Vremea, iulie-decembrie 1936 (Anul 9, nr. 444-468)
1936-10-04 / nr. 457
VREMEA A apărut in Editura Fundațiilor Regale TINEREȚE de LUGA DEMETRIUS Duminica 4 Octombrie 1936 ^ 9 editura vremea lui 50! Dacă nu-mi pot pierde încrederea în misiunea istorică a României și în vigoarea ei intelectuală— este mai ales pentru că, de douăzeci de ani, ne depărtăm necontenit de Titu Maiorescu. Niciodată , a fost mai departe, mai strein și mai indiferent T?u Maiorescu decât astăzi. Indiferența >e această primă instanță a istoriei... Mihai Eminescu a scăpat de mult de sub tutela critică și filozofică a lui Maiorescu. Astăzi mai ales, Eminescu reprezintă pentru ©oi acel secol al XIX-lea românesc, naționalist și „mistic” împotriva căruia a luptat ,Junimea”, Titu Maiorescu și Caragiale. Un secol al XIX-lea străbătut de o uriașă voință de creație: creație de Stat românesc, de cultură românească ,,grandoasă’ (avându-și modelele de adreptul în Renaștere sau în antichitatea clasică, se scriau epopei, se imita Leonardo da Vinci). Firește, încercările acelea „grandoase" arareori erau justificate de talent sau măcar de geniu.. Din punct de vedere al criticii literare, Titu Maiorescu a avut fără îndoală dreptate. ..beție de cuvinte”, „formă fără fond”, toate formulele acestea ironice sau didactice erau juste. Dar ce n’a putut înțelege Titu Maiorescu, și ceiace prețuia un Furt mai mult decât o Ștefania, dă prea retorică sau o Filozofie improvizată — este voința de creație a primelor generații din sec. XIX. O voință de creație nebunească, înspământătoare, singura jumătate de secol când au fost și Românii megalomani, când se credeau centrul atenției universale, și voiau să facă în douăzeci de ani ceiace alte State norocoase și bogate făcuseră în trei sute de arii. Ceiace caracterizează întreagă această epocă este setea de monumental, de grandios, orientarea artiștilor și a scriitorilor către cei mai mari maeștri (dea dreptul la Biblie, la Homer, la Cervantes, la Shakespeare și la Rafael). Apoi, un sincer sentiment de colaborare, de solidarizare în creație, oricine era chemat, și erau toți aleși !,feriți băeți!), pentru că întreg poporul românesc este un popor ales (românul e viteaz, e bin, e „poet” ). Nu ți se cere decât să colaborezi; geniul și virtuțile sunt în tine, întrucât faci și tu parte dintr un popor excepțional. Optimism civic, mesianism românesc. Fiecare român avea o datorie: să facă marele bine pe care participarea sa la un popor ales îi îngăduia să-L facă. Și ce nu putea face românul din prima jumătate a secolului XIX ? Putea să facă un Stat (și l-a făcut). putea, să facă reforme sociale care „să înmărmurească Europa", putea să facă o nouă limbă românească. „Maimuță reală a Europei”. s’a spus mai târziu. Cred că e o judecată pripită; oamenii noștri voiau să întreacă Europa; ei se simțeau „zorile unei noi umanități”. începeau o „nouă istorie". Oamenii. Renașterii era voiau să maimuțărească antichitatea; conștiința demmitării lor umane la spunea, însă, că o pot ajunge și chiar întrece. „Renașterea" noastră a fost mult mai puți norocoasă; umanismul nostru n’a transformat prea repede rn filologie și istorie, ca să ne apărăm latinitatea și drepturile; orice valoare grecorlatină pe care o descopeream, o transformam un instrument de luptă și de afirmare, niciodată un obiect de contemplație. Cu toate acestea, gestul dominant al secolului XIX este un gest al Renașterii, creație pe mari modele, conștiința demnității umane, mesianism românesc. ..Dumnezeu era cu noi’. Această nerăbdare a creației caracterizează pe toți marii români din secolul XIX: bălcescu Heliade Rădulescu, Hasdeu, Eminescu. Chiar Mihai Eminescu, atât de zgârcit cu paginile sale publicate, și pe care critica ni-l dă de exemplu pentru extrema lui conștiinciozitate .