Vremea, ianuarie-iunie 1937 (Anul 10, nr. 469-493)

1937-06-06 / nr. 490

VREMEA A apărut: Orașele înnecate o fantastică realitate i­e F. A­d­e­r­c­a Vremea Lei 60 MIR­CEA EUADE e un poligraf cu minunata daruri și cu o uluitoare putere de munca. E un adevărat tip de renaștere, un autentic umanist rătăcit ir­tr'o lume de specialiști, de ingineri, de poli­ticieni. Când toate forțele se con­centrează pentru a făuri o viață nouă, pentru a închega o lume nouă, d. Mircea Eliade se dăruește cu e­­gală frenezie celor mai varii preo­cupări: sanskrita și araba, romanul și esseul, studii de filosofia cultu­rii și de istoria religiilor, alchimie și entomologie, soteriologie și teo­­sof­ie, ziaristică și oratorie și așa mai departe. Mărturii ale acestei curiozități ne­­stăpânite și ale acestei prodigioase activități stau până acum 16 volu­me. De curând a dat la iveală două romane ,,fantastice" : Domnișoara Christina și Șarpele; a îngrijit de a­­pariția culegerii de articole a pro­fesorului Nae Ionescu „Roza Vân­turilor" și ne oferă astăzi intr'o im­presionantă ediție critică două volu­me masive cuprinzând o parte din o­­pera lui Bogdan Petriceicu Hașdeu cu a cărui polivalentă personalitate d. Mircea Eliade are nu tocmai pu­ține afinități. Prin munca de bene­dictin a acestui tânăr cărturar a cărui pasiune pentru erudiție n'a anihilat de fel puterea sa de crea­ție, ni se desvăluie fragmente cu to­tul recunoscute din opera lui Haș­deu, ni se revelă actualitatea unei gândiri ce s'a consumat în secolul al 19-lea românesc, nu fără a lăsa urme, ba chiar fecundând o reali­tate atât de vie astăzi în conștiința unui întreg tineret. In felul acesta d. Mircea Eliade prin larga sa capacitate de cuprin­dere poate să-și permită luxul de a cerceta „Cosmologie și alchimie ba­biloniană“ cam în acelaș timp in care participând la actualitate, în­țelege s'o servească cu inteligența și talentul lui, dar și producând măr­turii din trecut ce justifică și spri­jină — dacă mai e nevoie — o ac­țiune ce-și caută legitimitatea în Dumnezeu. TÂNĂRA GENERAȚIE care pornise acum vre-o zece ani cu trâmbițe și surle să cucerească poziții pe cari rezistau luptători pe jumătate morți, și-a dat ușor sea­ma că lupta e inegală și că sunt lucruri mai bune de făcut decât să te războești cu morile de vânt. Bă­tălia începută imediat după răz­­boiu prin manifestații studențești, prin violențe și cea pornită pe plan cultural și spiritual prin 1927-1923 se continuă astăzi cu îndârjire din ce in ce mai mare, cu seriozitate, cu eficiență pe diferite șantiere de lucru. Bătrânii și tinerii cari nu participă într'un fel sau altul la libera desfășurare a acestei munci, toți cei cari rezistă cu încăpățânare pe poziții vechi, salvându-și cine știe ce interese și comodități. Își vor da în curând seama că au apu­cat-o greșit. Atunci poate vor de­veni cu voința sau împotriva voin­ței lor folositori acestei nații în mijlocul căreia ei înțeleg să tră­iască fără a o servi. DOSTOIEVSKI a făcut fără să vrea o seamă de proorociri ca unul ce încerca să străpungă realitățile în esență. U­­nii s’au grăbit să-l numească pro­fet, deși ca omul supus greșelii nu toate prezicerile lui s’au împlinit. Adevărurile pe cari le-a strigat însă pe la mijlocul veacului trecut sunt, multe din ele, de-o surprin­zătoare actualitate. Iată, de pildă, ce spune Dostoievski în Jurnalul unui scriitor: „Franța, prin revolu­ționarii Convenției, ateii, socialiștii și actualmente comuniștii săi, a fost totdeauna și continuă să fie țara prin excelență a catolicismu­lui, contaminat de litera și spiritul catolicismului, proclamând prin gura ateilor săi cei mai declarați Libertate, Egalitate, Fraternitate sau moarte, întocmai cum ar fi putut proclama papa însuși dacă­ ar fi fost constrâns să proclame și să formuleze o libertate, egalitate, fraternitate catolică, sunt cuvinte­le sale, spiritul său, cuvintele și spiritul autentic al papilor din evul mediu. Socialismul francez actual nu e altceva decât urmarea cea mai fi­delă și cea mai directă a ideii ca­tolice, expresia ei completă și de­finitivă, concluzia e­i fatală, elabo­rată prin secole. Căci socialismul francez este esențialm­ente pentru om uniunea obligatorie, ideie moș­tenită de vechea Romă și pe care catolicismul l-a conservat apoi în Întregime.