Vremea, iulie-decembrie 1937 (Anul 10, nr. 494-518)
1937-11-28 / nr. 515
VREMEA Cu ocazia unor traduceri de Emil Gulian la De trei ani, Emil Gulian lucrează traducerea poeziilor lui Poe. Dacă editorul nu l-ar fi somat să prezinte manuscrisul, Emil Gulian nu ar fi terminat nici astăzi căci poezia, după principiul lui Valéry, e întotdeauna în drum spre perfecția pe care nu o atinge niciodată. Poemele lui E. A. Poe, traduse de Emil Gulian vor apare deci de Crăciun, în editura „Fundațiilor Regale’1. Ele vor fi însoțite de un lung și amănunțit studiu al traducătorului, privitor la viața și opera lui Poe, la technica și dificultățile transpunerii poeziei dintr'o limbă, într’alta. Munca de benedictin a traducătorului nu este, cum bine se știe, doar o muncă grea și ascunsă. Originalitatea traducătorului este măsurată alături de originalitatea poetului de tradus. Poezia fiind expresie, cuvânt, sonoritate , fiind înveșmântată, încarnată în sensibilitatea, aproape materială, a limbii, traducerea a putut fi socotită ca o desrădăcinare a ei, o ucidere, dacă nu poate fi o a doua naștere. Dar poezia este încă, mai ales, imagine, lume spirituală, atitudine, lucruri ce, depășind limba, pot fi exprimate și în traducere, cu exactitate. Pe marginea poeziei lui Poe, printr’o quasi-traducere, prin rememorare și trăirea atmosferei ei, s'a putut face (cum ai reconstrui o casă după planuri imperfecte) o poezie română de succes. Iată deci că traducerea lui Emil Gulian va oferi și avantagiul de a depista pe quasi-traducători români ai lui Poe, ce au iscălit poezii originale. Emil Gulian s’a subordonat textului, căutând să-l reprezinte cât mai credincios și mai precis, ferindu-se de traducerea liberă. Emil Gulian e unul din ultimii pasionați ai poeziei, unul din ultimii ei fervenți slujitori, convins că poezia este, totuși, activitatea pământească cea mai de preț. In același timp, el este un foarte îndemânatic meșter al versului, un adevărat tehnician, unul din atât de xarid inși cari pricep autentic poezia. Dintre scriitorii tineri, chiar dintre poeți, el este unul dintre unicii cari stau în inima poeziei, ceilalți comentatori ai ei la periferie. Experiențele pe care Emil Gulian le-a făcuit în acești trei ani de muncă lucidă și critică, privitoare la poezie și la traducerea ei, expuse atât în studiul analitic din fruntea volumului cât și în traducerea realizată vor fi, nu mă pot îndoi, extrem de fructuoase. Totdeauna rolul traducerilor într-o literatură, a fost important. Traducerile sunt mai ales utile în momentele de formare a unei limbi literare sau, piatră de încercare, ca un control al posibilităților ei.Au fost traduceri care au marcat epocă, care au deschis orizonturi noui limbii poetice în proces de evoluție, și istoria literaturii franceze, de pildă, este plină de asemenea exemple. Traducerile adeveresc și ele, chiar de pe planul literatură se valorifică, lor, că o renaște, crește, se hrănește prin influențele pe care le primește. In epocile de început, influențele sunt copleșitoare, sunt imitație ; atunci, chiar când nu sunt traduceri avem o literatură întreagă quasi-tradusă. Ronsard a fost, în mare parte, un quasi-ttraducător al latinilor pe când Amgot, traducător declarat, un creator de limbă. In poezia românească, tot astfel, câți quasitraducători ai poeziei franceze nu avem ? Lucrul acesta nu este totdeauna vătămător. Literatura franceză nu se putea naște fără cea latină ; nu putea străluci, apoi, fără cea greacă ; și murea de sărăcie, la începutul secolului trecut, fără cea germană și engleză. Nu numai rasele se asimilează, ci și literaturile. Trebue însă ca această hrană spirituală să nu producă