Vremea, iulie-decembrie 1936 (Anul 9, nr. 444-468)

1936-10-04 / nr. 457

VREMEA A apărut in Editura Fundațiilor Regale TINEREȚE de LUGA DEMETRIUS Duminica 4 Octombrie 1936 ^ 9 editura vremea lui 50! Dacă nu-mi pot pierde încrede­rea în misiunea istorică a Româ­niei și în vigoarea ei intelectuală­­— este mai ales pentru că, de douăzeci de ani, ne depărtăm ne­contenit de Titu Maiorescu. Nici­­odată , a fost mai departe, mai strein și mai indiferent T?u Ma­iorescu decât astăzi. Indiferența >e această primă instanță a isto­riei... Mihai Eminescu a scăpat de mult de sub tutela critică și filo­zofică a lui Maiorescu. Astăzi mai ales, Eminescu reprezintă pentru ©oi acel secol al XIX-lea românesc, naționalist și „mistic” împotriva căruia a luptat ,Juni­­mea”, Titu Maiorescu și Cara­giale. Un secol al XIX-lea stră­bătut de o uriașă voință de cre­a­ție: creație de Stat românesc, de cultură românească ,,grand­oasă’ (avându-și modelele de adreptul în Renaștere sau în antichitatea clasică, se scriau epopei, se imita Leonardo da Vinci). Firește, în­cercările acelea „grandoase" a­­rareori erau justificate de talent sau măcar de geniu.. Din punct de vedere al criticii literare, Titu M­aiorescu a avut fără îndo­ală dreptate. ..beție de cuvinte”, „for­mă fără fond”, toate formulele a­cestea ironice sau didactice erau juste. Dar ce n’a putut înțelege Titu Maiorescu, și ceiace prețuia un Furt mai mult decât o Ștefania, dă prea retorică sau o Filozofie improvizată — este voința de cre­ație a primelor generații din­ sec. XIX. O voință de creație nebuneas­că, înspă­mântătoare, singura ju­m­ătate de secol când au fost și Românii megalomani, când se cre­deau centrul atenției universale, și voiau să facă în douăzeci de ani ceiace alte State norocoase și bogate făcuseră în trei sute de arii. Ceiace caracterizează întrea­gă această epocă este setea de monumental, de grandios, orien­tarea artiștilor și a scriitorilor că­tre cei mai mari maeștri (dea drep­tul la Biblie, la Homer, la Cer­vantes, la Shakespeare și la Ra­fael). Apoi, un sincer sentiment de colaborare, de solidarizare în creație, oricine era chemat, și e­­rau toți aleși !,­feriți băeți!), pentru că întreg poporul românesc este un popor ales (românul e vi­teaz, e bin, e „poet” ). Nu ți se cere decât să colaborezi; geniul și virtuțile sunt în tine, întrucât faci și tu parte dintr un popor ex­cepțional. Optimism civic, mesia­nism românesc. Fiecare român a­­vea o datorie: să facă marele bi­ne pe care participarea sa la un popor ales îi îngăduia să-L facă. Și ce nu putea face românul din prima jumătate a secolului XIX ? Putea să facă un Stat (și l-a făcut). putea, să facă reforme sociale care „să înmărmurească Europa", putea să facă o nouă limbă românească. „Maimuță rea­lă a Europei”. s­’a spus mai târ­­ziu. Cred că e o judecată pripită; oamenii noștri voiau să întreacă Europa; ei­ se simțeau „zorile unei noi umanități”. începeau o „nouă istorie". Oamenii. Renașterii era voiau să maimuțărească antichita­tea; conștiința demm­itării lor uma­ne la spunea, însă, că o pot ajun­ge și chiar întrece. „Renașterea" noastră a fost mult mai puț­i no­rocoasă; umanismul nostru n’a transformat prea repede rn­ filolo­gie și istorie, ca să ne apărăm la­tinitatea și drepturile; orice valoa­re grecorlat­ină pe care o descope­ream­, o transformam un instrument de luptă și de afirmare, niciodată un obiect de contemplație. Cu toa­­te acestea, gestul dominant al se­colului XIX este un gest al Re­nașterii, creație pe mari modele, conștiința demnității umane, me­sianism românesc. ..Dumnezeu era cu noi’. Această nerăbdare a creației caracterizează pe toți marii ro­mâni din sec­ol­ul XIX: bălcescu Heliade Rădulescu, Hasdeu, Emi­­nescu. Chiar Mihai Eminescu, a­tât de zgârcit cu paginile sale pu­blicate, și pe care critica ni-l dă de exemplu­ pentru extrema lui conștiinciozitate .