Vremea, iulie-decembrie 1937 (Anul 10, nr. 494-518)

1937-11-28 / nr. 515

VREMEA Cu ocazia unor traduceri de Emil Gulian la De trei ani, Emil Gulian lucrează traducerea poeziilor lui Poe. Dacă editorul nu l-ar fi somat să prezinte manuscrisul, Emil Gulian nu ar fi terminat nici astăzi căci poe­zia, după principiul lui Valéry, e în­totdeauna în drum spre perfecția pe care nu o atinge niciodată. Poemele lui E. A. Poe, traduse de Emil Gulian vor apare deci de Crăciun, în edi­tura „Fundațiilor Regale’1. Ele vor fi însoțite de un lung și amănunțit studiu al traducătorului, privitor la viața și opera lui Poe, la techni­­ca și dificultățile transpunerii poe­ziei dintr'o limbă, într’alta. Munca de benedictin a traducă­torului nu este, cum bine se știe, doar o muncă grea și ascunsă. Originalitatea traducătorului este măsurată alături de originalitatea poetului de tradus. Poezia fiind expresie, cuvânt, sonoritate , fiind înveșmântată, încarnată în sensi­bilitatea, aproape materială, a limbii, traducerea a putut fi soco­tită ca o desrădăcinare a ei, o uci­dere, dacă nu poate fi o a doua naș­tere. Dar poezia este încă, mai a­­les, imagine, lume spirituală, ati­tudine, lucruri ce, depășind limba, pot fi exprimate și în traducere, cu exactitate. Pe marginea poeziei lui Poe, printr’o quasi-traducere, prin re­memorare și trăirea atmosferei ei, s'a putut face (cum ai reconstrui o casă după planuri imperfecte) o poezie română de succes. Iată deci că traducerea lui Emil Gulian va oferi și avantagiul de a depista pe quasi-traducători români ai lui Poe, ce­ au iscălit poezii originale. Emil Gulian s’a subordonat tex­tului, căutând să-l reprezinte cât mai credincios și mai precis, fe­­rindu-se de traducerea liberă. Emil Gulian e unul din ultimii pasio­nați ai poeziei, unul din ultimii ei fervenți slujitori, convins că­ poe­zia este, totuși, activitatea pămân­tească cea mai de preț. In același timp, el este un foarte îndemâ­­natic meșter al versului, un ade­vărat teh­nician, unul din atât de xarid inși cari pricep autentic poe­zia. Dintre scriitorii tineri, chiar dintre poeți, el este unul dintre uni­cii cari stau în inima poeziei, cei­­lalți comentatori ai ei la periferie. Experiențele pe care Emil Gulian le­-a făcuit în acești trei ani de muncă lucidă și critică, privitoare la poezie și la traducerea ei, expuse atât în studiul analitic din fruntea volumului cât și în traducerea rea­lizată vor fi, nu mă pot îndoi, extrem de fructuoase. Totdeauna rolul traducerilor în­­t­r-o literatură, a fost important. Traducerile sunt mai ales utile în momentele de formare a unei limbi literare sau, piatră de încercare, ca un control al posibilităților ei.Au fost traduceri care au marcat epocă, care au deschis orizonturi noui limbii poetice în proces de evo­luție, și istoria literaturii franceze, de pildă, este plină de asemenea exemple. Traducerile adeveresc și ele, chiar de pe planul literatură se valorifică, lor, că o renaște, crește, se hrăne­ște prin influențele pe care le primește. In epocile de început, influențele sunt copleși­toare, sunt imitație ; atunci, chiar când nu sunt traduceri avem o li­­teratură întreagă quasi-tradusă. Ronsard a fost, în mare parte, un quasi-ttraducător al latinilor pe când Amgot, traducător declarat, un creator de limbă. In poezia ro­mânească, tot astfel, câți quasi­­traducători ai poeziei franceze nu avem ? Lucrul acesta nu este totdeauna vătămător. Literatura franceză nu se putea naște fără cea latină ; nu putea străluci, apoi, fără cea grea­că ; și murea de sărăcie, la înce­putul secolului trecut, fără cea germană și engleză. Nu numai rasele se asimilează, ci și literaturile. Trebue însă ca a­­ceastă hrană spirituală să nu pro­ducă