“ Citind aceste rânduri ești încli­nat să crezi că a stat timpul în loc sau că spiritul lui Dostoievski coborît din cer, intercalând acest a fragment, în jurnalul său doar ca să ne uluiască. Desigur între ca­tolici și comuniști este Dumnezeu la mijloc, dar oricum și ceea ce a­­firmă Dostoievski nu e lipsit de adevăr. Al. A. REVISTA ISTORICA ROMÂNĂ este singura publicație de la noi care ne-ar face științifică cinste peste hotare, oriunde ar fi trimea­­să. Cu toată apariția ei așa de rară, prezentarea volumului sub forma căruia apar fascicolele unui an întreg, depășește cu succes ni­velul plăpândelor noastre periodi­ce literare sau științifice. Un volum masiv de aproape 700 pagini, pe hârtie velină, cu un bogat mate­rial istoric de documentație serioa­să, sau numai de informație, cu reproduceri prețioase prin raritatea lor, cu o cronică vastă și conștiin­cios întocmită unde sunt recenzate toate publicațiile recente din do­meniul istoriei — face din colabo­ratorii și conducătorii acestei re­viste niște demni și merituoși mun­citori pe tărâmul științific. Din ultimul volum, menționăm: Stu­diul d-lui George I. Brătianu, Bis­marck și I. C. Brătianu; replica d-lui C. C. Giurăscu adusă obiec­țiilor d-lui Iorga în legătură cu :„Istoria Românilor"; plasticul stu­diu al d-lui Gh. Potra: „Despre ți­ganii domnești, mănăstirești și bo­­erești“, interesanta cercetare a d-lui Al. Iordan asupra lui: „Mi­­hai Viteazul în folklorul balcanic", precum și celelalte studii ale d-lor: I. D. Ștefănescu, B. Surineanu, L. Lambrino, D. Bodin, B. Mitrea, M. Sânzianu,­ P. P­ Panaitescu, C­­Grecescu, etc. Pentru cei obicinuiți să creadă că Românul se naște doar poet, in­capabil de un efort creator volitiv, Revista istorică română, prin cola­boratorii și prezentarea sa, în­seamnă o desmințire categorică. REVISTA DOBROGEANĂ Din modernizata urbe a întrista­tului poet român, câțiva tineri fi­deli dragostei lor pentru fantasti­cul peisagiului dobrogean, ne tri­met, de la Constanța, această re­vistă, singura, în momentul de fa­ță, demnă să treacă apele Dună­rii dincoace, în lumea tiparului și a ideei românești. Dobrogea, am mai spus-o și altădată, are un pa­tetic destin de a fi tare iubită de artiști și poeți, dar de-a fi și pără­sită de acești facili și trecători a­­manți ai pitorescului ei. Numai cei cari o cunosc prea bine, cari nu-i­țeleg grandoarea și mizantropia pământului ei, nu pot s-o pără­sească niciodată, nici cu trupul, nici cu gândul. Cei trei tineri —­ Theodor Tonescu, Romeo Lerescu și Ion Făroiu — de la „Revista do­brogeană“ strigă mereu și cheamă atenția lumii Intelectuale spre pro­pășirea culturii dobrogene — și până la sfârșit, suntem convinși că strigătul lor nu se va risipi In fostele pustiuri dobrogene. , p. mart. C­ONTROVERSE­ ­. Uneori etimologiile pot salva un cuvânt, restaurându-i sensul inițial, nobil. Superstiție derivă, desigur, de la super­stat (supersti­­tionem, superstate), „ceiace stă deasupra”, ceiace rămâne în curge­rea nesfârșită a vremei. Folclo­­riștii italieni pot vorbi și de so­­pravivenze, referindu-se la acele obiceiuri sau idei populare care le-a dat cândva, naștere. Sensul „superstiției” este totuși mai bogat și mai „nobil” decât al acestui cuvânt italienesc, sopravivenze. Nu e vorba despre o formă care supraviețuiește pur și simplu ,­ ci de o idee sau de un ritual care „rămâne deasu­pra istoriei. Nu supraviețuiește o generație sau două, sau câteva sute de ani — ci stă deasupra timpului, ca o normă etern vala­bilă, ca un Principiu, ca un Sim­bol. Firește, nu toate „superstițiile” au acest caracter supra-temporal. Nu în orice idee sau ritual care a „rămas” .