Ziarul Călětoriilor, 1898 (Anul 2, nr. 16-88)

1898-01-14 / nr. 19

146 ZIARUL CALÉTORIILOR Blancha de Moyen .... Vînătorii trecuseră pe lângă mine ca un vârtej... Departe, se auzeau lătrăturile câinilor... Rezimat de un arbor, cu pușca lângă mine, mă perdusem în visărit, privind sălbatica splendoare a cerului limpede, pe care ardea un soare de August... De o dată, la câţiva paşi de mine, văzui cu mirare o căprioară, cu ochii ei senini şi dulci. Era o căprioară albă, albă de tot, de o culoare ivorie. Şi era aşa de elegantă, aşa de tremurătoare, aşa de graţioasă cu aerul său, fricos şi blând... Cum am pus puşca la ochi ? Nu ştiu. Detunătura m’a speriat chiar pe mine, așa de inconștient am tras. In acelaș moment, o voce ’mi strigă : — Nu trage, domnule, te rog nu trage. Un păzitor bătrân alerga spre mine, cu fața schimbată, cu părul în vânt. — A fost căprioara cea albă, nu e așa? ah! die, ce-ai făcut? Ce făcusem? Ei da, nu o hemerisem. — N’ai nemerit-o, domnule, n’ai nemerit-o. De o dată el se plecă şi de-abia putu să’şi înăbuşească o exclamaţie : pe frunzele căzute erau picături mari de sânge. Păzitorul era aşa de galben, şi aşa de speriat încât d’abia îndrăznii să-l întreb ce avea. Dar tot nu voi să-mi răspundă nimic. — Am rănit-o în spinare, zisei eu. — Să dea D-zeu, murmură gardianul. Apoi nu mai voi să răspunză nimic. Când m’am întâlnit cu cei 1’alți vânători, le povestii, într’un mod vesel, întâmplarea mea. Fără a fi așa de mișcați ca gardianul, ei nu se arătară atât de veseli precum speram eu. Unul dintre ei îmi zise cu un glas grav : — Căprioara albă ! Ah ! ai tras în căprioara albă... Atunci să bagi bine de seamă la puşca d-tale. In minutul acesta, tocmai o ridicam după umăr. Fără să-mi pot explica cum cocoșul fu ridicat și puşca se slobozi. Nu lovi pe nimeni, dar toţi tovarăşii mei se deteră la o parte, îngălbenind. Gardianul, întorcându-se spre el, le spuse câteva vorbe pe cari nu le am priceput. Ne am întors în sat : prietenii mei erau duşi pe gânduri, şi în zadar eu mă căzneam să le gonesc reaua dispoziţie. Din ziua aceasta, nu m’au mai invitat la nici o vînătoare. Dacă mă vedeau cu puşca în mână, toţi se fereau de mine. Ce însemna spaima aceasta ? Silit de mine, pe urmă rugat, pe urmă ameninţat, bătrânul gardian persistă în tăcerea sa. M’am adresat tovarăşilor mei, cari manifestaţi ceva mai mare jenă când mă vedeau că mă duc să trag în rațe sălbatice, dar răspunsurile lor fuseră nesigure. In fine, găsii un amic, mai necredul, mai sincer și mai devotat care îmi povesti ceea ce era cu căprioara cea albă. * * * «Prin anul 1418, în castelul de Moyen, locuia contele de Réginart împreună cu fiica sa Blancha, cea mai frumoasă principesă din Lorena, şi prin urmare din toată lumea, Blancha îşi bine meritase numele. Părul său era de culoarea nopţei, un negru strălucitor, cu reflecte albăstrii. Ochii săi de culoarea murei, aveau o dulceaţă de expresie neţărmurită. Faţa sa, de o albeaţă curată, era înflorită de doi bujori în fiecare obraz. Când rîdea, albul strălucitor al dinţilor apărea după buzele eî roşii, cari se perdeau în două gropiţe... Aproape în totdeauna îmbrăcată în alb, ea era un portret încântător. Toţi o iubeau. Dar dragostea aceasta ce i o aratau toţi, avea un caracter de adoraţie amestecată cu teamă. «Cât era de liniştită de obicei, Blancha în zilele de vînătoare se dedea cu trup şi suflet pasiunea sale. «Sub puterea voinţei sale, această