— este un nerăbdător al creației. Zece mii de pagini de manuscrise nu cuprind numai munca lui de șantier, varinte e și șlefuirea versurilor sale geniale; cuprind nenumărate nuvele, piese de teatru, pagini de filozofie, încercări de politică și istorie, până și econome planul unor grcjic etici comparate. Astfel se pregătea cel mai concentrat scriitor român al veacului! Când se va face o morfologie culturală a sec. XIX românesc, se va vedea cât e de aproape de Heliade Rădulescu, Eminescu Bălcescu și Etalden, și cât e de departe de Maiorescu și „Junimea”. Cu Eminescu începe totuși o polaritate funestă culturii românești: cărturarii și oamenii politici sunt pentru sau contra Europei, înainte de Eminescu ■— la Floriade Rădulescu și, mai ales, la Hasdeu — cultura românească se situa altfel față de Europa. Avea curajul să așeze față în față, în raport de egalitate. Nu copiam Europa, nici nu o respingeam — ci ne măsurăm cu ea. Hasdeu, marele naționalist, nu are nrici un sentiment de inferioritate față de Europa. In articolele sale politice, compara adesea România cu Italia. Nu avea sentimentul că participă la o cultură mică, meschină sau modestă (așa cum credea, bunăoară, Maurescu și Caragiale). De aceia găsim la Bălcescu, Heliade Rădulescu și Hasdeu cea mai bună atitudine spirtuală și politică față de Europa pe care o poate avea România modernă. Dela Eminescu încoace, ne zbatem ridicul intrio- luptă sterilă: ne acuzăm rarii pe alții că suntem „reacționari” sau „occidentalizați”, că „mirosim, o opincă” sau că „maimuțărim Parisul” — ca și când asta ar fi problema culturii romănești. Am arătat de mai multe ori că asemenea discuți (pro sau contra Europei) n'au nici un rost, și că cele mai românești genii creiatoare din Cantemir, un Hasdeu, un Eminescu, un Iorga) s-au realizat tocmai prin asimilarea uneia sau a mai multor culturi europene. Geniul românesc — ca orice geniu etnic — se manifestă rezistând, opunându-se, alegând și respingând. Să ne reîntoarcem însă la tema acestui artcol, la depărtarea culturii românești contemporane de Titu Maiorescu. Depărtarea aceasta (mai precis indiferența față de Maiorescu) nu e un fenomen singular. semne specifice Sunt o sumă de care îl însoțesc. Trecând, de data aceasta, peste mișcarea Gândirii și a Cuvântului ca și peste cursurile universitare ale profesorului Mae Ionescu — și apropindu-ne de ultimii ani, recunoaștem câteva semnificative atiudini mai ales în activitatea „tnerei generați”. Generație care intră în arenă tumuluosconstentă de o mare misiune, optimistă, necritică, într’un dra f „mistică”. Un om obișnuit cu filozofia culturii nu are de ce să se teamă de acest termen; au existat nenumărate faze: „mistîce" în culturle occidentale, și țările respective n’au avut decât de câștigat. Mama că, în România modernă, mistica propriu zisă n’a prins radacini adânci. A fost mai mult, un fenomen profetic. Atitudinea „mistcă” s’a aplicat în alte zone decât ale teologiei. Credincioși firei noastre, extra teologale f mai exact, dincolo de dezbatere neologică.. de pasiune individualis >*•«•»■ —'Mema ultimei, am păstrat din „mîstică" numai gestul inițial: iraționalismul, pasiunea, urgența, nevoia de prefacere totală. Mistica se fundează și se justifică pe o singură certitudine că din omul vechiu (păcătos) se poate naște un om nou (mântuit). Această credință — și această nădejde — se întâlnește proape in toate manifestările contemporane românești, nește mai ales în ceia ce. Se întâi greș, după părerea noastră, continuă a se numi politică, și care nu este altceva decât conștiința civilă și lupta civilă pe care am pierdut-o noi cam de mult. dela Heliade Rădulescu și Hasdeu (când „cetățeanul" încă nu se turmentase nu se bagatelizase, ci era conștient de demnitatea lui umană și de misiunea lui istorică: România nouă, jună). Nu este deloc întâmplător că o mișcare tinerească de dreapta își propune, prin cuvintele șefului ei, să „împace România cu Dumnezeu”. Așa nu vorbea decât Bălcescu sau Heliade Rădulescu. S’a crezut multă vreme că vigoarea inelectuală a unei națiuni atinge maximul în epocile de „naționalism”. Și s’a crezut astfel, pentru că multă vreme nu prea s’a știut până unde se întinde sfera noțiunii de „raționalism ”. Un anumit raționalism cunoscut și Evul Mediu, când înflorea scolastica, Dante și Meister Eckardt sunt tot atât de „raționaliști” pe cât sunt de „mistici”. Mult mai „raționaliști”„ în orice caz, decât anumiți filozofi ai Renașterii (an Pico