Vremea, iulie-decembrie 1934 (Anul 7, nr. 344-368)

1934-07-08 / nr. 345

8 -8 IULIE 1934 REPORTAJ Ora 7 într-o dimineață de Iu­nie în piața palatului regal. Mași­na albastră a Aviației Civile por­nește pe străzile proaspăt udate de stropitori. Bulevardul Brătia­­nu aleargă în urmă cu arborii lui, cu fațadele albe, verticale ale ca­selor înalte și de o arhitectonică frumusețe. Piața Victoriei largă, cu marginile foarte depărtate, deschide subit o nouă perspecti­vă. E primul contact cu viitoarea senzație, presimțită, a sborului aerian. Desfășurare de câmpii, de noi orizonturi, aeroportul Bă­­neasa. Mașina albastră cu aripi picta­te pe ușile ei largi virează pe câ­teva alei cu pietriș și se oprește. In clipa aceia, la câteva zeci de metri, în câmp, se vede avionul, mare, galben, pregătit. Elicea bate regulat aerul, câțiva oame­ni se învârtesc în jurul lui, pregă­tiri. Pregătiri de sbor. Acolo teh­nice. Arii biurocratice. Coman­dantul aeroportului, doi funcțio­nari, răsfoesc cu degete febrile hârtii, foi de drum, foi de încăr­cătură, foi de alimentație. Trag linii, complectează rubrici, așează indigouri. Prima întrebare: câte chilograme aveți ? Călătorul răs­punde : șaptezeci. A doua între­bare : în caz de accident mortal cui lăsați asigurarea ? Testament vasăzică. Dar călătorul se intere­sează imperturbabil : cât e asigu­rarea ? Șeful serviciului de trafic răspunde: opt sute de mii de lei. Călătorul răspunde și el: Logod­nicei mele, domnișoara... Călăto­rul e fericit. Opt sute de mii de lei. Numai oamenii care sbor cu avionul mai pot face astăzi un tes­tament în valoare de un milion. In câmp elicea se învârtește, aici ci­frele se înscriu una după alta. Că­lătorul semnează contractul de a­­sigurare. Alt călător citește pla­cardele afișate pe pereți. Iată una din partea consulatului turc : Domnii călători pentru Istambul care au la ei aparate fotografice, sunt obligați ca înainte de suirea în avion să le predea autorități­lor portului pentru sigilare, chiar dacă aparatele se află în baga­jele d-lor. Aparatele nesigilate vor fi confiscate la Istambul, etc., etc. Turcii nu vor ca Turcia să fie fotografiată din avion. Turcii vor ca Turcia să fie fotografiată din submarin. Cine spunea că la Is­tambul nu se mai poartă fes ? Domnii călători dacă se poate, să închidă chiar ochii... Aceste reflecții fiind făcute, că­lătorii trebue să se grăbească pen­­tru că avionul e gata de plecare. Altă aleie cu pietriș care scârțâie sub pași și pe urmă câmpul de de­colare. Pilotul e sus. In jurul a­­vionului sunt vreo zece oameni. Se suie numai doi. Cei doi călă­tori care au venit cu mașina al­bastră din piața palatului regal. Cei doi călători sunt: un domn din Galați cu pălărie de pai și pantaloni albi, și cu în capul gol și cu haine bleu-marin. Nici unul nici altul n’am mai fost cu aero­planul. In aeroplan sunt patru fotolii de paie căptușite cu piele, confortabile, în care ne așezăm. In dreptul fiecăruia e o fereastră rotundă prin care se vede cum oamenii rămași jos se dau la o­­parte. Motorul avionului sbârnie deodată foarte puternic, prin fe­restre se vede cum oamenii de jos iau poziții drepte salutând mi­­litărește și câmpul începe să fugă înapoi, din ce în ce mai repede. La urmă se aude din timp în timp o hodorogeală, e partea de jos a avionului care se târșâse pe pă­mânt. Pe urmă nu se mai aude. Zgomotul elicei încetase câteva clipe bătând a­erul cu o viteză în­cetinită, am crezut chiar că avio­nul se va opri, motorul abia se mai auzea. Nu era decât o pauză înainte de marele eveniment al decolării. In liniștea relativă care începea să se întindă în avion și peste câmp, motorul s’a deslănțuit deodată, formidabil. Pilotul care îl lăsase câteva clipe