeci de aparate de înregistrare, de semnalizare. Iată unul a cărui inscripție impresionează: Avertizor de incendiu. Au fost atâtea aeroplane care s’au aprins în înaltul cerului și s’au prăbușit la pământ. Cu capul pe fereastră între a celor doi aviatori, privesc. Niculae Ion se uită la mine și zâmbește. Când aterizăm pe aeroportul Chișinău, un băiat tânăr, cu uniforma bleu-marin a aviației civile, salută militărește când cobor cele două trepte ale scării metalice. Și aici sunt batalioane de soldați în câmp. Tragere. Se aud trosnind unul după altul, sutele de cartușe. Comandantul aeroportului sosește îmbrăcat cu o eleganță excesivă, cu gesturile și felul politicos al unui om care se află într-un salon cu lume bună. Avionul uriaș care consumă mari cantități de benzină e alimentat din nou. La o sută de kilometri departe de Chișinău descopăr că nu sunt singur în cabină. O muscă se plimba în interior, între ferestre. Lucrul mi s'a părut demn de toată atenția și cum sburam pe deasupra unui peisaj monoton, timp de un sfert de oră m’am gândit ce să fac cu ea, dacă să o omor sau nu, îmi ziceam : dacă nu omor înseamnă că sunt superstițios, că mi-e teamă ca din pricina acestui asasinat s’ar putea prăbuși avionul. Dar și dacă o omor sunt sigur că avionul nu se poate prăbuși și atunci e inutil să-mi încerc curajul în acest fel. Iată cu ce se poate ocupa un om la o mie de metri înălțime, după cinci ore de sbor cu avionul. Din aceste preocupări m’a scos Niculaie Ion care mi-a ciocănit în geam și mi-a întins un pachet mare cu bomboane. In clipa aceasta, în stânga, s'a văzut Dorohoiul. Iar dedesupt, se desfășura 1500 KILOMETRI CU AVIONUL La o mie de metri