della Miram,dola, un Campanella). Problema nu trebuie pusă astfel. Mult mai aproape de adevăr, mai conform realităț lor isorice, este celalt criteriu, al voinței de creație, al curajului de a înainta (în spațiu, în cunoaștere), al nerăbdării creiatoare. .Vigoarea intelectuală a României dintre 1321 1880 ni se pare, a unei, mult mai robustă decât epoca imediat următoare, epocă ce ține până la Războul pentru întregirea neamului (întreruptă de profetica apariție a lui N. Iorga). Pasiunea creiatoare, curajul marilor afirmații, nerăbdarea, optimismul, conștința parității cu Europa, un început de mecanism românesc (căruia i-a pus capăt, bru a Maiorescu și Caragiale) ■— toate acestea sunt inconestabil mai viguroase și mai fertile decât sentimentele de inferioritate trezite de critica maioresciana, decât iștiința că suntem o țară mică și un popoir de oameni necăjit Cu o asemenea conștiință nu se poate crea nimic; și nici nu sa creiat nimic. Spațiul critic este un lux pe care o cultură nu și-l poate permite decât târziu. „Spiritul critic” ca dominantă, firește; iar nu acel elementar instinct de cumpănire și echilibru, fără de care nu poate exista inteligență. „Spirit critic” avea din belșug, și Dane„ și Mester Eckardt, ca să nu mai vorbim de marii teologi creștini. Ar însemna să -mi înțelegem neme din istoria spiritului european, dacă am crede că „spiritul criticii” este tot una cu acel tardiv și obosit sceptic și, câteodată solemn, câteodată ironic, care a bântuit Occidentul Secolelor XVII-XIX. Dealtfel, « cei care au făcut prea mare caz de infertoență nu par a fi folosit-o cu curaj. Și-au trăit viața într-o continuă defensivă, temându-se să mă facă greșeli, să nu șrecaipromiă inteligența. Și cu toate acestea, actul fundamental al intergenții este îndrăzneala, curajul, „aventura”. Toate sintezele mentale, de la primitivi până în timpurile moderne, au fost în primul rând acte de curaj, îndrăzneli. Noi, care suntem încă prea săraci, nu ne putem permite ,spirit critic”; noi ne putem permite numai genii creiatoare, adică inteligența curajoasă, viguroasă. Marea inteligență a lui Tiu Maiorescu n'a cutezat să afirme, nu filozofie nici un lucru personal, de teamă să nu greșească. Și cu toate acestea, se spune că studiase adânc istoria filozofiei... MIRCEA ELIADE ȘTEFAN ION GEORGE . ..Argo“ (Colecția „Ideia Românească“ ȘTEFAN BACIU: Poeme de dragoste (ed. Revistei „Familia", Oradea) DINU SOARE : Tristeți Ca să încheem Nu cunosc o mai pasionantă cercetare decât aceea a debutanților în poezie. Lectura nu este mai niciodată compensată de frumuseți surprinzătoare, afară numai de cazul rar al poetului predestinat, care impune deja primele acorduri. In volumele tinerilor poeți de astăzi, revelația este din ce în ce mai dificilă, și cu toate acestea o anume naivitate a criticului este necesară, ca să străbată printre desișuri de poeme, în speranța unui vânat prețios. Căci cititorul de poezie este necontenit în, situaț a unui vânător, care se satisface cu pasiunea de a rătăci prin ținuturi necunoscute, deși adesea se 'ntoarce cu tolba goală sau aproape goală. Cel mai greu lucru nu este să surprinzi talentul, matur, care se impune ca o evidență, și dacă nu mi-ar fi teamă de zâmbetele scepticilor, aș spune că e mai usor să presimți un geniu decât să te descurci dintr'un mărăciniș sterp și să culegi floarea înăbușită a poeziei. E o cursă plină de peripeții aceea a căutătorului de poeme, într’un volum, în care stârnă ca, pastișa, ostentația tinerească complotează să te desorienteze. Mi-ar fi ușor să troicizez pe d. Ștefan Ion George, socotindu-i un mare poet, prin aproapentitatea de nume cu marele liric german, ar fi prea facil și nu se cuvine să aplicăm procedee prea drastice unor tineri, care, cine știe, cândva vor ajunge și la o afirmare deplină. Sunt in culegerea sa tonuri diverse, prea diverse, ca să fie autentice: reminiscențe de clasicism, amestecate cu influențe suprarealiste, îndrasneli alăturate naivităților, atitudini de fantezie umoristică și tristeți potosce. Prea multe drumuri, dar tot atâtea tentative de a capta poezia. Nu este aci toată noblețea unui