Ziarul Călătoriilor, 1907 (Anul 9, nr. 504-555)
1907-01-04 / nr. 504
folARUL CALATORIILOR deam nimic altceva decât un nor care se ridica la orizont, un nor bronzat, des, compact, ca un nor de grindină, un nor care în mișcarea lui făcea un zgomot asemănător cu freamătul unei păduri în timp de furtună. Erau lăcustele. Lipite una de alta, ele veneau mereu în spre noi, din ce în ce mai repede, din ce în ce mai aproape; cu tot zgomotul enorm pe care îl făceam, câmpia se umbrea din ce în ce tot mai mult. In curând norul fu deasupra capetelor noastre. Cum cad primele cocoloașe de grindină, tot astfel câteva lăcuste se desfăcură din stol și căzură la pământ. Apoi, tot norul se sparse şi ploaia de insecte începu. Cât vedeai cu ochii, câmpiile erau acoperite de lăcuste enorme, mari cât un deget. Atunci începu masacrul. Cu grăpi, cu sape, cu pluguri, vânturau lucrătorii acel stol mişcător şi cu cât omorau mai multe, cu atât se părea că sunt mai multe. Cinci fermieri luau şi dânşii parted la masacru. Peste puţin douâ batalioane de «turccos» veniră în ajutorul colonilor şi masacrul îşi schimbă aspectul. In loc de a zdrobi, soldaţii le ardeau, risipeau praf de puşcă pe câmpie şi-i dădeau foc. In interiorul clădire! erau aproape tot atâtea lăcuste ca şi afară; intraseră pe uş, pe ferestre, pe coşuri. In ziua aceea a trebuit să ne lipsim de apă ; cisternele, bazin rile, puţurile, şanţurile, toate fuseseră infectate. Noaptea n’am putut dormi de loc; de altminteri nimeni în jurul fermei nu se culcase. Dintr’un capăt pînă la celalt al câmpiei alerga o flacără pe suprafața pământului: batalioanele de «turccos» devorau mereu. A doua zi dimineața, când am deschis fereastra, lăcustele plecaseră; dar ce ruină era în urma lor!... Nici o floare nu mai rămăsese, nici un fir de iarbă: totul era negru, ros, calcinat. Bananii, caişii, persicii se mai cunoşteau numai după ramurile lor despuiate, fără nici o urmă de frunze. Se curăţiră mai întâi, cisternele şi puţurile ; peste tot, lucrătorii săpau pământul, pentru a distruge ouăle lăsate de lăcuste. Fiecare brazdă era întoarsă şi sfărîmată cu îngrijire. Şi inima ţi se strângea de durere, când vedeai miile de rădăcini albe, pline de sevă, amestecate laolaltă cu ţărîna. Dar bieţii oameni erau bucuroşi că scăpaseră aşa de uşor. El ştia şi dintr’o experienţă precedentă, cât de rea năpaste e molima lăcustelor. A. D. Un nou aparat de salvare Nenumârate sunt aparatele de salvare, cari au fost inventate pentru a face cu putinţă naufragiaţilor de a se ţine la suprafaţa apei atâta vreme până când sunt salvaţi. Se pare însă că încă nici unul din aparatele inventate, ori cât de excelent au funcţionat la încercare, nu s’a dovedit perfect în cazuri serioase. Inventatorii însă sunt tenaci şi nu se sperie de dificultăţile pe care le întâmpină. El inventează întotdeauna noul aparate sau lucrează la perfecţionarea celor existente. O maşină de salvare, cu totul nouă, este aceea care se vede în ilustraţia noastră. Această maşină oferă deosebitul avantagiu că, cu ajutoril ei, cineva se poate menţine drept în picioare în apă. OBICEIURI, CREDINŢE, LEGENDE Strigoii In toate timpurile, «strigoiul», fiinţa supranaturală, emblema pasiunilor omeneşti, a figurat în tradiţia faptelor miraculoase. In cea mai mare parte a Germaniei, in Ungaria, în Polonia, de-a lungul Dunărei până departe în Turcia, poporul crede în strigoi. Strigoii sunt morţii cari în timpul nopţeles din mormintele lor, pentru a chinui pe cei vii, fie sugîndu-le sîngele, fie gâtuindu-i până ce-i omoară. Prin unele părţi se crede că indivizii care au fost vizitaţi de strigoi devin la rândul lor strigoi, şi urmează să facă aceleaşi lucruri. In toate părţile pe unde există ere