Ziarul Călětoriilor, 1898 (Anul 2, nr. 16-88)

1898-08-05 / nr. 67

530 An­un­eiu Aducem la cunoştinţa cititorilor noştrii că Ziarul Călătoriilor pri­meşte spre publicare în coloanele sale descrierea localităţilor mai însemnate, a bailor, etc., din ţară, precum şi descrierea escursiunilor făcute de societăţi, de turişti etc. ZIARUL CĂLĂTORIILOR O cetate în deşert Departe, în nisipurile perdute ale Zăhărei, se ridică pe ici pe colea ce­tăţi acoperite de cel mai mare mis­ter. întâmplarea a făcut să cunosc şi eu una din aceste cetăţi şi nu ştiu­ dacă ar trebui să desvelesc suferin­ţele, ruşinea, scârba necunoscută care domneşte acolo Un vânt puternic, care se numeşte Simon, începu să sufle de dimineaţă, acoperindu-mă cu o grindină de ni­sip şi împingându mi calul către zi­durile unui oraş : era Mladin. Poarta cea mare era închisă încă de la începutul furtunei şi gardianul nu s’a decis să’mi deschidă de cât după multe somaţiuni şi a făgăduelei unui bun bacşiş. Abia pătrunsei în interiorul zidu­rilor şi avui numai­de­cât sub ochi spectacolul mizeriei. Din distanţă în distanţă erau case pe jumătate în ruină. Oameni paralitici se tîrali, ţe­peni şi muţi, leproşi, răsturnaţi peste grămezi de murdării, îşi rodeau ră­nile cu pietre ascuţite, sac se încer­caţi să apuce din gura câinilor res­turi de bucate asvârlite în stradă. In tot lungul caselor, numeroşi orbi, lovindu-se la fie­care moment, umblaţi pipăind. Inconştienţi de pri­mejdia furtunei, copiii cei mici se jucaţi aruncând cu pietre în cuibu­­riurile păsărilor de prin casele rui­nate, pe când copiii mai în vârstă, tolăniţi pe jos, murmuraţi rugăciuni monotone, triste ca şi înfăţişarea lor anemică. Pe un teren gol, aproape de o moschee, femei steteau pe mor­minte rău­ astupate, alăptându-şi co­piii şi văzul pe una care urla ca o nebună de durere, privind groapa unde îşi îngropase copilul. Pe alocu­­rea, în acest cimitir, vântul golise mormintele şi lumea care trecea pe acolo arunca câte o mână de nisip peste cadavrele pe jumătate eşite din culcuşul lor. Şi acum, pe vântul teribil, fețele scrofuloase a tuturor acelor vietăți mizerabile, se înspăimântară și mai mult. — Nu e de­cât un început, îmi răspundeau acei nenorociți, când le observai că vântul nu mai suflă. — He, fără îndoială, vântul va re­începe, esclamă o bătrână care îna­inta spre mine. .Tur pe Alah că vân­tul va reîncepe, reluă ea. Cerul e negru şi ameninţător! Dar vino la mine, cavalerule, casa mea este os­pitalieră şi rezistă furtunei. Haide, vino la mine, e pentru dragostea lui Dumnezeu­ ! Oferta ei nu mă ispitea de loc, cu toate circumstanţele. Dacă cerul era ameninţător şi negru, casa pe care mi-o arăta bătrâna, nu prezenta mai multă siguranţă. Călăuza mea, însă, stăruia foarte mult. — Nu se ştie ce se poate întâm­­pla, îmi zicea el; furtuna poate să facă mari dezastre în timpul nopţii, ar fi bine să găsim un adăpost. — E o insultă, continuă gazda mea, a’mi refuza azilul, pâinea şi sarea ce’ţî oferim «pentru dragostea lui D zet». Aceste cuvinte «pentru dragostea lui D zeu» repetate la fie care mo­ment, eraţi un apel călduros la ge­nerozitatea mea. înţelegeţi bine că demnitatea mea de «cavaler», cum mă numia dânsa, nu’mi permitea ca s’o mai refuz. * * * Abia pătrunsei în curtea casei și bănuelele mele se realizară. Sub o terasă care se balansa, întins