au­ralenti, s’a înțepenit bine în scaun și a a­­păsat pe accelerator, cu sete, până în fund cum ai înjunghia cu cuțitul un dușman. Motorul a în­ceput să urle, elicea să se învâr­tească năpraznic. Și peste câteva clipe eram la o sută de metri în a­er. A doua sută a venit dela sine. Atunci avionul s’a înclinat mult, pe o coastă, aripile dreapta s’au ridicat vertical din în spre cer, cele din stânga au co­­borît spre pământ. Avionul făcea un ocol de salut pe deasupra ae­roportului. Se vedea hangarul cu ușile deschise și oamenii din fața lui. Pe urmă din nou sbor orizon­tal, ridicare mai înaltă în aer. Și prin fereastră, Bucureștiul nu mai mare ca o mahala. Nu e nevoie să porți ochiul dintr'o parte în alta a lui, încape tot în aceiași u­­nică, nemișcată privire. La înce­put când avionul se aplecase pe o coastă, casele văzute într-o pers­pectivă nouă, sburând adică timp de câteva clipe perpendicular pe fațadele lor, linia verticală a co­loanei vertebrale fiind de data a­­ceasta paralelă cu pământul, ele au părut deodată stranii, au sur­prins ochiul. Când aripile au re­devenit orizontale, orașul a fost dedesupt în întregime. Depărta­rea pune între el și noi un voal de ceață. Casele încă distincte la în­ceput, în liniile lor generale, în­cep să se confunde una cu alta. Paraju^noroaie de acizi caustici roaâe.r^^^@*?~~*ănâncă fiecar­e casă, le dizolvă. Bucureștul a dis­părut în dimineața aceia, ca o miniatură fidelă a lui, de zinc, bă­gată într’o baie de vitriol. Dizol­vat. Dizolvat de înălțime, de depăr­tare, de viteză, de sborul aerian al avionului. Acum oamenii de jos, orașul, pare pradă unui eveni­ment, unei dispariții iar un tu care te găsești întreg, precis și catego­ric întreg spre deosebre de cum crezuse și altădată, când privind avioanele de pe pământ îți închi­puiai că acolo sus oamenii sunt mai mici, că se petrec unele eve­nimente cu ei. Nu se petrece nici un fel de eveniment. Ești tot tu, adevărat, întreg, neîmpuținat cu nimic. Oamenii de pe pământ, da. Cu ei s’au petrecut unele lucruri. Ei sunt acei care au devenit mici, depărtați. Viața, realitatea, sunt în avion. Visul, neverosimilul s’au mutat pe pământ. Senzația sborului La întrebarea: Cum e când sbori ? care a stat atâta vreme în mintea mea și de care sunt sigur că stă în mintea tuturor oamenilor ce n’au sburat, nu se poate răs­punde. In ceia ce mă privește, pri­ma impresie pe care mi-a sugera­t-o pământul desfășurându-se de­desupt, a fost că a trebuit să re­cunosc dintr’odată frumusețea — într’un anume sens — a ideilor de muncă, de proprietate colectivă. Unele cărți despre Rusia mă fă­cuse să o bănui. Sborul cu avio­nul a desăvârșit-o. Din avion o­­goarele de grâu se văd atât de mici încât parcă toată țara româ­nească ar fi despărțită bucățică cu bucățică, în mici, în meschine brazde de pătrunjel. Nu mai mare decât o brazdă de pătrunjel se vede fiecare ogor. Brazdă de pă­trunjel lângă brazdă de pătrunjel, o țară întreagă împărțită cu cân­tarul de farmacie. Această prive­liște supără ochiul, îl sâcâie, îl e­­nervează, face să se trezească în el pofta de o viziune mai largă, de câteva ogoare vaste care să treacă dela un capăt la altul al o­­rizontului. Această pledoarie pen­tru ideile colectiviste iscată în in­teriorul ochiului sâcâit de mes­china împărțire a pământului, a fost prima impresie pe care mi-a furnizat-o sborul cu avionul la o mie de metri înălțime. Senzația acestei înălțimi n­u ai decât atunci când privești exact în jos, vertical și e atât de puternică încât peste câteva clipe creierul nu o mai suportă, se aneantizea­­ză. Trebue întrerupt și revenit iară. Trebue privit orizontal, câm­piile care se desfășoară în depăr­tare la zeci de kilometri și după ce ochiul s’a