Ziarul Călătoriilor, 1907 (Anul 9, nr. 504-555)

1907-01-04 / nr. 504

if co — LA -„Ziarul Ciletofiilor” IPIT* Pentru 1 an 5 le­i “IPS Pentru 6 luni lei 2,66 WWVW/AVWW Ziarul călătoriilor Un leopard In mijlocul unui bal In luna Mai, anul 1905, plantaţia de tabac a d-lui G. Schepers prezenta o a­­nimaţie extraordinară. Fiica proprietarului se logodise cu un comerciant din Padang, fiul administra­torului civil al provinciei (insula Suma­tra din Oceania). Catul de jos al clădire!, care avea mai multe deschideri într’o frumoasă verandă înflorită, fu transformat în sală de bal. Balul începu, în mijlocul veseliei ge­nerale. In timpul nopței, o furtună violentă izbucni, una din acele furtuni care sunt aşa de dese sub cerul înflăcărat al Su­­matrei; serbarea se continuă totuşi, fără nici o grijă, lumea fiind deprinsă cu a­­semenea schimbări brusce de tempera­tură. Abia se terminase primul vals, când din mijlocul unei grupe de vizitatori, cari erau mai apropiaţi de verandă, por­niră nişte strigăte teribile de groază. Ce se întâmplase ? Un leopard, în­spăimântat de bubuiturile tunetelor, o luase razna peste câmpii, într’o goană nebună. Ajuns în dreptul clădirea bogatului plantator şi fiind atras de lumină, leo­pardul îşi făcu vânt, şi prin fereastra deschisă a verandei, pătrunse în şa­l ba­lului. Bietul animal, văzându-se în mijlo­cul acelei lumini orbitoare, rămase el însuşi tot aşa de zăpăcit, ca şi mulţi­mea invitaţilor, cari îl înconjuraţi. Cu puţină prudenţă, leop­adul ar fi putut să fie făcut prizonier , dar unul dintre invitaţi făcu prostia de a descărca asupra bestiei un glonte de revolver. Atunci, leopardul înfuriat, se repezi în mijlocul unei grupe de dansatori. Prima victimă fu o tînără femee, care se alese cu obrazul sfâşiat. Bărbatul ei, d. Schmit, se repezi s’o scape; el mai avu timpul să zmulgă un pumnal de la cingătoarea unui negru care servea la masă. O luptă teribilă se încinse. Femeile fugeau toate în­spre eşire; bărbaţii, lipsiţi de arme, se văzură ne­voiţi să apuce şi el aceiaşi cale. Numai câţi­va, mai curagioşi, rămaseră și aler­gară în ajutorul d-lui Schmit. Lupta a­­menința să devie cu totul tragică, când d. Schepers, care alergase în cabinetul său,­ se întoarse cu o carabină Whin­­chester. Fiara, fulgerată drept între ochi, se rostogoli la pământ, scoțând nişte mu­gete îngrozitoare. Sala balului, care cu câte­va momente tr­ai înainte fusese așa de elegantă, pre­zenta acum aspectul unui câmp de bă­­tae. Toate mobilele erau pline de sânge. Victimele erau destul de numeroase ; d. Schmit, cu toate ajutoarele grabnice care-i fură date, nu putu scăpa cu viață. Rănile pe care le primise erau de o gra­vitate excepţională. Soţia nenorocitului cu faţa oribil mu­tilată, nu mai avu curajul să se întoarcă în lume; ea rămase pentru tot­deauna în casa d lui Schepers. De alt­fel, din ziua fatală, şi-a cam perdut puţin raţiunea. D. Schepers a organizat mai multe vînători, pentru a stîrpi toţi leoparzii de prin imprejurimi. Era puţin cam prea târziu.. .