indigestie, să fie într'adevăr bine asimilată. Dacă influențele nu intră în nou organism, fructificându-l și făcând una cu el, atunci sau ele sunt nepotrivite sau organismul nu poate primi nimic, și va muri de inaniție. Nimeni nu se poate hrăni din propria lui substanță. Literaturile vii au nevoie de hrana literaturilor străine. Este semnificativ că, bine tradusă, poezia se încetățenește. Ceea ce este exact pe plan general este adevărat, desigur, și pentru traducerea literară de la caz la caz. O poezie este bine tradusă atunci când, pe lângă caracterul ei de noutate și personalitatea ei proprie, pare scrisă direct în românește, într’o traducere proastă, sunt stridențe, lucruri eterogene, străine, aparținând vizibil, altei limbi, altei sinteze care supără. Traducerea Diadei de G. Murnu este, astfel, una din acele traduceri nereușite, suferind de marele păcat al unei limbi forțate, artificiale. Și acest păcat pândește, amenință orice traducere. Și cele de mai sus ar fi adevăruri ale d-nului de La Parisse, dacă majoritatea traducerilor cunoscute nu ar avea acest caracter ,de falsă sudură. Se pare că d. Emil Gulian ar fi evitat această primejdie. Traducerile sale au rămas, prin atmosferă, poezie de Poe, aparținând totuși unei unitare, naturale, limbi poetice românești. Trei ani a stat, și ar mai fi stat, să caute expresiile exact corespunzătoare din limba românească, ale limbii lui Poe- A rotunjit, a nivelat astfel asperitățile, sau aproape, și a realizat tot ce se putea realiza în românește, traducându-l pe E. A. Poe. O limbă nu este identică, în structură, cu altă limbă. Dar are anumite planuri și niveluri corespunzătoare. Emil Gulian va susține, teoretic și exemplificativ, că nu a întâmpinat decât dificultățile de a găsi termeni corespunzători, nu și acelea de la începuturile de cultură de a încerca să ridiced o limbă la un nivel superior de abstracție, sau de a-i lărgi cadrele, de a o îmbogăți, de a o crea. Numai în aceste ultime cazuri, caracteristice epocelor eroice a traducerilor, o traducere poate fi „creație de limbă“. In momentul de față, evoluția limbii noastre literare, va susține traducătorul, permite ca orice traducere să fie numai o „creație literară‘‘, de transpunere. Dar volumul care apare la Crăciun va contribui, mai bine decât o facem noi, la lămurirea acestor probleme. EUGEN IONESCU MANE, TEKEL, FARES A intitulat primul volum din noua triologie a d-lui Cezar Petrescu, care și-a propus să zugrăvească episoadele revoluției din 1907 cu îndemânarea 5 recunoscută în arta de a reda frământările sociale. Opera aceasta nouă a d-lui Cezar Petrescu, bazată pe o informație serioasă istorică, este împletită cu o serie de evenimente și personagii in care plăsmuirea autorului și datele istorice se întâlnesc in realizarea unei fresci sociale de o incontestabilă valoare. MIRCEA STREINUL care și-a manifestat cu prisosință talentul în Divertisment, în cele Zece Cuvinte ale Fericitului Francisc din Assisi, în Tarot sau Călătoria Omului vădind cu deosebire o sensibilitate religioasă, posedă în manuscris o Viață a lui Iisus Christos și lucrează actualmente la o „Istorie a literaturii române”. Borowsky D. EMIL GULIAN Pescarii FRAGMENTE 1. Conștiința omenească e terorizată de adâncimile vidului cu aceiași intensitate cu care e terorizată de realitatea absolută. Față de non-esse, ca și față de esse, omul cunoaște o spaimă egală. Experiența „mistică“ nu e „provocată“ numai de esse (Dumnezeu), ci și de neființă, de vidul absolut, de neant (non-esse). Toată mistica budhistă „extremistă" — căreia i se și spune, de altminteri, nihilistă — își are rărdăcinile în această experiență totală a