obișnuit cu această perspectivă, adus repede și făcut să privească drept în jos, exact dedesupt. Atunci îți dai seama cât de sus, cât de extraodinar de sus te afli. Senzația înălțimii.Simți un sfert de clipă cât de jos, cât de dedesupt e pământul. Pe urmă nu-ți mai poți da seama direct, pe calea simțurilor derutate ci cel mult raționând, făcând compara­ții. Dându-ți de exemplu seama că acea turmă de oi pe care o văzu­­se și păscând pe pământ, era în realitate de vaci. Un soare puternic arde dela un capăt la altul câmpiile netede ale țării. Avionul pare că stă pe loc, ai timp să privești fiecare lucru până te laturi. O fântână cu cum­pănă la o răscruce de drumuri. O biserică albă cu acoperiș de tablă zincată într’un sat. O căruță cu doi cai cum aleargă pe un drum șerpuit ridicând în urma ei un nor de praf. Iar mai departe, câte un fragment de pădure, verde, cu arborii amestecați unul cu altul fă­când un fel de covor continuu... Și de la un timp, în stânga, siluetele munților. Iar aici aproape, dede­supt, oamenii ieșiți la prășitul po­rumbului. Țara e la muncă. Nu­mai în cămașe și ismene se văd grupuri, grupuri cum înaintează cu sapa spre mijlocul ogorului. Pe acolo pe unde au trecut, pă­mântul răscolit are altă culoare, e mai negru. O linie ferată taie câmpul în două și un tren petroli­fer aleargă dela Ploești deadrep­­tul spre Cerna-Voda. In avion, cei doi pasageri așe­zați în fotolii, privesc într’o parte și în alta. La un moment dat unul dintre ei face o descoperire sen­zațională. Umbra avionului pe pă­mânt. Ca o pasăre uriașe ea tre­ce peste ogoarele de grâu, peste sate,peste acoperișurile caselor. De abia atunci ne dăm seama de viteza fantastică pe care o avem. Aici sus, nici n’am fi putut bănui. Aici sus nu sunt decât cele patru aripi, două într’o parte, două în cealaltă. Și la urmă se vede coa­da avionului cum vine după noi. Pentru că în fotoliul din spate început să ardă soarele prin fe­­­reastră, mă mut în față, exact în­tre aripile avionului. Când el se apleacă pe o coastă aripile se ri­dică drept în sus și îmi șterg din fața ochiului peisagiul. Avionul cade uneori prin aier câte doi, trei metri. Ne-am obișnuit. Dar deasupra unui sat din care nu apucasem să vedem decât ar­borii și acoperișurile de stuf ale caselor, mersul avionului se schimbă deodată. I­ simțim cum începe să cadă. De data aceasta nu o treaptă de câțiva metri, ci mult, cu botul în jos, spre pământ. Satul de dedesupt venea vertigi­nos înspre noi. Era fără îndoială o cădere. A ținut peste o sută de metri. Senzația foarte plăcută la început era pe cale să se transfor­me în panică la vederea pămân­tului, care se apropia, când elicea a sbârnâit deodată mai puternic și avionul și-a reluat mersul normal, liniștit. Atunci, prin fereastra din față, prin care se vedeau capetele celor doi conducători, pilotul și mecanicul, Georgescu Paul, pilo­tul, a privit înăuntru și a surâs. I-am răspuns și noi tot cu surâ­suri. In județul Buzău, peisagiul până atunci numai lanuri uniforme de grâu, se schimbă. Iată o baltă de apă lunguiață cu o formă ciudată, de monstru convulsionat, epilep­tic. Iată câteva pogoane de pă­mânt bolnave, pe care nu crește nimic, par roase de lepră, atrage și irită ochiul în acelaș timp, îl e­­xasperează. Pe linia ferată care merge la Brăila aleargă un tren de marfă, câteva zeci de vagoane încărcate cu scânduri albe. Un drum plantat pe o parte și pe alta cu plopi în­­nolți e de o frumusețe rară, și um­bra avionului îl taie perpendicu­lar. In zare, pe partea dreaptă în­cep să lucească ochiuri de bălți înșirate una după alta, apă. Și dintre ele se ridică în aier munții Măcinului, tăcuți, negri. Brăila rămâne în dreapta, un mușuroi de case, nimic mai