— se răsfrânge intui­ția primordială a normelor, principiilor fundamentale, metaft­a­zice (lumină și întunerec, moarte și înviere, centrul, polul, etc.). Multe „superstiții” au o origine „istorică”, locală, umană; și ele folosesc, în acest caz, știin­țelor profane (sociologia, is­toria, folklorul) iar nu simbolicei și metafizicei. Acest fel de superstiții poate fi corect numit supravivente: ele sunt do­cumente referitoare la viața unui grup uman, sau la istoria unei a­­numite regiuni. Deși în chiar a­­ceastă viață locală intervin de cele mai multe ori scheme teorice cu mult mai vechi, și de un alt „nivel”. Bunăoară, legendele cre­­iate în jurul lui Alexandru cel Mare au asimilat elemente din mi­turile zeilor și ale eroilor. Cava­lerul Gozon de Dieudonné, care a ucis „balaurul" din Rhodos, a fost „eroizat” după toate regu­lile mitului .Ca și un anumit fapt istoric, local, s’a transformat, în conștiința populară, într’o nouă versiune a străvechiului mit: E­­roul și Balaurul. Ținând seama de toate aceste „legi ale fantasticului” se poate ajunge, după credința noastră, la izolarea acelor „superstiții” care nu au nimic „istoric” în ele, sunt într’adevăr „rămase deasu­c­­pra”, din timpuri imemorabile. (Intr’o carte de apropiată apari­ție, Legenda Mătrăgunei, am în­cercat să demonstrăm și să ilus­trăm validitatea acestei metode). Ochiul sceptic al profanului nu va mai avea dreptul să respingă în bloc imensul Corpus al „su­perstițiilor”. Aici sunt păstrate intuiții și simboluri care preced chiar „istoria”, și a căror cohe­­rență ne îndreptățesc să vorbim de o „logică a simbolului”, după ce alții au vorbit de metafizica lui. 2. O „personalitate” creeatoare nu are decât două posibilități: să valorifice într-un sens nou, „per­sonal”, existența — sau să res­taureze normele. Poate fi citat, în primul caz, Dostoevski, sau Goethe, în al doilea, Dante, Cal­deron, Shakespeare, Racine. Pen­tru aceștia din urmă aproape că nu se mai pune problema „per­sonalității”. Ei au de a face, cu norme, cu adevăruri supra-istori­­ce; cu adevăruri, în orice caz, din­colo de „stilurile culturale”. In această privință, tehnica drama­tică a lui Racine își găsește un perfect corespondent în Kalidāsa. Ca și dramaturgul francez, Kali­dâsa creează conform canoanelor, a tradiției milenare care îl prece­de. Dar atât Racine cât și Kali­dâsa, aduc o prețioasă „împros­pătare” a normelor, o grație și o perfecțiune neatinsă până la ei. In artele plastice și în arhitec­tură, adevărul acesta e evi­dent. Până la Renaștere ar­tistul nu intervenea subiec­tiv în creație. El nu făcea de­cât să păstreze și să transmită canoanele, normele, principiile —— a căror validitate, înainte de a fi „estetică”, era „metafizică”. Templele din Mediterana, sanc­­tuariile creștine, iconografia creș­tină —­ ca să nu mai pomenim de arta indiană, prin excelență ca­nonică — toate operele de artă ale antichității și ale Evului Mediu erau „urme” (vestigii) ale trans­cendentului în istorie, „urme” care conduceau spiritul uman pe trep­tele cunoașterii metafizice. Chiar când nu era vorba de „principii metafizice” — cum este cazul, bunăoară, la Racine — erau pre­zente normele condiției umane, norme care nu aveau nimic de a face cu personalitatea. Este firesc, desigur, ca între aceste două tipuri de creiatori —­ conformiștii, tradiționaliștii țin sensul metafizic al termenului ( tradiție primordială, supra-istori­­că), și non-conformiștii — să nu existe o bună înțelegere. Deși se poate spune că și geniile de tipul Dostoevski descoperă, odată cu nivelurile existenței umane pe care