• Vig. I. V .. l S T E I, E Prima noapte pe care am petrecut-o în Algeria, n’am putut dormi de loc. Noua localitate, agitaţia drumului, urle­­tile şacalilor, căldura înăbuşitoare,—care era aşa de grozavă în­cât ţi se părea că roiurile de ţinţari nu mai lasau să treacă nici o adiere a aerului printre ele, — toate acestea influenţau într’un mod prea puternic asupra mea, pentru ca să mai pot dormi. In zorii zilei, când îmî deschiseiu fe­reastra, o ceaţă de vară, greoae, colo­rată pe margen, cu roş şi cu negru, plu­tea în aer ca un nor de fum într’un câmp de bătae. Nici o frunză nu se mişca, şi în fru­moasa grădină care ’şi desfăşura prive­liştea încântătoare dinaintea ochilor mei, viţele, fructele, portocalii, mandarinii, totul prezenta acelaşi aspect posomorit; în nemişcarea frunzelor, ţi se părea că întrezăreşti o fantomă. Chiar şi bananii— acele trestii gigan­tice de un verde aşa de frumos—cari veş­nic sunt agitaţi de vre-o adiere, stateau acum nemişcaţi. Un moment ramasera şi eu nemişcat, contemplând tabloul. Intre lanurile de grâne şi masivurile stejarilor de plută, şerpuia un mic pârâiaş, pe care privin­­du-1 numai, ţi se părea că te mai răco­reşti. Admirând ordinea şi luxul cari mă în­­conjurau de pretutindeni în ferma în care poposisem, me gândeam că cu doue-zeci de ani în urmă, când colonii se instala­seră în valea Sahel, nu găsiseră acolo nimic alt­ceva de­cât un pământ incult, preferat cu palmieri pitici. Trebuiseră să creeze totul, să cons­truiască totul; avuseseră să se lupte la fie­care moment cu revoltele arabe, cu boalele, cu lipsa de elemente necesare pentru cultivarea pâmentuluî, cu o ad­ministraţie mărginită, dispusă în tot-d’a­­una să le pue piedici. Ce de sforţări!.. Ce de osteneli!.. Chiar şi acum, cu toate că timpurile acelea nesigure de altă-datâ trecuseră de mult, din toată ferma tot stăpânii erau cei d’intâiu sculaţi. Ii auzeam umblând prin curte, prin bucătărie, supraveghiând de aproape totul. De­odată auzii sunetul unui clopot întrerupând tăcerea. Era semnalul de ple­care al lucrătorilor. Vieri din Bourgogne, lucrători kabyli cu fesuri roşii, munci­tori mahonezi cu picioarele goale, ha­mali maltezi, în sfârşit un popor întreg. Fermierul stătea în picioare, la poartă, şi cu vocea scurtă şi poruncitoare, spu­nea fie­căruia ce avea de făcut în ziua aceea. Când sfârşi, ridică capul în sus, cer­cetă cerul cu un aer întrebător şi zărin­­du-mă la fereastră, îmi zise : — Timp reu pentru cultură , prevăd un «siroccoî. In adevăr, pe măsură ce soarele se ri­dica la orizont, un vânt sufocător ne venea din spre sud, ca prin uşa unui cuptor înroșit. Toată dimineața a trecut ast­fel. Am luat cafeaua împreună, fără să a­­vem curajul să ne mişcăm sau să vorbim. Câinii, lungiţi la umbră, respiraţi zgo­motos, pentru a se maî răcori. Eram aproape să ne sculăm de la masă, când, prin fereastra care era închisă din pricina căldurei, un strigăt ajunse pînă la noi: — Lăcustele ! Gazda mea se îngălbeni de moarte şi eșirăm amândouă în curte. Timp de zece momente, în locuinţa ceea aşa de liniş­tită de obicei­, domni o dezordine ne­bună. Servitorii eşiru afară din umbra sălilor, unde căldura îi făcuse să se as­cundă şi începură să lovească cu furci, cu ciomege, cu ori­ce le eşea înainte în toate obiectele cari puteau scoate un zgo­mot sonor, cum erau de exemplu căldă­rile de aramă, tingirile, tinicheaua. Ciobanii suflau din trâmbiţele şi din buciumele lor, făcând o larmă asurzi­toare; deasupra tuturor zgomotelor, se înălţară nişte strigăte discordante: iu !... iu !.. iu!.. strigăte pe cari le scoteau fe­meile arabe, sosite dintr’un sat de ală­turi. Se pare că adese­ori este de ajuns un zgomot mare, o tremurare sonoră a ae­rului, pentru ca lăcustele să fie înspăi­mântate și silite să-șî poarte mai departe stolurile lor pustiitoare. Dar unde erau aceste teribile animale ? Pe cerul care vibra de căldură3 nu­me-

Next