Ziarul Călětoriilor, 1897 (Anul 1, nr. 1-15)
1897-11-05 / nr. 1
ZIARUL CALETORIILOR 3 sărbătoarea sa patronală, în care statuele sfinţilor, acoperite de mătase, sunt purtate pe câmp cu muzică de tromboane şi de ţimbale. Preotul e cel mai însemnat personagiu din localitate şi mai marii satului n’ar îndrăzni să facă nici un gest fără sa ’l întrebe. Negrii păgâni trăesc în sate cu totul deosebite şi au moravuri speriicioase. Dânşiicred că sufletele morţilor suflă printre frunzele arborilor ; cu toată poezia acestei credinţe, e foarte onorat acela care omoară mulţi duşmani, şi unul din ei nu se poate numi «ucigaş» decât după ce a tăiat 50 de capete, numai acesta are dreptul să poarte turbanul roş. Nu voiu mai vorbi de prânzul nostru de pe vîrful muntelui Taal, pe o insulă a lacului ce s’a format în locul vechiului crater. Panorama ce se întinde de aci e mai presus de ori ce descripţiune, căci prin nici un cuvînt nu se poate arăta nuanţele uşor înroşite ale munţilor ce se lasă tot mai jos, până la pânza albastră a mărilor. Atmosfera era aşa de curată, încât se distingeai toate amănuntele de prin păduri. Trestia de zahăr, acea bogăţie principală a Filipinelor, ogoarele de tutun din cari se fac renumitele țigări de Manila, boschetele de bananieri și ananaşi, imensele lanuri de bumbac, se întindeau mai mult decât vederea ochiului în parte dinspre nord. Gervesis-Malissol. EPISOADE DIN CĂLETORIA MEA POLUL NORD ! Plecarea. Kabarova.—Marea de Kara.— Capul Tchelinskin E 24 iunie 1893, ziua în care se sărbătoreşte vara. Pentru noi, ea soseşte plină de mâhnire. E momentul plecărei, îmi părăsesc casa şi străbat singur grădina, către ţărm, unde mă aşteaptă luntrea lui Fram. In urmă îmi las tot ce am mai scump în lume. De acuma când voi mai revedea fiinţele acestea adorate ? Micuţa mea Liv stă aşezată la fereastră şi bate din palme. Sărman copil, ferice de densa, ea nu cunoaşte încă frămîntările vieţei! Luntrea sboară ca o săgeată, pe faţa apei, şi ajungem de grabă la Fram. Totul e pregătit pe bord. Ancora se ridică, salutată de populaţia Cristianiei, îngrămădită pe phetă şi vaporul porneşte încet, legânându-se... încă un ultim salut la ai mei şi micei mele căsuţe, aşezată colo jos, pe insulă. Ziua aceasta a plecărei a fost cea mai tristă din tot timpul călătoriei. De la Cristiania ne tăiem calea în spre Nord, de alungul Norvegiei, şi la 12 iulie ajungem la Tromsö, micul Paris al Nordului. Aici suntem salutaţi de vifor şi zăpadă, întreaga ţară se pierde sub linţolcă. Iată-ne ajunşi la un pământ din cuprinsul împărăţiei frigului. Câteva zile după asta, la Varde, noi ne luăm concediu de la lumea civilizată, pentru a ne începe călătoria. Debutul e trist: timp de 4 zile plutim în mijlocul pormoroacei. In dimineaţa de 25 iulie, când ouă urc pe pod, un soare strălucitor luminează cerul albastru, şi marea, legănată încet de un vânt uşor, străluceşte în alintarea razelor de lumină. După zilele lungi, triste, posomorite, reînvierea aceasta a naturei ne umple de bucurie şi de speranţă. După amiază, zărim Noua Zembra. Imediat puştile şi cartuşele sunt pregătite, şi deja ne bucurăm la gândul că vom prânzi vânul. Intre acestea, ceaţa se coboară din nou şi acoperă marea cu pânza ei cenuşie; iată-ne iar izolaţi şi despărţiţi de lume. La 27 iulie, dintr’o dată, ceaţa se albeşte : primii gheţari se văd ! Două zile mai târziu ajungem la Kabinova, un cătun samoyez aşezat pe malul Iugurei, cea mai meridională dintre cele trei strîmtori periculoase ale mărei de Kara. Aicea ne aşteaptă un rus, d. Trontheim, însărcinat să ne aducă o ceată de 34 de câini. După masă, escortaţi de mai