debutant, râvnind să-și găsească o feșie spre un luminiș, o evadare din nesiguranțele lăuntrice, spre uz? Se cuvine dar să mergem și nai, pe drumurile abrupte ale inspirației sale, chiar cu riscul de a sângera puțin: e de-ajuns să simțim undeva un accent sincer, o sensibilitate fie și rudimentar exprimată, ca să rămânem împăcați cu noi înșine. Nu vreau să mă trădez cu nimic, față de acest ocolit preludiu și, după o cercetare atentă a poeților din Algov mărturisesc că d. Ștefan Ion George isbutește uneori să fie un poet elegiac, cu toate timpăciile sale. Transcriu Ano* Fe cerul tinereții norii fug și ochii se usucă 'n zare : viața mea nu știu cum s’o apuc ca să nu-mi fugă da sub picioare. Semnele noastre semf ramuri în ploaia arse de moarte, da vreme Prin luncă mei babac arfi—a oala după mielul răpit prea devreme O mut lasă capul pe un braț ca să și-l odihnească. Capul obosește, ca prins într’un Font, și ’n fos caută lung să privească. Tâlharul pe cruce, alături, tâlharul cel bun suntem noi. Ie pare fugar prin mături, sufletul se întoarce mapei Sunt multe nesigurante, multe rezerve de făcut asupra expresiei acestei scurte poeme, dar nu se poate nega că urn fior de sensibilitate se transmite act subteran, fluențe spirituale sau invazii de fapt, firește pașnice, și acceptă, fără nici o normă, orice contradicție, primește paradoxul cel mai imposibil în cele mai adânci celule ale lui de existență; în el am ajuns la situația cel puțin ciudată că naționalismul nu există real, în vieața însăși a lui, ci se clamează izolat de unii sau de alții, ca idee abstractă, și se propagă de puținii care îl mai prețuesc. Un oraș din Bretania, de pildă, din Scandinavia, din Anglia, respiră cu fiece firmă atâta viață autohtonă, cu fiece ulicioară sfâfa tradiție, cu fiece ins ce trece prin el atâta contact personal cu o întreagă ambianță de strămoșească familiaritate, încât aclama acolo o idee națională ar echivala cu, cel puțin. Din Cantilena (pg. 30) remarc o zădărnicie ridicoli. Nu se finalul, cu fantasmagoria trecu- reclamă cea ce există normad șî futur at^t dr sir—-r*!'v prinsă: ! mu't, de când vă duceai de mână prin piețele rotunde și, prin zăbrelele parcului, iii arătat uneori monstrul, care 'n apă se ascundea’am văzut niciodată nimic, dar mi-era frică, atunci când în optam pe picT. Trecea un om pe pod, cocoșat și mic, seara, când te rugam, sâ-mi privvit licurici Ceasul luneca încet, mai sus gearmiile reci pl ângeau in giergiuve! Când ai venit tu, parcă cheva s’a dus Vinul chitarelor picura din stele cu tot ce-am putut reține din volumul d-lui Ștefan Ion George, mai cităm și acest început simplu, sincer, din Cântecul orbului, prea lung, în totalitate, și prea naiv, în ultima lui parte. Toate lămpi te mă dor, Dar lampa cu care îmi deschizi Portița in fiecare seară nu mă doare. Am încercat de multe ori să te uit Dar îmi apăreai mei stăruitoare. Lumina ta, poate e mai tare dacă e a mea, pe care nu pot să o uit. Imi stai ca o așchie de răsărit t Tânărul poet brașovean, Ștefan Baciu, după un debut pin de multe promisiuni, se desprinde din sfera narcisismului său, de poet uimit de un mesagiu prezumat, continuând, foarte firesc, să scrie Poeme de dragoste. Adolescența d-lui Baciu se pare că a urmat un proces invers, căci înainte de obsesia iubirii a avut-o pe aceea a poeziei. De data aceasta, poetul iubește fiindcă se simte în primul rând îndrăgostit și apoi poet, cum singur o spune în Cântec de sfârfii. Toate aceste versuri le-am scris Cu pana mai puțin decât cu inima. Toate cuvintele din manuscris Sunt doar o saliă pe fruntea ta. N’aș putea spune că d. Baci« s’a depășit în noule sase poeme, «Iar e o atât de mare sinceritate în versul său, chiar când e laborios și dur, e atâta tinerețe în ritmul fristiierii sale, încât treci cu ușurință peste stângăcii și fatalele influențe. Este o tensiune reală în cântecul său. O sensație de coardă întinsă, care nu se poate să nu-și găsească într-o zi melodia proprie, armonioasă. Umanixându-se, r d~fof Pariu se precizează: Un fel de vigoare a visului, a nostalgiei, caracterizează simțirea acestui foarte tânăr poet, care trebue