pe niște paie, se mișca un corp, aco­perit peste tot de bube. Auzii atunci niște gemete surde, cari veneau de acolo. *Abneh, e tatăl meu», răspunse la privirea mea întrebătoare, o fată care veni întru întâmpinarea noastră. — Bedjali, da, e bărbatul meu, îmi răspunse și bătrâna cu un aer de indeferență, intrând în casă. Nefericitul lepros, înțelegând că e un străin aproape de el, încercă să articuleze câte­va cuvinte, pe care nu le înțelesei de loc şi voi să se scoale. El ridică un picior, un braţ, dar recăzură numai de cât ca şi când ar fi fost desprinse. M’apropiai f de el, voind să’l ajut. — Ma­ientam­a trebue! sunt bles­temat! înapoi, nu mă atinge, sunt blestemat! strigă el. «Sunt blestemat!» Aşa dar au con­ştiinţă ce repulsiunea ce escită, a­­ceşti mizerabili pe cari îi întâlneşti la fie­care pas în oraşele deşertului. Ostenit de sforţările ce făcuse, le­­prosul băgă capul în paie şi începu să se sbată. Privind mişcările con­vulsive şi bruşte ale acelui corp, a cărui cap nu se vedea, ţi se părea că e un decapitat carele svârcolește — Kohi ! Tatuma ! Tatuma ! El striga rând pe rând pe nevata și pe fiica sa ca să’l scape de mân­gâerile unui mare câine râios, care îi lingea rănile. Fata însă n’avea vreme să asculte pe tatăl ei, de­oare­ce intrase în con­versație cu călăuza mea. Numai bătrâna, plictisită de stri­gătele lui, eși repede în curte cu mă­tura în mână. — Ce ai blestematule ? se răsti ea. Pentru un câine râios care te linge, vrei să asasinezi prin strigăte pe oaspetele nostru? Taci din gură, bă­trânule blestemat ! Am intrat în casă, ca să nu mai văd acel hidos şi înfiorător spectacol. A doua zi am plecat, jurându-mă ca în viaţa mea să nu mai vizitez oraşele cari se înalţă prin mijlocul pustiului. H. Mignot. EPISOADE DIN CALETORIA NEA­POLUL NORD CAPITOLUL III CALETORIA VAPORULUI VRAM La 8 Octombrie Scott-Hansen şi Mogstad făcură o probă cu săniile, încărcate cu 105 kilograme. Plecară la IP/a ore dimineaţa şi se întoarseră la 5 ore după amiază, după ce fă­cuseră un drum de 7 kilometri de la vapor şi îndărăt, pe un teren des­tul de greu şi neegal. Nu credeam, ce e drept, că Fram era ameninţat de vreo primejdie. To­tuşi lucrul era posibil, dacă nu ve­rosimil, şi de aceea eram datori să ne pregătim pentru ori­ce caz. Ne dădeam deci toate silinţele ca să ne asigurăm în contra ori­cărei surprin­deri. Pe la sfîrşitul lunei octombrie de­­puserăm pe ghiaţă proviziile alese pentru şase luni, precum şi săniile, caicele şi patinele de zăpadă nece­sare pentru o eventuală călătorie pe jos. Proviziile constau în mare parte din pemikan, o mâncare foarte nu­tritoare. Din 200 grame pemikan, 100 grame pâine şi 120 grame car­tofi se pregăteşte o porţie bună şi gustoasă. La 28 Noembrie trecurăm de gra­dul 60 de longitudine şi serbarăm a­ceastă zi cu un banchet. Salonul fu decorat cu steaguri şi se ser­vi o masă bogată cu cafea la sfîrşit, iar seara avurăm fructe şi conserve după masă. Meridianul KO trece în apropierea capului Fligely pe dinaintea ţării Frantz-Iosef şi prin Chabarova, unde acum 2­4 de ani zisesem adio ulti­melor slabe urme de civilizaţie. Şi ast­fel ni se părea că în adevăr ne apropiam de lume şi de viaţă! CAP. IV Anul din urmă al expediţiei, die la 1 Ianuarie până la 17 Mai 1896 Anul nou ne aduse o vreme fru­moasă, limpede, cu lună plină şi LA

Next