mulţi ruşi şi samovezi cari cască gura la noi cu curiositate, mergem să vizităm monumentele Kabarovei , două biserici de lemn, una foarte veche, în formă oblungă şi dreptunghiulară, alta de tot nouă, o construcţie octogonală ce se aseamănă cu un pavilion de grădină. Cei şease călugări cari locuiau într’ensele, spun indigenii, au murit de scorbut. Se pare că opera boalei a fost foarte mult ajutată de alcool, împrejurul satului, cât se poate cuprinde cu ochii, se întinde tundra. Câtă deosebire între înfăţişarea deşertului acestuia şi între ideia de a se generaliza! Departe de a presinta imaginea unei dezolaţii înfricoşate, această câmpie e acoperită cu o pânză de verdeaţă presărată cu flori de o frumuseţe rară In timpul nesfârşitei ierni a Siberiei, pustiile dorm sub un înveliş gros de zăpadă; dar îndată ce soarele străluceşte, învelişul de zăpadă dispare, descoperind minunatul covor de ierburi şi flori drăgălaşe. In faţa acestei verdeţe, când cerul albastru şi străveziu se scaldă în strălucirea razelor de soare, îmi vine aproape să mă îndoesc de posiţiunea septentrională a acestei ţări. Tundra este ţara Samoyezilor. In mijlocul acestui pustiu fără sfîrşit, ei duc o viaţă liberă, rătăcitoare, stând într’un loc numai câtă vreme le place, plecând apoi mai departe, când li se pare nemerită strămutarea. Fără griji, fără sbuciumări, în singurătatea aceasta, viaţa e liniştită şi uşoară, vecinie aceiaşi, şi mai că aşi rîvnit. Seara punem la încercare câinii. Trontheim înhamă zece la o căruţă jamogeză. Abia m’am aşezat, câinii pornesc în goană după un biet câine ce rătăcea prin împrejurimi. In primul moment mă îngrozeşte alergarea aceasta nebună şi urletul bestiilor; în sfîrşit isbutesc să sar jos şi să opresc goana. După ce reaşezăm hamurile, Trontheim se aşeză în căruţă alături de mine şi, plesnind din biclă, mormăe printre dinţi un fel de pr-r-rr,... pr-r-r-r, şi deodată câinii pornesc într’o fugă nebună prin câmpia acoperită de verdeaţă, ducându-ne către nişte băltoace. Eu caut să sar, Trontheim urlă: Sass, sass, dar nu isbutim să oprim catastrofa decât după ce câinii înaintaşi intră în apă. Apucăm apoi calea în altă direcţie ; şi câinii aleargă cu atâta furie, că mai îmi e frică să nu cad. Mă reîntorc la vapor foarte satisfăcut de această experienţă ; câinii trebue, într’adevăr, să aibă o foarte mare putere, pentru ca să tragă două oameni, cu o aşa de mare viteză şi pe un pământ ca acesta. Hamurile câinilor siberieni sunt foarte simple. O coardă sau o bucată de pânză trecută împrejurul pântecelui animalelor, trece şi printre picioarelor lor. A doua zi, 1id August, este Sf. Elie, mare sărbătoare religioasă din Kabarova. Din toate părţile sosesc trupe de samoyez în căruţele lor trase de reni. Ei vin să asiste la ceremoniile religioase şi, în acelaş timp, îşi propun să aducă omagii sfîntuluî, prin beţii şi prăznuiri. După amiazî, nu -mi fu tocmai uşor să găsesc lucrătorii de cari aveam nevoe. Cu toate astea, Trontheim putu hotărî pe vreo câţi va să ne ajute, în schimbul promisiune! unui salariu ce le permitea să plătească beţia tradiţională din această zi sfîntă. De dimineaţă, femeile s’au îmbrăcat cu ce aveau mai bun, înzorzonate cu stofe bătătoare la ochi, cu volane de piele de culori felurite şi cu podoabe de ferării. Pretutindeni cred grupuri pitoreşti şi amuzante. Iată de pildă un bătrân samoyez şi o fată tânără, cari vor să dăruiască un ren slab bisericei vechi, templul bătrânilor pravoslavnici. — Cea nouă este afectată cultului ortodox.—Pînă şi în pustiul acesta depărtat, divergenţele religioase despârţesc oamenii. Sărbătoarea fu celebrată a LA