pornire era oarecum înăbuşită. Ea urmărea cerbii şi mistreţii cu o oarecare indiferență. Dar curând, albele sale degete se strângeată convulsiv pe mânerul cravaşei. Sprâncenile strânse d’asupra ochilor, dădeau privirea sale un aer mai mare de patimă, privirea eî. «Lângă lupul gonit de câini, lângă cerbul fugind desperat, lângă mistrețul furios, întot d’auna se vedea o pălărie albă, un păr negru, o față albă, cu două gropițe în obraji, înclinată cu un surîs de estaz: era Blancha care galopa, ducând cu sine patima sa de vînătoare. «Pe măsură ce Blancha se mărea în vîrstă, patima vînătoare o stăpânea din ce în ce mai mult. Amor, căsătorie, speranţe, ambiţiuni, vînătoarea distrusese totul, înlocuise totul. «Blancha nu se ocupa decât de animalele cari alergaui prin păduri şi de acelea pe cari le îngrija în grajdul său. «Câinii săi, cu colţii ascuţiţi, de statură splendidă şi aleşi după spusele eî, puteau a înţelege toate dorinţele stăpânei lor şi o ascultau cu sfinţenie. «Intr’o dimineaţă de Decembrie, un gardian tînăr veni şi anunţă pe tînăra d-şoară că într’uri loc din pădure a văzut o familie întreagă de mistreţi. «Dar, nu făcuse nici un sfert de drum, şi bietul gardian mărturisi că s’a înşelat şi că fiarele îşi părăsiseră culcuşul lor. «Pentru a scăpa de supărarea fiicei sale, contele de Reginart, care o însoţea, pretextă o afacere, întoarse calul şi galopă înapoi. «Blancha, din înălţimea şerei, privi fix pe stupidul gardian pe care’l chemă cu un semn. «Vinovatul se apropie cu frică şi aşteptă. «Teama are uneori aparenţe de o curiozitate extremă: atitudinea şi limbagiul par câte o dată injurioase când ele nu sunt în realitate decât desperate. «Nu se ştie ce răspuns dete el Blanchet. Se ştie numai că ea îi dete o lovitură cu cravaşa şi că văzfindu 1 fugind printre arbori, ca o fiară, îi veni ideea de a’l urmări... «II veni ideea aceasta. «Cu o singură vorbă îşi chemă câinii, cu o singură vorbă îl asmuţi pe gardian şi vînătoarea începu. Vînătoare fantastică ! Vînătoare infernală ! Vînătoare prea scurtă! «Victima simțindu se atins de câini se întoarse spre Blancha şi se aruncă în genuchi, înaintea ei cu mâinele împreunate, dar Blancha aţâţată de furie, trosni din buze. «Ce s’a mai petrecut ? Calul său, cu coama lungă și albă ca zăpada, se întoarse searala castel fără Blancha. Câinii sosiră cu gurile pline de sânge. Blancha n’a mai reapărut. «Din timpul acela, o căprioară albă rătăcește prin pădurile noastre. Vecinie este urmărită, dar în totd’auna, după osteneli infructuoase, scapă vînătorilor. Acela care o rănește, moare printr'un accident satt omoară la vînătoare, pe unul din tovarăşii săi Bătrânii cred că biata Blancha îşi ispăşeşte păcatul sub această formă de căprioară albă.» * * * Cum sfârşi amicul meu această legendă, sosi bătrânul gardian şi mă pofi sa vin până la poartă. — Voiţi să mă însoţiţi până la colţul şanţului ? Am să vă arăt ceva. Gardianul avea un aer de veselie pe care nu i 1 cunoşteam. Cu tot frigul şi zăpada care cădea, îl urmai. Sosind la locul hotărît, gardianul dete la o parte cu băţul ierburile şi ramurile cari acopereau o parte din şanţ şi văzui în fund scheletul unei căprioare. Bietul animal ! Trebue să fi murit, căsninduse să sară peste obstacol. Oasele picioarelor erau tot îndoite, iar capul și gâtul întinse, ca într’o sforțare supremă, împrejurul acestui delicat schelet, deosebit bucățele de pele de o albeţe nepătată.