le valorifică, normele aces­tor noi tărâmuri. Infernul și pa­radisul descoperit de Dostoevski aparțineau de mult experienței u­­mane. Dostoevski a valorificat numai — prin opera lui — aces­te zone obscure ale existenței. Pâ­nă la el, oamenii care pătrundeau în aceste zone obscure nu aveau conștiința că participă la o valoa­re, că experiența lor are o semni­ficație umană. Cel mult credeau că ies din umanitate — așa cum se întâmpla cu toate misticile „întu­­nericului”, care încep în Eurasia cu mult înainte de Dionysos, cu toate experiențele de metrice (care lăsau impresia de „posezi­siune”, de „umilire”, de „incon­știență”), Dostoevski restaurează — da­că se poate spune astfel — nor­mele acestei existențe demetrice. „Viața subterană”, după opera lui Dostoevski, nu mai are un sens pejorativ, de confuzie, de haos, de nevroză. Viața subterană își regăsește dacă nu „legile” ei, cel puțin ritmul ei, funcția ei cre­a­­toare în existență. Demeter Mama tuturor, care stă nouă luni în In­fern, sub pământ, și trei luni la lumina zilei — această Demeter matcă a tuturor formelor, ocean al latențelor, are și ea norme; normele întunericului teluric al nopții subterane și pre-natale. Este de la sine înțeles, așa­dar, că descoperind — pentru sensibi­litatea europeană modernă — un nou continent mental, Dostoev­ski descoperă, în acelaș timp, și normele care conduc aceste nive­luri în aparență atât de „confu­ze”. Și aici, în străfundurile de­metrice ale ființei umane, există norme, legi, principii. Personali­tatea lui Dostoevski e covârși­toare pentru că el, cel dintâi, re­fuzând itinerariul lui Dante, ne călăuzește prin aceste prăpăstii subterane ale ființei omenești. Dar nu există, totuși, în opera lui Dostoevski un punct de vedere „individual” — așa cum există, de pildă, la Oscar Wilde... MIRCEA ELIADE • Organizația Națională Română de Voiaj și Turism „ E­U­­R­O­P EXCURSION­ SĂPTĂMÂNALE ȘI LUNARE LA EXPOZIȚIA INTERNAȚIONALA DIN PARIS cu opriri la Milano și Veneția Lei 0.900 Plecări în fiecare Vineri începând de la 28 Mai­ 1937 Information­ și înscrieri la toate agențiile „EUROPA“ din țară , București la „E­U­R­O­P­A“ Centrala str. Doamnei 1 „E­U­R­O­P­A“ Banca Cornea Calea Victoriei 28 „E­U­R­O­P­A“ Palatul Fundației Carol „E­U­R­O­P­A“ Adevărul și Dimineața str. Constantin Mille 7—9—11 Duminecă 9 Iunie 193? — 9 In toate librăriile: V­A­L­J­A­N OENERARA DE SACRIFICIU Comedie in trei acte Vremea Lei 40 Nae Ionescu $i „Roza Vânturilor (Continuare din pag. 4-a) stabilească axa reală a României, ca­re trebuie să crească prin truda ce­lor ce cred în Dumnezeu sub forma unei comunități de dragoste și destin. Omul acesta care prin anumite ten­dințe ale spiritului său e static și fa­talist, ni se vădește uneori demiurgic, numai dacă ignorăm însă pentru el acțiunea ne este dată ca să o suportăm în Dumnezeu. Când știi că prin cazna ta ajuți la mântuirea neamului din care faci spiarte nu e o bucurie să suferi, să te jertfești? îndemnul la faptă în aceste condiții e îndemn la mântuire. Mircea Eliade îl vede pe Nae Ione­­scu ca pe un tip socratic. Este și nu este. Un Socrate poate, care ar fi ro­mân curat și ars de cuvântul lui Dumnezeu până'n străfund de suflet. Prof. Nae Ionescu nu vrea desigur să fie un filosof” ,să aibă un „sis­tem filosofic“, deși are un „cap filo­sofic" fără pereche în țara române­ască. E un om care mărturisește și atât. Toată știința lumii acesteia nu l‘a clătinat din credința lui în Dumnezeu. A avut și are desigur îndoieli în ce­le terestre la ca un fel sau altul. Nu mă participă într'un ‘adoese că-1 paște și pe el orgoliul ca pe orice cărturar. Deși a învățat carte multă — cu care nu simte nevoia să facă paradă —, cu toate că a umblat prin străinătăți omul acesta rvu s'a stricat ca atâția alții, ba chiar s'a întărit în credința lui­ ortodoxă și și-a Învățat