indigestie, să fie într'adevăr bine asimilată. Dacă influențele nu intră în nou­ organism, fruc­tificân­­du-l și făcând una cu el, atunci sau ele sunt nepotrivite sau orga­nismul nu poate primi nimic, și va muri de inaniție. Nimeni nu se poate hrăni din propria lui sub­stanță. Literaturile vii au nevoie de hrana literaturilor străine. Este semnificativ că, bine tradu­să, poezia se încetățenește. Ceea ce este exact pe plan general este a­­devărat, desigur, și pentru tradu­cerea literară de la caz la caz. O po­ezie este bine tradusă atunci când, pe lângă caracterul ei de noutate și personalitatea ei proprie, pare scrisă direct în românește, într’o traducere proastă, sunt stridențe, lucruri eterogene, străine, aparți­nând vizibil, altei limbi, altei sin­teze care supără. Traducerea Dia­dei de G. Murnu este, astfel, una din acele traduceri nereușite, su­ferind de marele păcat al unei limbi forțate, artificiale. Și acest păcat pândește, amenință orice tra­ducere. Și cele de mai sus ar fi a­­devăruri ale d-nului de La Paris­se, dacă majoritatea traducerilor cu­noscute nu ar avea acest caracter ,de falsă sudură. Se pare că d. Emil Gulian ar fi evitat această primejdie. Traduce­rile sale au rămas, prin atmosferă, poezie de Poe, aparținând totuși unei unitare, naturale, limbi poe­tice românești. Trei ani a stat, și ar mai fi stat, să caute expresiile exact corespunzătoare din limba ro­mânească, ale limbii lui Poe- A rotunjit, a nivelat astfel asperită­țile, sau aproape, și a realizat tot ce se putea realiza în românește, traducându-l pe E. A. Poe. O limbă nu este identică, în struc­tură, cu altă limbă. Dar are anu­mite planuri și niveluri corespun­zătoare. Emil Gulian va susține, teoretic și exemplificativ, că nu a întâmpinat decât dificultățile de a găsi termeni corespunzători, nu și acelea de la începuturile de cultură de a încerca să ridiced o limbă la un nivel superior de abstracție, sau de a-i lărgi cadrele, de a o îmbogăți, de a o crea. Numai în aceste ul­time cazuri, caracteristice epoce­lor eroice a traducerilor, o tradu­cere poate fi „creație de limbă“. In momentul de față, evoluția lim­bii noastre literare, va susține tra­ducătorul, permite ca orice tradu­cere să fie numai o „creație lite­­rară‘‘, de transpunere. Dar volumul care apare la Cră­ciun va contribui, mai bine decât o facem noi, la lămurirea acestor probleme. EUGEN IONESCU MANE, TEKEL, FARES A intitulat primul volum din noua triologie a d-lui Cezar Petrescu, care și-a propus să zugrăvească e­­pisoadele revoluției din 1907 cu în­demânarea 5 recunoscută în arta de a reda frământările sociale. O­­pera aceasta nouă a d-lui Cezar Petrescu, bazată pe o informație serioasă ist­orică, este împletită cu o serie de evenimente și persona­gii in care plăsmuirea autorului și datele istorice se întâlnesc in rea­lizarea unei fresci sociale de o in­contestabilă valoare. MIRCEA STREINUL care și-a manifestat cu prisosință talentul în Divertisment, în cele Zece Cuvinte ale Fericitului Fran­­cisc din Assisi, în Tarot sau Călă­toria Omului vădind cu deosebire o sensibilitate religioasă, posedă în manuscris o Viață a lui Iisus Chri­stos și lucrează actualmente la o „Istorie a literaturii române”. Borowsky D. EMIL GULIAN Pescarii FRAGMENTE 1. Conștiința omenească e terori­zată de adâncimile vidului cu a­­ceiași intensitate cu care e tero­rizată de realitatea absolută. Fa­ță de non-esse, ca și față de esse, omul cunoaște o spaimă egală. Ex­periența „mistică“ nu e „provo­cată“ numai de esse (Dumnezeu)­, ci și de neființă, de vidul absolut, de neant (non-esse). Toată mis­tica budhistă „extremistă" — că­reia i se și spune, de altminteri, nihilistă — își are rărdăcinile în această experiență totală a nean­tului. Atâția „mistici" budhiști își petrec viața întreagă dizolvând substanța universului, macerân­­du-i formele, volumele, aparențele, căutând cu sete marea iluzie care stă, stăpână, înapoia așa numite­lor „realități". Și în fața Vidului suprem, în fața acestui abis al neființei — budhiștii cunosc ace­iași „teroare", acelaș „fapt" ex­tatic, care ne întâmpină în mărtu­risirile misticilor creștini. Este adevărat, însă, că în itine­­rariul mistic creștin și islamic, te­roarea în fața lui non-esse preci­pită descoperirea lui Dumnezeu, a Ființei absolute. Deși și aici în­tâlnim, adesea, incapacitatea măr­turisită a misticului de a deosebi esse de non-esse, pe Dumnezeu de Neant. 2. Tehnica socratică se fundează pe această siguranță: că orice om are adevărul in ei; trebuie doar să i-l amintești, să-l scoți la lu­mină. Unele filozofii indiene pleacă de la o certitudine identică. J­una­­oară, Samichya și Yoga, urmărind — ca orice „sistem" de filozofie indiană — autonom­ia absolută a suf­etului, libertatea lui, ajunge la afirmația următoare: orice suflet purusha; spiritul­ este de fapt liber, autonom, numai că omul nu își dă seama de asta. Scopul filo­zofiei este, deci, după Samkhya, înțelegerea („realizarea"), aces­tui fapt, că sufletul e liber. Și pentru Socrates, și pentru u­­nele filozofii indiene, omul sufe­ră pentru că ignorează valoarea și „situația" propriului său suflet, își ignorează, adică, propriul său „centru". Suferința, drama, de­zastrul condiției umane se dato­­rește unei absurde amnezii; omul­­ nu-și mai amintește adevărul (So­­crate), nu-și mai recunoaște su­fletul (Samkhya-Yoga). Să pre­cizăm că „sufletul" nu se referă aici — cum nu se referă nicăieri în metafizica indiană —■ la anima, la viața psiho-mentală, considera­tă ca o manifestare subtilă a „materiei "— ci la spiritul, adică la o entitate ontologică. Salvarea, atât pentru Socrates cât și pentru filozofia indiană, stă în putința omului de a-și a­­minti sau de a recunoaște adevă­rul. Dar acest „adevăr" este un om, alcătuind chiar centrul ființei sale. Cu câtva timp înainte de Socrates, Upanishadele anunțase­ră: tu ești acesta! (tat tvam asi). „Acesta", adică Brahman, reali­tatea absolută, identică cu atman, cu „sufletul" (spiritul) omului. Drumul spre „înțelepciune" sau spre „libertate", este un drum spre centrul ființei tale. Aceasta este cea mai simplă definiție care se poate da metafizicei în genere. Și este interesant de remarcat că o definiție similară se poate da religiei în genere: drum spre „cen­tru“; într’adevăr, orice act reli­gios presupune ieșirea din zona profană (care ar corespunde, în ordine metafizică, ieșirea din deve­nire, din „viață“ și „istorie") intrarea într’o zonă sacră (tem­­i­plu, loc sacrificial, timp liturgic, „starea" rugăciunii, etc.) Dar zona sacră prin excelență, tem­plul sau altarul, este considerat —* în toate tradițiile religioase — „centru lumii" (cf. cartea noas­tră Cosmologie și alchimie babi­loniană, 193/, p. 31 și urmare). Așa­dar, intrarea sacrificială în­tr'o zonă sacră — este un drum spre „centru", spre Realitatea ab­solută. Căci „sacrul" asta înseam­nă, este, realitatea absolută, opu­să „profanului", devenirii, vieții, într’un cuvânt lui non-esse. Firește, „drumurile" acestea spre „centru" — ale metafizicei și ale religiei — au direcții opuse: metafizica descopere centru om (tat­tvam­asi); religia desco­­n­pere centrul în sacru, în afara o­­mului (ganz­anderes). Cu toate a­­cestea, „direcția“­ drumurilor nu trebuie să ne înșele, făcându-ne să credem în incompatibilitatea celor două „căi“, metafizică și re­ligioasă. Pentru că, este adevărat că în primul caz, al itinerariului metafizic, omul descoperă în si­ne realitatea absolută (atman), dar