neantului. Atâția „mistici" budhiști își petrec viața întreagă dizolvând substanța universului, macerându-i formele, volumele, aparențele, căutând cu sete marea iluzie care stă, stăpână, înapoia așa numitelor „realități". Și în fața Vidului suprem, în fața acestui abis al neființei — budhiștii cunosc aceiași „teroare", acelaș „fapt" extatic, care ne întâmpină în mărturisirile misticilor creștini. Este adevărat, însă, că în itinerariul mistic creștin și islamic, teroarea în fața lui non-esse precipită descoperirea lui Dumnezeu, a Ființei absolute. Deși și aici întâlnim, adesea, incapacitatea mărturisită a misticului de a deosebi esse de non-esse, pe Dumnezeu de Neant. 2. Tehnica socratică se fundează pe această siguranță: că orice om are adevărul in ei; trebuie doar să i-l amintești, să-l scoți la lumină. Unele filozofii indiene pleacă de la o certitudine identică. Junaoară, Samichya și Yoga, urmărind — ca orice „sistem" de filozofie indiană — autonomia absolută a sufetului, libertatea lui, ajunge la afirmația următoare: orice suflet purusha; spiritul este de fapt liber, autonom, numai că omul nu își dă seama de asta. Scopul filozofiei este, deci, după Samkhya, înțelegerea („realizarea"), acestui fapt, că sufletul e liber. Și pentru Socrates, și pentru unele filozofii indiene, omul suferă pentru că ignorează valoarea și „situația" propriului său suflet, își ignorează, adică, propriul său „centru". Suferința, drama, dezastrul condiției umane se datorește unei absurde amnezii; omul nu-și mai amintește adevărul (Socrate), nu-și mai recunoaște sufletul (Samkhya-Yoga). Să precizăm că „sufletul" nu se referă aici — cum nu se referă nicăieri în metafizica indiană —■ la anima, la viața psiho-mentală, considerată ca o manifestare subtilă a „materiei "— ci la spiritul, adică la o entitate ontologică. Salvarea, atât pentru Socrates cât și pentru filozofia indiană, stă în putința omului de a-și aminti sau de a recunoaște adevărul. Dar acest „adevăr" este un om, alcătuind chiar centrul ființei sale. Cu câtva timp înainte de Socrates, Upanishadele anunțaseră: tu ești acesta! (tat tvam asi). „Acesta", adică Brahman, realitatea absolută, identică cu atman, cu „sufletul" (spiritul) omului. Drumul spre „înțelepciune" sau spre „libertate", este un drum spre centrul ființei tale. Aceasta este cea mai simplă definiție care se poate da metafizicei în genere. Și este interesant de remarcat că o definiție similară se poate da religiei în genere: drum spre „centru“; într’adevăr, orice act religios presupune ieșirea din zona profană (care ar corespunde, în ordine metafizică, ieșirea din devenire, din „viață“ și „istorie") intrarea într’o zonă sacră (temiplu, loc sacrificial, timp liturgic, „starea" rugăciunii, etc.) Dar zona sacră prin excelență, templul sau altarul, este considerat —* în toate tradițiile religioase — „centru lumii" (cf. cartea noastră Cosmologie și alchimie babiloniană, 193/, p. 31 și urmare). Așadar, intrarea sacrificială într'o zonă sacră — este un drum spre „centru", spre Realitatea absolută. Căci „sacrul" asta înseamnă, este, realitatea absolută, opusă „profanului", devenirii, vieții, într’un cuvânt lui non-esse. Firește, „drumurile" acestea spre „centru" — ale metafizicei și ale religiei — au direcții opuse: metafizica descopere centru om (tattvamasi); religia desconpere centrul în sacru, în afara omului (ganzanderes). Cu toate acestea, „direcția“ drumurilor nu trebuie să ne înșele, făcându-ne să credem în incompatibilitatea celor două „căi“, metafizică și religioasă. Pentru că, este adevărat că în primul caz, al itinerariului metafizic, omul descoperă în sine realitatea absolută (atman), dar