— este un ne­răbdător al creației. Zece mii de pagini de manuscrise nu cuprind numai munca lui de șantier, va­­rinte­ e și șlefuirea versurilor sa­le geniale; cuprind nenumărate nuvele, piese de teatru, pagini de filozofie, încercări de politică și istorie, până și econom­­e planul unor grcjic etici comparate. Astfel se pregătea cel mai concentrat scriitor român al veacului! Când se va face o morfologie culturală a sec. XIX românesc, se va ve­dea cât e de aproape de Heliade Rădulescu, Eminescu Bălcescu și Etalden, și cât e de departe de Maiorescu și „Junimea”. Cu Emi­nescu începe totuși o polaritate funestă culturii românești: cărtu­rarii și oamenii politici sunt pen­­tru sau contra Europei, înainte de Eminescu ■— la Floriade Rădu­lescu și, mai ales, la Hasdeu — cultura românească se situa altfel față de Europa. Avea curajul să așeze față în față, în raport de e­­galitate. Nu copiam Europa, nici nu o respingeam — ci ne măsu­răm­ cu ea. Hasdeu, marele națio­nal­ist, nu are nrici un sentiment de inferioritate față de Europa. In articolele sale politice, compara adesea România cu Italia. Nu a­­vea sentimentul că participă la­ o cultură mică, meschină sau mo­destă (așa cum­ credea, bunăoară, Maurescu și Caragiale). De ace­­ia găsim la Bălcescu, Heliade Ră­du­lescu și Hasdeu cea mai bună atitudine spirt­uală și­ politică fa­ță de Europa pe care o poate a­­vea România modernă. Dela E­­minescu încoace, ne zbatem ridi­cul intrio- luptă sterilă: ne acuzăm rarii pe alții că suntem „reacțio­nari” sau „occidentalizați”, că „mirosim, o opincă” sau că „mai­muțărim Parisul” — ca și când asta ar fi problema culturii romă­­n­ești. Am arătat de mai multe ori că asemenea discuți (pro sau contra Europei) n'au­ nici un rost, și că cele mai românești genii creiato­are din Cantemir, un Has­­deu, un Eminescu, un Iorga) s-au realizat tocmai prin asimilarea u­­neia sau a mai multor culturi eu­ropene. Geniul românesc­­ — ca orice geniu etnic — se manifestă rezistând, opunându-se, alegând și­ respingând. Să ne reîntoarcem însă la tema acestui art­col, la depărtarea cul­turii românești contemporane de Tit­u Maiorescu. Depărtarea a­­ceasta (mai precis indiferența fa­ță de Maiorescu) nu e un feno­men singular. semne specifice Sunt o sumă de care îl însoțesc. Trecând, de data aceasta, peste mișcarea Gândirii și a Cuvântu­lui ca și peste cursurile universi­­tare ale profesorului Mae Iones­­cu — și aprop­indu-ne de ultimii ani, recunoaștem câteva semnifi­cative at­iudini mai ales în acti­vitatea „t­nerei generați”. Gene­­rație care intră în arenă tumu­luos­­constentă de o mare misiune, op­timistă, necritică, într’un d­r­a­ f „mistică”. Un om obișnuit cu fi­lozofia culturii nu are de ce să se teamă de acest termen; au exis­tat nenumărate faze: „mistîce" în cul­turle occidentale, și țările res­pective n’au avut decât de câști­gat. Mama­­ că, în România mo­dernă, mistica propriu zisă n’a prins radacini adân­ci. A fost mai mult, un­ fenomen profetic. Atitu­dinea „mistcă” s’a aplicat în alte zone decât ale teologiei. Credin­cioși firei noastre, extra teolog­ale f mai exact, dincolo de dezbatere neologică.. de pasiune individuali­s >*•«•»■ —'Mem­a ultimei, am păstrat din „mîstică" numai ges­tul inițial: iraționalismul, pasiu­nea, urgența, nevoia de prefacere totală. Mistica se fundează și se justifică pe o singură certitudine că din omul vechiu (păcătos) se poate naște un om nou (mântu­it). Această credință — și acea­stă nădejde — se întâlnește proape in toate manifestările con­­­temporane românești, nește mai ales în ceia ce. Se întâi greș, după părerea noastră, continuă a se numi politică, și care nu este altceva decât conștiința civilă și lupta civilă pe care am pierdut-o noi cam de mult. dela Heliade Rădulescu și Hasdeu (când „ce­tățeanul" încă nu se turmentase nu se bagatelizase, ci era con­știent de demnitatea lui umană și de misiunea lui istorică: Ro­mânia nouă, jună). Nu este deloc întâmplător că o mișcare tinerea­scă de dreapta își propune, prin cuvintele șefului ei, să „împace România cu Dumnezeu”. Așa nu vorbea decât Bălcescu sa­u He­liade Rădulescu. S’a crezut multă vreme că vi­goarea in­electuală a unei națiuni atinge maximul în epocile de „naționalism”. Și s’a crezut ast­fel, pentru că multă vreme nu prea s’a știut până unde se în­tinde sfera noț­iunii de „raționa­lism ”. Un anumit raționalism cunoscut și Evul Mediu, când înflorea scolastica, Dante și Mei­ster Eckardt sunt to­t atât de „ra­ționaliști” pe cât sunt de „mis­tici”. Mult mai „raționaliști”„ în orice caz, decât anumiți filozofi ai Renașterii (an Pico della Mi­ram,dola, un Campanella). Pro­blema nu trebuie pusă astfel. Mult mai aproape de adevăr, mai conform realităț lor is­orice, este celalt criteriu, al voinței de crea­­ție, al curajului de­­ a înainta (în spațiu, în cunoaștere), al nerăb­­dării creiatoare. .Vigoarea intelec­tuală a României dintre 1321 1880 ni se pare, a­ unei, mult mai robustă decât epoca imediat ur­mătoare, epocă ce ține până la Războ­ul pentru întregirea nea­mului (întreruptă de profetica a­­pari­ție a lui N. Iorga). P­asiunea creiatoare, curajul marilor a­fir­mații, nerăbdarea, optimismul, conștința parității cu Europa, un început de mecanism românesc (căruia i-a pus capăt, bru­ a Maiorescu și Caragiale) ■— toate acestea sunt incon­estabil mai vi­guroase și mai fertile decât sen­timentele de inferioritate trezite de critica maioresciana, decât iștiința că suntem o țară mică și un popoir de oameni necăjit Cu o asemenea conștiință nu se poate crea nimic; și nici nu s­a creiat nimic. Spațiul critic este un lux pe care o cultură nu și-l poate per­mite decât târziu. „Spiritul cri­tic” ca dominantă, firește; iar nu acel elementar instinct de cum­pănire și echilibru, fără de care nu poate exista inteligență. „Spi­rit critic” avea din belșug, și Dan­e„ și Me­ster Eckardt, ca să nu mai vorbim de marii teo­logi creștini. Ar însemna să -mi înțelegem neme din istoria spiritului euro­pean, dacă am­ crede că „spiritul criticii” este tot una cu acel tar­div și obosit sceptic­ și, câteo­dată solemn, câteodată ironic, care a bântuit Occidentul Seco­lelor XVII-XIX. Dealtfel, «­ cei care au făcut prea mare caz de infertoență nu par a fi folo­­sit-o cu curaj. Și-au trăit viața într-o continuă defensivă, temân­­d­u-se să mă facă greșeli, să nu­­ șr­ecaiprom­iă inteligența. Și cu toate acestea, actul fundamental al inter­genții este îndrăzneala, curajul, „aventura”. Toate sin­tezele mentale, de la primitivi pâ­nă în timpurile moderne, au fost în primul rând acte de curaj, în­drăzneli. Noi, care suntem încă prea săraci, nu ne putem permite ,spirit critic”; noi ne putem per­­m­ite