elevii să nu le mai fie rur­ina că sunt Români, că nu sunt în curent cu viața europeană, că viața românească nu e în pas cu viața oc­cidentală. Nu a încercat niciodată să fie origi­nal cu orice preț. Știa doar că ești originar atâta vreme cât gândești și făptuești în conformitate cu o anu­mită tradiție de adevăr. I s-a adus chiar de către unii „fi­losofi“ acuzația că nu a scris cărți. Este oare atât de esențial să scrii cărți? Și apoi cine spune că prof. Nae Ionescu n*o să scrie? Firește a­­cest dascăl al tineretului de azi nu refuză să scrie, dar nici nu înțelege să se robească scrisului. Face tot ce la un moment dat simte că e mai bine să facă. Poți să scrii o bibliotecă întreagă și tot efortul tău să nu însemne decât o stearpă activitate. E cazul așa zi­șilor filosofi români. Așa cum prea bine arată Mirea E­­liade în postfață, influența lui Nae Io­nescu asupra unei bune părți din tineretul românesc e covârșitoare. Ce face a fost Nicolae Iorga sau A. C. Cuza pentru unii, a fost Nae lonescu pentru alții. Se scrie și se vorbește cu Nae lonescu. Chiar faptul acestei alegeri semni­fică desigur ceva. De ce vibrezi la cu­tare ideie și nu la alta? De ce te lasă indiferent Rădiunescu-Motru sau te păcătuește P­ P. Negulescu? De ce entuziasma oare un Vasile Pârvan și de ce te exaltă un Nae Ionescu? Faptul că îți îndrumi pașii spre ci­neva și că el îți vorbește așa cum te așteptai să ți se vorbească, nu înse­amnă oare că omul acela concentrea­ză și dă expresie unei anumite reali­tăți care e în tine și în afară de ti­ne? Firește, altfel învățătura n'ar mai putea rodi. Răsfoiți Roza Vânturilor și veți găsi acolo pagini scrise la acelaș grad de combustie spirituală la care s'au ridicat un Pascal ,un Dostoev­ski, un Leon Bloy, un Leon Chestov, un Eminescu. Sub o coaje de liniște, sub acel scris de ape clare în care cititorul găsește adeseori lumina, stră­vezi o viață în clocot, pasiuni grele, simți răbufnind forțe în conflict ce­­și caută prin luptă aprigă unitatea. Și astăzi, poate în plină apocalip­­să, se nasc printre noi inspirați. Să nu-i suspectăm, să-i ascultăm, tră­gând învățătura deopotrivă din gre­șelile lor de cari nu pot scăpa ca oameni și mai ales din adevărul pe care-1 mărturisesc. Dacă lumea ar fi făcut la timp ce spunea Eminescu, România era azi mai luminoasă. A­­vem toate motivele să nădăjduim că’ Nae Ionescu — în sufletul căruia stă totodată un călugăr ortodox și un revoluționar — nu­­ propovăduește un deșert și că vorba lui va prinde chiag. ARSAVIR ACTERIAN „I­N­D­­I­M­I i Societate Anonimă Română pentru întreprinderi Industriale și Miniere Bilanț încheiat pe ziua de 31 Decemvrie 1936, aprobat de adunarea generală ACTIV ordinară din 15 Mai 1937 PASIV Lei----------- 5.113.325 — Lei— - — 5.113.325 — Contul de profit și pierdere DEBIT încheiat pe ziua de 31 Decemvrie 1936, aprobat de adunarea generală ordinară din 15 Mai 1937 CREDIT Verificat și găsit conform cu registrele societății. Censori: CHR. D. STAICOVICI, V. MICULESCU și L. CHRISTESCU p. conformitate: „VIDUMIN" Societate anonimă română pentru în­treprinderi Industriale și Miniere (Urmează o semnătură) Casa----------------------------—----------------- 6.749­K Capital-------------------------------------------- 5.000.000 — Debitori diverși ------------------------------------ 4.994.076— Deponenți de garanții —---------------— 112.500 — Garanții statutare —­ 12.500 — Beneficiu net — —---------------------------- 825 —. Cheltueli generale-----------— ------------— 328.781 — Report din 1935 --------------------------------- 700 — Impozite-------------------—--------------------- 79.671 — Beneficiul brut realizat din dobânzi de fruct Beneficiul net-------------------- —---------------------825 — tificare------------------------------------ 408.577 — Lei----------- 409.277 — Lei— — — 409.277 —

Next