mult. Și trecem Siretul care își spre Dunăre apele pline de duce nă­mol. La confluența lui, pe un dâmb de pământ, Țiglina, cu ca­zărmile înalte și albe, leagănul marinei militare. Și drept în față se vede aeroportul Galați cu ușa hangarului larg deschisă, gaură neagră în clădirea uriașe de be­ton. Avionul coboară straturile de f­er în diagonală. Trecusem cu mult de aeroport și încă mai eram foarte sus, când două evenimente se produc unul după altul. Avionul se apleacă mult pe o coastă, printre aripile lăsate în jos se văd casele Gala­­țiului și în aceiaș clipă, deasupra orașului motorul se oprește deo­dată. E surpriza unei liniști subi­te, teama de a nu cădea peste o­­raș. Avionul redevenit orizontal, apropiindu-se din clipă în clipă de pământ, deabia atunci îți dai seama de viteza fantastică pe care o are. Acoperișurile caselor urcă în sus, sunt deabia la câțiva me­tri, crezi că avionul are să le a­­tingă. Contact cu pământul. Zgudui­turi. Elicea pornește din nou și îl duce pe pământ în fața aerogării. Georgescu Paul coboară din ca­bina de conducere și vine la noi surâzător: Știți la satul acela când am venit în jos și m’am ui­tat eu pe urmă, pe fereastră... Da. Ce se întâmplase ? O, nimic, su­râde Georgescu Paul, acum o săptămână aterizasem eu acolo, avusesem o pană. Și oamenii m’au primit foarte bine. Și acum când am trecut din nou, m’am simțit o­­bligat să le fac un compliment cu avionul. Un compliment cu avionul, simt încă în creier. Reverența II a avut o dimensiune de o sută de metri. Georgescu Paul e blond, are o mustață scurtă și un surâs subtil, spiritual. El și cu încă doi sunt cei trei piloți ai Laresului pe linia de aproape 800 kilometri, București, Galați, Chișinău, Cer­năuți. Ceilalți doi sunt și ei în clipa de față pe aerodromul Ga­lați. Ei cunosc mai de mult, din bi­rourile aviației civile. Iată-1 a­­propiindu-se de avion pe Cululi Ion, tânăr, serios, într’o ținută co­rectă, îmbrăcat cu o sobră ele­ganță și privind puțin trist un ba­talion de cavalerie care face in­strucție în câmp, dincolo de aero­drom. Iată-l și pe Nicolae Ion, ro­bust, vânjos, cu fața arsă de vân­turi, îmbrăcând costumul complect de piele pentru a duce avionul mai departe spre Chișinău. Pregătiri de plecare. Patru oa­meni trag sdravăn în câteva rân­duri de elice până ce motorul pornește. Mecanicul la postul lui accelerează. Pe cele două țevi de eșapament ies flăcări. Niculaie Ion se suie și el lângă mecanic. In cabina de pasageri, eu singur. To­tul e gata pentru plecare. Atunci motorul avionului, cârma, aripioa­rele sunt încercate, puse la un ma­ximum de probă. In fața roților mai sunt cele două piedici înalte, cale numite și elicea se învârtește cu toată puterea, sârmele de co­mandă funcționează ca în timpul sborului, avionul trepidează, se smucește dar nu poate porni. Pe sub el vâjâie un vânt puternic care smulge firele de iarbă, scoate praf dintr’un pământ neted. Câr­ma a mers, motorul accelerat până la exasperare, n’a plesnit. Atunci Niculaie Ion îl încetinește. Deo­parte și de alta doi oameni aș­teaptă cu ochii țintă la cabina lui. Semn. Cei doi oameni se reped și ridică piedicile de lemn din fața roților. Elicea începe să sbârnâie puternic. Din nou satul milităresc din partea oamenilor care rămân pe pământ. Din nou câmpul fuge în urmă și la un moment dat eli­cea își încetinează mersul de-ți vine să crezi că s’a defectat ceva, pentru că în clipa următoare să pornească năprasnic târând avio­nul după ea, în a­er. Umbra lui imensă, uriașe, aleargă peste ca­sele din mahalaua de nord a Ga­laților. Din nou la o mie de metri Pe urmă, cu cât ne urcăm, se subțiază, devine tot mai mică. Pe dedesuptul avionului se întind de jur împrejur apele tulburi ale