numai genii creiatoare, adică inteligența curajoasă, viguroasă. Marea inteligență a lui Tiu Ma­iorescu n'a cutezat să afirme, nu filozofie nici un lucru personal, de teamă să nu greșească. Și cu toa­te acestea, se spune că studiase adânc istoria filozofiei... MIRCEA ELIADE ȘTEFAN ION GEORGE . ..Argo“ (Colecția „Ideia Românească“ ȘTEFAN BACIU: Poeme de dragoste (ed. Revistei „Familia", Oradea) DINU SOARE : Tristeți Ca să încheem Nu cunosc o mai pasionantă cercetare decât aceea a debutan­ților în poezie. Lectura nu este mai niciodată compensată de fru­museți surprinzătoare, afară nu­mai de cazul rar al poetului pre­destinat, care impune deja prime­le acorduri. In volumele tinerilor poeți de astăzi, revelația este din ce în ce mai dificilă, și cu toate acestea o anume naivitate a cri­ticului este necesară, ca să stră­bată printre desișuri de poeme, în speranța unui vânat prețios. Căci cititorul de poezie este ne­contenit în, situaț a unui vânător, care se satisface cu pasiunea de a rătăci prin ținuturi necunoscu­te, deși adesea se 'ntoarce cu tolba goală sau aproape goală. Cel mai greu lucru nu este să surprinzi talentul, matur, care se impune ca o evidență, și dacă nu mi-ar fi teamă de zâmbetele scep­ticilor, aș spune că e mai usor să presimți un geniu decât să te des­curci dintr'un mărăciniș sterp și să culegi floarea înăbușită a poe­ziei. E o cursă plină de peripeții aceea a căutătorului de poeme, într’un volum, în care stârnă c­a, pastișa, ostentația tinerească com­plotează­ să te de­sorienteze. Mi-ar fi ușor să troicizez pe d. Ștefan Ion George, socotindu-i un mare poet, prin aproape­n­­titatea de nume cu marele liric german, ar fi prea facil și nu se cuvine să aplicăm procedee prea drastice unor tineri, care, cine știe, cândva vor ajunge și la o afirmare deplină. Sunt in culegerea sa tonuri di­verse, prea diverse, ca să fie au­tentice: reminiscențe de clasicism, amestecate cu influențe suprarea­liste, îndrasneli alăturate naivită­ților, atitudini de fantezie umo­ristică și tristeți potos­ce. Prea multe drumuri, dar tot atâtea tentative de a capta po­ezia. Nu este aci toată noblețea unui de­butant, râvnind să-și găsească o feșie spre un luminiș, o evadare din nesiguranțele lăuntrice, spre uz? Se cuvine dar să mergem și nai, pe drumurile abrupte ale inspirației sale, chiar cu riscul de a sângera puțin: e de-ajuns să simțim undeva un accent sin­cer, o­ sensibilitate fie și rudi­mentar exprimată, ca­ să rămâ­nem împăcați cu noi înșine. Nu vreau să mă trădez cu nimic, fa­ță de acest ocolit preludiu și, du­pă o cercetare atentă a poeților din Algov mărturisesc că d. Ște­fan Ion George isbutește uneori să fie un poet elegiac, cu toate timp­­ăciile sale. Transcriu Ano* Fe cerul tinereții norii fug și ochii se usucă 'n zare : viața mea nu știu cum s’o apuc ca să nu-mi fugă da sub picioare. Semnele noastre sem­f ramuri în ploaia arse de moarte, da vreme Prin luncă mei babac arfi—a oala după mielul răpit prea devreme O mut lasă capul pe un braț ca să și-l odihnească. Capul obosește, ca prins într’un Font, și ’n fos caută lung să privească. Tâlharu­l pe cruce, alături, tâlharul cel bun suntem noi. Ie pare fugar prin mături, sufletul se întoarce mapei Sunt multe nesigur­ante, multe rezerve de făcut asupra­ expresiei acestei scurte poeme, dar nu se poate nega că urn fior de sensi­­bilitate se transmite act subteran, fluențe spirituale sau invazii de fapt, firește pașnice, și acceptă, fără nici o normă, ori­ce con­tradicție, primește paradoxul cel