tot atât de adevărat este că acest principiu ontologic nu aparține omului ca atare, ci îl precede și îl transcende... MIRCEA ELIADE VI O istorie a presei române este de făcut de aci înainte, cu toată ampla informație și mai ales cu toată înțelegerea unor violente ideologii, a unor mari personalități și a unor vitale probleme de politică națională ; în veacul trecut, aproape nu a fost om de cultură mai important, care să nu fi fost gazetar sau om politic. Generația de la 1848 este plină de gazetari și însăș formele literare ce par mai opuse ziaristicei au fost contaminate de spiritul de luptă, de elanul propagandist și partizan. Un Eliade a fost gazetar până și ‘n opera lui poetică, un Kogălniceanu a tratat problemele istorice contemporane ca un gazetar de serioasă cultură, un Hașdeu și-a folosit marile și variatele lui cunoștințe, aplicândule la realitatea politică a timpului, iar, în contra spiritului pașoptist, Eminescu și-a consolidat o doctrină de stat într'o febrilă muncă de ziarist. Crearea României moderne nu se poate pricepe fără o bună istorie a presei, iar istoria contemporană nu poate reînvia, fără mărturiile pasionate și pasionante ale gazetarilor fruntași, din veacul trecut. Placă sensibilă a evenimentelor, a controverselor, a directivelor și a moravurilor noastre, presa a cristalizat temperamente, a verificat conștiințe, a divulgat lașități și oportunisme și a exercitat un spirit critic, în forme vehemente adesea, dar nu lipsite de o adâncă îndreptățire. Dacă suntem lipsiți de memorii politice de mare valoare documentară, dacă nu avem sinteze personale (Istoria contemporană a României a lui Maiorescu este o excepție) — aceste lacune se pot suplini prin bogata activitate ziaristică a vremii. Unii pașoptiști, între care Heliade, Ghica și Bălcescu au lăsat prețioase memorii și scrisori, dar ele sunt legate mai mult de un singur eveniment, de revoluție și de animozitățile dintre conducătorii ei; cronica vie a ideilor și problemelor politice a înregistrat-o presa. Al patrulea capitol din întinsa Introducere a d-lui Eliade cuprinde un tablou rezumativ foarte amănunțit al ideilor și articolelor politice ale lui Hașdeu , mai puțin interpretativ, mai supus la obiect, scris cu mare entuziasm totuș, el descifrează clar liniile de orientare, intuițiile, esențele spiritului hașdeean, manifestat cu mare strălucire, cu logică intransigentă, cu pasiune, cu sarcasm și uimitoare clar vedere, mai ales când se referă la destinul istoric al poporului român. Pamfletar și polemist de nobilă sinceritate, gazetarul Hașdeu afirmă o poziție ideologică, un sistem de valențe spirituale, o vioiciune, o diversitate de informație culturală și o credință arzătoare p* o flacără. Istoricul, filologul, folkloristul alimentează un conținut de sensibilitate autohtonă liberalismului pașoptist ; românismul este o structură dinamică, în stare să creeze în prezent și ‘n viitor, nu o încremenită obsesie paseistă, ca în mitul eminescian. Dacă suntem de acord deplin cu d. Eliade că: „Numai Eminescu mai avea, alături de Hașdeu, asemenea serioase preocupări în ziaristică , de a căuta rădăcinile istorice ale evenimentelor, de a le preciza semnificațiile și ghici urmările“ — trebue să precizăm că autohtonismul eminescian se epuiza la 1400, în timp ce al lui Hașdeu era un principiu de viață, capabil să se reînoiască, să se adâncească și diversifice, în viitor. Romanticul Eminescu se refugia în trecut ca într'un românism absolut, dar static, Hașdeu se proectează, romanticul profetic, în viitor; pentru Eminescu românismul e un principiu metafizic, o ideie platonică, pentru Hașdeu, românismul e o viziune heracliteană. Cel