urmărit cu cea na-' mae atentierent departe acum De toate amintirile, atât de departe De fiecare sărut mă desparte Un hotar de vis și de fum rtă arde și nue doare Orice zi pe care am respirat-o împreună Cu frumusețea ta ireală, de lună Cu tămp’a apoape de soare. (Cântec pentru amintire) Sau această puternică imagine! Prietenă, spune, te-ai risipit in aerul ingust sau în flaut ! Lipsa ta e o durere totdeauna, teaștept In fiecare pădure, in vis și în vers te caut Ca cerul si carul mare pe piept Sau acest joc de ecouri lăuntrice: Nu știu nici tristețea ce e, azi cânt și nu dau glas Pajiștilor de amintiri pe cari am dormit Pentru voi umbre, și voci, mă dau cu un pas necontenit, care sunt semne neîndoetnice ale unei sensibilități ce va răsbate definitiv printre cuvinte, cu o luptă dărză,dar triumfală. Cine ar fi crezut că poezia d-lui D. Nanu, atât de austeră prin abstracția ei, să-și găsească un continuator evlavios ca d. Dinu Soare, care-și începe astfel dedicația către maestrul său: Acum, când ies în lume ți, pentru 'ntâia oară un sbor mai larg tind aripi intr'un înalt avânt. Tot gându'n drept spre tine, iar inima-mi, vioară. Vibrează de-armonia celui mai candid cânt.TM Ai vrea ca aceste versuri să închid simțirea 'ntreaga. Tot cântul de lumină ce 'n suflet simt vibrând. Un bloc să tac din ele, o statuă ce 'nclagă Tot ce sădiși cu statul Iu sufletu-mi și'n gând. Căci tu 'ngrijisi în mine cea mai suavă floare in sfânta 'nvățătură spre stele m’ai crescut Scriptura Poeziei curat luminatoare Tu puse-mi-ai la mână să-mi fie lege, seier— Și totuși, lucrul este, cum se vede, posibil, iar poema similară (Discipolul către învățător) mai continuă, pe acelaș ton și cu aceeași factură, încă șase strofe. Cu teme abstracte, tratate într-o uniformă manieră didactică, d. Dinu Soare alcătuește un volum de 172 de pagini. Inutil să mai cităm și ’’inuil să-i mai atragem atenția că altele sunt căile poeziei. POMPILIU CONSTANTINESCU la toate librăriile : j Pe la cincii până BalCHOCS de Ion călugării I opt nuvele o pt romane concentrate ! Cele două RomâniI CRON CA LITERARA privire înapoi. Vă schimbați culorile reapărut prumul I «fe STUDII CRITICE Maior Santorai flf. C. Probleme social militare care preocupă deopotrivă pe ofițerul activ ca și pe cel de rezervă. Volumul II sub tipar va apare la sfârșitul lunei, cuprinzând și Studii Crtice de orientare în știința militară și arta comandamentelor. DE Burghezia românească și raporturile ei cu orașul (continuare din pag. 4-al curent. Așa se mai explică însă și ușurința cu care primim și împrumutăm de oriunde orice fel de fapte sociale, politice, de idei, de curente de opinie publică, de-adreptul, fără un control rațional și cictic al lor, indiferent dacă și cât se poate din toate acestea potrivi și la noi, de la moda curentă și până la Legile fundamentale ale statului, de la curentele literare și artistice și până la formele ecomomice, pentru a se părări apoi imediat, cât nepăsare, și fără să urmărim mai departe urmările acestui joc de-a Europenii. Spiritul critic în această privință aparține burgheziilor naționale tememre așezate și instinctelor lor conservatoare. Dovada este, în ce ne privește, că țăranul e, în această privință, mult mai circumspect, și ea foarte greu prinde in mijlocul lui o noutate de import pentru simplă imitație; acolo domnește încă, pe lângă instinctul de conservare al masselor rurale, și ceva din spiritul acestei burghezii mici agrare de care era vorbit. Actuala așezare a orașului. In sensul de burghezie apusează, are, astfel, un caracter structural impropriu rolului care s-a atribuit în preocupările noastre politice, sociale și economice, șî urmează să ne revizuim în această privință atitudinea, concepțiile și acțiunea de până acum, în vederea schimbării structurei și raporturilor ei de toate felurile cu restul țarei. Este, evident, iar primul rând și o operă de selecționare, întrucât nu se pot neglija elementele de reală valoare românească care au sfârșit prin se forma, rare, este drept, un raport cu ceia ce se cheamă șî constitue efectiv orașul, și în conglomeratele noastre urbane. NI. DAVIDESCU