tot atât de adevărat este că acest principiu ontologic nu apar­ține omului ca atare, ci îl prece­de și îl transcende... MIRCEA ELIADE VI O istorie a presei române este de făcut de­ aci înainte, cu toată ampla informație și mai ales cu toată înțelegerea unor violente ideologii, a unor mari personali­tăți și a unor vitale probleme de politică națională ; în veacul tre­cut, aproape nu a fost om de cul­tură mai important, care să nu fi fost gazetar sau om politic. Ge­nerația de la 1848 este plină de gazetari și însăș formele literare ce par mai opuse ziaristicei au fost contaminate de spiritul de luptă, de elanul propagandist și partizan. Un Eliade a fost gaze­tar până și ‘n opera lui poetică, un Kogălniceanu a tratat proble­mele istorice contemporane ca un gazetar de serioasă cultură, un Hașdeu și-a folosit marile și va­riatele lui cunoștințe, aplicându­­le la realitatea politică a timpu­lui, iar, în contra spiritului pașop­tist, Eminescu și-a consolidat o doctrină de stat într'o febrilă muncă de ziarist. Crearea Româ­niei moderne nu se poate pricepe fără o bună istorie a presei, iar istoria contemporană nu poate reînvia, fără mărturiile pasionate și pasionante ale gazetarilor frun­tași, din veacul trecut. Placă sen­sibilă a evenimentelor, a contro­verselor, a directivelor și a mora­vurilor noastre, presa a cristali­zat temperamente, a verificat con­științe, a divulgat lașități și opor­­tunisme și a exercitat un spirit critic, în forme vehemente adesea, dar nu lipsite de o adâncă îndrep­tățire. Dacă suntem lipsiți de memorii politice de mare valoare documentară, dacă nu avem sinte­ze personale (Istoria contempora­nă a României a lui Maiorescu este o excepție) — aceste lacune se pot suplini prin bogata activi­tate ziaristică a vremii. Unii pașoptiști, între care He­­liade, Ghica și Bălcescu au lăsat prețioase memorii și scrisori, dar ele sunt legate mai mult de un singur eveniment, de revoluție și de animozitățile dintre conducă­­torii­ ei; cronica vie a ideilor și problemelor politice a înregistra­t-o presa. Al patrulea capitol din întinsa Introducere a d-lui Eliade cu­prinde un tablou rezumativ foar­te amănunțit al ideilor și articole­lor politice ale lui Hașdeu , mai puțin interpretativ, mai supus la obiect, scris cu mare entuziasm totuș, el descifrează clar liniile de orientare, intuițiile, esențele spiri­tului hașdeean, manifestat cu ma­re strălucire, cu logică intransi­gentă, cu pasiune, cu sarcasm și uimitoare clar vedere, mai ales când se referă la destinul istoric al poporului român. Pamfletar și polemist de nobilă sinceritate, ga­zetarul Hașdeu afirmă o poziție ideologică, un sistem de valențe spirituale, o vioiciune, o diversi­tate de informație culturală și o credință arzătoare p­* o flacără. Istoricul, filologul, folkloristul ali­mentează un conținut de sensibi­litate autohtonă liberalismului pa­șoptist ; românismul este o struc­tură dinamică, în stare să creeze în prezent și ‘n viitor, nu o încre­menită obsesie paseistă, ca în mitul eminescian. Dacă suntem de acord deplin cu d. Eliade că: „Numai Emine­scu mai avea, alături de Hașdeu, asemenea serioase preocupări în ziaristică , de a căuta rădăcinile istorice ale evenimentelor, de a le preciza semnificațiile și ghici ur­mările“ — trebue să precizăm că autohtonismul eminescian se e­­puiza la 1400, în timp ce al lui Hașdeu era un principiu de viață, capabil să se reînoiască, să se a­­dâncească și diversifice, în viitor. Romanticul Eminescu se refu­gia în trecut ca într'un românism absolut, dar static, Hașdeu se proectează, romanticul profetic, în viitor; pentru Eminescu româ­nismul e un principiu metafizic, o ideie platonică, pentru Hașdeu, românismul e o viziune heracli­­teană. Cel