dintâi e un profet posomorit, ultimul un „vizionar", în sensul pe care Eminescu însuș îl acordă cuvântului, în Epigonii. Eminescu ne propunea Regulamentul organic, ca ideal, detesta Franța și iubea Germania, ura liberalismul și credea că numai boerii au avut toate virtuțile, că patrioții au încetat odată cu Mircea cel Bătrân și Ștefan cel Mare, că prezentul e incapabil de o idee mare. Hașdeu e democrat sincer, urăște despotismul și pe boem, respectă constituția în forma ei de adaptare organică la organismul național, urăște pe Nemți, pe Austro-Ungaria, pe Ruși și pe Turci, obsedat de ideea pan-latină și dominat de misiunea României în Orient, între popoarele balcanice. Clar vederea lui, în politica externă, sentimentul de demnitate și egalitate națională, profețiile lui, privitor la desmembrarea Austriei, anti-dinasticismul lui concret, au isvorît din principii abstracte, dragostea pentru țărani instinctul mereu treaz de continutate istorică între prezent și trecut, îi acordă, față de Eminescu privilegiul unei actualități mai organice. Trecutul și prezentul istoric sunt atacați, în concepți eminesciană, de o soluție de continuitate iremediabilă. Oricâte diferențe se încearcă a se face astăzi între Eminescu și junimism, acuzat de lipsa culturii și sentimentului istoric, niciodată nu va putea fi scos, în esență din structura junimistă, din criticismul ei caracteristic. Formalist, juridic oratorul politic Maiorescu este un liberal de nuanță engleză, un spirit etic, punând mereu în contradicție fapta politică și teoria care vrea să le armonizeze ; grupoma cosmopolitismului junimist este numai o armă polemică, pe care o folosește pasionat și sarcastic și Hașdeu ; pentru Maiorescu, politica a fost un prilej de manifestare a individualității, în limitele ei etice, pentru Eminescu, a fost un prilej de a teoretiza asupra statului și națiunii, pentru Hașdeu politica a fost profetism. * .credere în viitor, îndrăzneală de a pune conștiința națională pe acelaș plan cu al conștiinței naționale a marilor popoare. Maiorescu și-a exercitat, prin politică spiritul critic și estetic, Eminescu a visat, Hașdeu a dinamizat și sperat. El este singurul gazetar și singurul spirit intuitiv politic ce se poate opune integral junimismului, chiar lui Eminescu ; asemănarea dintre ei stă în genul polemic, în vehemența pamfletară, cu țeluri contrarii însă, și în fondul originar istoric de la can pornesc. Maiorescu pornea de la teoria parlamentaristă și dela acceptarea unor stări economice , sociale, dincolo de care vedea numai aventură și revoluție ; evoluționismul lui este o lecție de pedagogie politică, un ritual ma mult decât o dogmă. Importanța și semnificația interioară a gazetarului Hașdeu nu poate aprecia însă decât un dun cunoscător al istoricului, filologului și folkloristicului; gazetări lui nu este decât aplicația la contimporaneitate a concepției despre structura spirituală a poporului, văzut în expresia linguistică etnică și fantastică, în organicitatea lor indisolubilă. POMPILU CONSTANTINESCU- Duminică 28 Noembru-CRONICA LITERARA BOGDAN PETRICEICU-HAȘDEU: Scrieri literare, morale și politice (editate de Mircea Eliade) CAUȚI MOHI carfi franfozeșU In Edit. PLON, Pari» GÉNÉRAL H. MORDACQ L ARMISTICE Du 11 Noembre 1918 MICHEL DAVET la margrare die Bayreuth GÁBRIELLÉ BERTRAND Seule dans 1 Asie Iroulilée (MANDCHOUKUO-MONGOLIE)’ cam romanești ERAST MIHALESCU Aventurile unui iredentist E. Torouțiu* Edit. BUCOVINA, I. București ONU ARBORE SIMȚIRE NOHA MARIN MIHUT Problemele de poporație românească Cartea Românească ISAIA FEIER Aspecte din filosofia lui LEIBNITZ De vânzare în librăria CARTEA ROMANEASCA