mai imposibil în cele mai a­­dânci celule ale lui de existen­­ță; în el am ajuns la situația cel puțin ciudată că naționalis­mul­ nu există real, în vieața însăși a lui, ci se clamează i­­zolat de unii sau de alții, ca idee abstractă, și se propagă de pu­ținii care îl mai prețuesc. Un o­­raș din Bretania, de pildă, din Scandinavia, din Anglia, respi­ră cu fiece firmă atâta viață autohtonă­, cu fiece ulicioară s­­fâfa tradiție, cu fiece ins ce tre­ce prin el atâta contact perso­nal cu o întreagă ambianță de strămoșească familiaritate, în­cât a­clama acolo o idee națio­nală ar echivala cu, cel puțin. Din Cantilena (pg. 30) remarc o zădărnicie ridicoli. Nu se finalul, cu fantasmagoria trecu- reclamă cea ce există normad șî futur at^t dr sir—-r*!'v prinsă: ! mu't, de când v­ă duceai de mână prin piețele rotunde și, prin zăbrelele parcului, iii arătat uneori monstrul, care 'n apă se ascunde­a’am văzut niciodată nimic, dar mi-era frică, atunci când în optam pe­ picT. Trecea un om pe pod, cocoșat și mic, seara, când te rugam, sâ-mi p­rivvit licurici Ceasul luneca încet, mai sus gearmiil­e reci pl ângeau in giergiuve­! Când ai venit tu, par­că cheva s’a dus Vinul chitarelor picura din stele cu tot ce-am putut reține din volumul d-lui Ștefan Ion George, mai cităm și acest început simplu, sincer, din Cântecul orbului, prea lung, în totalitate, și prea naiv, în ultima lui parte. Toate lămpi te mă dor, Dar lampa cu care îmi deschizi Portița in fiecare seară nu mă doare. Am încercat de multe ori să te uit Dar îmi apăreai mei stăruitoare. Lumina ta, poate e mai tare dacă e a mea, pe care nu pot să o uit. Imi stai ca o așchie de răsărit t­ Tânărul poet brașovean, Ște­fan Baciu, după un debut pi­n de multe promisiuni, se desprinde din sfera narcisismului său, de poet uimit de un mesagiu prezu­­mat, continuând, foarte firesc, să scrie Poeme de dragoste. Adoles­cența d-lui Baciu se pare că a urmat un proces invers, căci îna­inte de obsesia iubirii a avut-o pe aceea a poeziei. De data a­­ceasta, poetul iubește fiindcă se simte în primul rând îndrăgostit și apoi poet, cum singur o spune în Cântec de sfârfii. Toate aceste versuri le-am scris Cu pana mai puțin decât cu inima. Toate cuvintele din manuscris Sunt doar o saliă pe fruntea ta. N’aș putea spune că d. Baci« s’a depășit­ în nou­le sase poeme, «Iar e o atât de mare sinceritate în versul său, chiar când e labo­rios și dur, e atâta tinerețe în ritmul fristiieri­i sale, încât treci cu ușurință peste stângăcii și fatale­le influențe. Este o tensiune rea­lă în cântecul său. O sensație de coardă întinsă, care nu se poate să nu-și găsească într-o zi melo­dia proprie, armonioasă. Umani­­xându-se, r­ d~fof Pariu se precizează: Un fel de vigoare a visului, a nostalgiei, caracterizea­ză simțirea acestui foarte tânăr poet, care trebue urmărit cu cea na-' ma­e atentie­­­rent departe acum De toate amintirile, atât de departe De fiecare sărut mă desparte Un hotar de vis și de fum rtă arde și nue doare Orice zi pe care am respirat-o împreună Cu frumusețea ta ireală, de lună Cu tămp’a ap­oape de soare. (Cântec pentru amintire) Sau această puternică imagine! Prietenă, spune, te-ai risipit in aerul ingust sau în flaut ! Lipsa ta e o durere totdeauna, te­aștept In fiecare pădure, in vis și în vers te caut Ca cerul si carul mare pe piept Sau acest joc de ecouri lăun­trice:­­ Nu știu nici tristețea ce e, azi cânt și nu dau glas Pajiștilor de amintiri pe cari am dormit Pentru voi umbre, și voci, mă dau cu un pas necontenit, care