dintâi e un profet po­somorit, ultimul un „vizionar", în sensul pe care Eminescu însuș îl acordă cuvântului, în Epigonii. Eminescu ne propunea Regula­mentul organic, ca ideal, detesta Franța și iubea Germania, ura li­beralismul și credea că numai bo­­erii au avut toate virtuțile, că pa­trioții au încetat odată cu Mircea cel Bătrân și Ștefan cel Mare, că prezentul e incapabil de o idee mare. Hașdeu e democrat sincer, urăște despotismul și pe boem­, respectă constituția în forma ei de adaptare organică la organismul național, urăște pe Nemți, pe Au­­stro-Ungaria, pe Ruși și pe Turci, obsedat de ideea pan-latină și dominat de misiunea României în Orient, între popoarele balcanice. Clar­ vederea lui, în politica ex­ternă, sentimentul de demnitate și egalitate națională, profețiile lui, privitor la desmembrarea Au­striei, anti-dinasticismul lui con­cret, au isvorît din principii ab­stracte, dragostea pentru țăran­i instinctul mereu treaz de continu­tate istorică între prezent și tre­cut, îi acordă, față de Eminescu privilegiul unei actualități mai or­ganice. Trecutul și prezentul is­toric sunt atacați, în concepți eminesciană, de o soluție de con­tinuitate iremediabilă. Oricâte di­ferențe se încearcă a se face as­tăzi între Eminescu și junimism, acuzat de lipsa culturii și senti­mentului istoric, niciodată nu va putea fi scos, în esență din struc­tura junimistă, din criticismul ei caracteristic. Formalist, juridic oratorul politic Maiorescu este un liberal de nuanță engleză, un spi­rit etic, punând mereu în contra­dicție fapta politică și teoria care vrea să le armonizeze ; gru­po­ma cosmopolitismului junimist este numai o armă polemică, pe care o folosește pasionat și sar­castic și Hașdeu ; pentru Maio­­rescu, politica a fost un prilej de manifestare a individualității, în limitele ei etice, pentru Eminescu, a fost un prilej de a teoretiza asu­pra statului și națiunii, pentru Hașdeu politica a fost profetism. * .credere în viitor, îndrăzneală de a pune conștiința națională pe acelaș plan cu al conștiinței na­ționale a marilor popoare. Maio­rescu și-a exercitat, prin politică spiritul critic și estetic, Eminescu a visat, Hașdeu a dinamizat și­­ sperat. El este singurul gazetar și singurul spirit intuitiv politic ce se poate opune integral juni­mismului, chiar lui Eminescu ; a­­semănarea dintre ei stă în genul polemic, în vehemența pamfleta­ră, cu țeluri contrarii însă, și în­ fondul originar istoric de la can pornesc. Maiorescu pornea de la teoria parlamentaristă și d­ela ac­ceptarea unor stări economice , sociale, dincolo de care vedea nu­mai aventură și revoluție ; evolu­­ționismul lui este o lecție de pe­dagogie politică, un ritual ma mult decât o dogmă. Importanța și semnificația in­terioară a gazetarului Hașdeu nu poate aprecia însă decât un dun cunoscător al istoricului, filologu­lui și folkloristicului; gazetări lui nu este decât aplicația la con­timporaneitate a concepției des­pre structura spirituală a poporu­lui, văzut în expresia linguistică etnică și fantastică, în organici­tatea lor indisolubilă. POMPILU CONSTANTINESCU- Duminică 28 Noembru-CRONICA LITERARA BOGDAN PETRICEICU-HAȘDEU: Scrieri literare, morale și politice (editate de Mircea Eliade) CAUȚI MOHI carfi franfozeșU In Edit. PLON, Pari» GÉNÉRAL H. MORDACQ L ARMISTICE Du 11 Noembre 1918 MICHEL DAVET la margrare die Bayreuth GÁBRIELLÉ BERTRAND Seule dans 1 Asie Iroulilée (MANDCHOUKUO-MONGOLIE)’ cam romanești ERAST MIHALESCU Aventurile unui iredentist E. Torouțiu* Edit. BUCOVINA, I. București ONU ARBORE SIMȚIRE NOHA MARIN MIHUT Problemele de po­­porație românească Cartea Românească ISAIA FEIER Aspecte din filosofia lui LEIBNITZ De vânzare în librăria CARTEA ROMANEASCA

Next