la­cului Brateș. Și se vede pe Du­năre cum un vapor coboară spre Reni. Trecem Prutul încolăcit ca un șarpe. Și încep peisagiile smârcoase ale bălților din sudul Basarabiei. Pe ele și pe dealurile multe care aveau să urmeze, le las pentru începutul reportajului despre Basarabia. Sunt încă multe lucruri de spus chiar făcând abstracție de peisaj. Dar înainte de a-l părăsi pentru a relata nu­mai întâmplările din interiorul a­­vionului, să povestesc despre râpi și despre morile de vânt, care au adus o notă pasionantă în desfă­șurarea pământului de dedesupt. Nici casele, nici oamenii, nici pă­durile, nu sunt atât de frumoase ( văzute din avion cum sunt râpile, s prăpăstiile oricât de mici dintre două dealuri. Ele atrag ochiul și îl pasionează. Râpile văzute din avion par cratere sdrențuite, mon­struozități geografice, pământul e chinuit, se prăbușește, se ridică, se rupe, pare o plagă, o rană adân­că. După monotonia lanurilor de grâu din Muntenia, râpile scorbu­­roase, prăpăstioase, ale Basara­biei au încântat ochiul, au infla­mat retina. Nici orașele peste care am sburat, nici râurile, nici pădurile, n’au fost atât de frumoa­se, atât de pasionante ca fâșiile de pământ brăzdate de ziduri a­­dânci, de prăpăstii, îmi dau sea­ma că voiajul cu aeroplanul pe deasupra munților trebuie să fie de o extraordinară frumusețe. Și pe urmă au fost morile de vânt. Pe câte o creastă de deal, la marginea satelor, cum aveau ari­pi și băteau cu ele aerul, fără să poată să se ridice, morile de vânt păreau niște aeroplane ratate. A­­pariții grotești, broaște țestoase, pe lângă aeroplanul superb care trecea pe deasupra lor sbârnâind din elice. Prin fereastra din față se văd capetele cu cască de piele ale me­canicului și ale pilotului cum se apleacă unul spre altul strigându­­și tare câte un amănunt al dru­mului, câte o reflecție. Aviatorii conduc. Avionul are dublă co­mandă și amândoi au mâinile în­cleștate pe maneta de conducere. In față, joacă globul luminos al busolei. Și dedesupt, pe un tablou metalic zeci de aparate de înregis­trare, de semnalizare. Iată unul a cărui inscripție impresionează: Avertizor de incendiu. Au fost a­­tâtea aeroplane care s’au aprins în înaltul cerului și s’au prăbușit la pământ. Cu capul pe fereastră în­tre a celor doi aviatori, privesc. Niculae Ion se uită la mine și zâmbește. Când aterizăm pe aeroportul Chișinău, un băiat tânăr, cu uni­forma bleu-marin a aviației civile, salută militărește când cobor cele două trepte ale scării metalice. Și aici sunt batalioane de soldați în câmp. Tragere­. Se aud trosnind unul după altul, sutele de cartușe. Comandantul aeroportului sosește îmbrăcat cu o eleganță excesivă, cu gesturile și felul politicos al u­­nui om care se află într-un salon cu lume bună. Avionul uriaș care consumă mari cantități de benzină e alimentat din nou. La o sută de kilometri departe de Chișinău descopăr că nu sunt singur în cabină. O muscă se plimba în interior, între ferestre. Lucrul mi s'a părut demn de toată atenția și cum sburam pe deasu­pra unui peisaj monoton, timp de un sfert de oră m’am gândit ce să fac cu ea, dacă să o omor sau nu, îmi ziceam : dacă n­u omor în­seamnă că sunt superstițios, că mi-e teamă ca din pricina acestui asasinat s’ar putea prăbuși avio­nul. Dar și dacă o omor sunt si­gur că avionul nu se poate pră­buși și atunci e inutil să-mi încerc curajul în acest fel. Iată cu ce se poate ocupa un om la o mie de metri înălțime, după cinci ore de sbor cu avionul. Din aceste preocupări m’a scos Niculaie Ion care mi-a ciocănit în geam și mi-a întins un pachet mare cu bomboane. In clipa acea­sta, în stânga, s'a văzut Doro­­hoiul. Iar dedesupt, se desfășura 1500 KILOMETRI CU AVIONUL La o mie de metri

Next