sunt semne neîndoetnice ale unei sensibilități ce va răs­­bate definitiv printre cuvinte, cu o luptă dărză,dar triumfală. Cine ar fi crezut că poezia d-lui D. Nanu, atât de austeră prin abstracția ei, să-și găsească un continuator evlavios ca d. Dinu Soare, care-și începe astfel dedicația către maestrul său: Acum, când ies în lume ți, pentru 'ntâia oară un sbor mai larg tind aripi intr'un înalt avânt. Tot gându'n drept spre tine, iar inima-mi, vioară. Vibrează de-armonia celui mai candid cânt.TM Ai vrea ca aceste versuri să închid simțirea 'ntreaga. Tot cântul de lumină ce 'n suflet simt vibrând. Un bloc să tac din ele, o statuă ce 'nc­lagă Tot ce sădiși cu statul Iu sufletu-mi și'n gând. Căci tu 'ngrijisi în mine cea mai suavă floare in sfânta 'nvățătură spre stele m’ai crescut Scriptura Poeziei curat luminatoare Tu puse-mi-ai la mână să-mi fie lege, seier— Și totuși, lucrul este, cum se vede, posibil, iar poema similară (Discipolul către învățător) mai continuă, pe acelaș ton și cu a­­­ceeași factură, încă șase strofe. Cu teme abstracte, tratate într-o uniformă manieră didactică, d. Dinu Soare alcătuește un volum de 172 de pagini. Inutil să mai cităm și ’’inuil să-i mai atragem atenția că altele sunt căile poe­ziei. POMPILIU CONSTANTINESCU la toate librăriile : j Pe la cincii până Bal­CHOCS de Ion călugării I opt nuvele o pt romane concentrate ! Cele două RomâniI CRON­ CA LITERARA privire­ înapoi. Vă schimbați culorile ­ reapărut­­ prumul I «fe STUDII CRITICE Maior Santorai flf. C. Probleme social militare care preocupă deopotrivă pe ofițerul activ ca și pe cel­ de rezervă. Volumul II sub tipar va apare la sfârșitul lunei, cuprinzând și Studii Cr­­­tice de orientare în știința mili­tară și arta comandamentelor. D­E Burghezia românească și raporturile ei cu orașul (continuare din pag. 4-a­l curent. Așa se mai explică în­să și ușurința cu care primim și împrumutăm de ori­un­de ori­ce fel de fapte sociale, politi­ce, de idei, de curente de opi­nie publică, de-adreptul, fără un control rațional și cictic al lor, indiferent dacă și cât se poate din toate acestea potrivi și la noi, de la moda curentă și până la Legile fundamentale ale statului, de la curentele literare și artistice și până la formele ecomomice, pentru a se părări apoi imediat, cât nepăsare, și fără să urmărim mai departe urmările acestui joc de-a Euro­penii. Spiritul critic în această privință aparține burgheziilor naționale tememre așezate și instinctelor lor conservatoare. Dovada este, în ce ne privește, că țăranul e, în această privin­ță, mult mai circumspect, și ea foarte greu prinde in mijlocul lui o noutate de import pentru simplă imitație; acolo domneș­te încă, pe lângă instinctul de conservare al masselor rurale, și ceva din spiritul acestei bur­ghezii mici agrare de care era vorbit. Actuala așezare a orașului. In sensul de burghezie apusea­­ză, are, astfel, un caracter struc­tural impropriu rolului care s-a atribuit în preocupările noa­­­stre politice, sociale și econo­mice, șî urmează să ne revizu­im în această privință atitudi­nea, concepțiile și acțiunea de până acum, în vederea schim­bării structurei și­ raporturilor ei de toate felurile cu restul ța­rei. Este, evident, iar primul rând și o operă de selecționare, în­­tru­cât nu se pot neglija ele­­­mentele de reală valoare româ­nească care au sfârșit prin se forma, rare, este drept, un ra­­­port cu ceia ce se cheamă șî con­­stitue efectiv orașul, și în con­­glomeratele noastre urbane. NI. DAVIDESCU

Next